Când încerc să găsesc elementul care să ridice Before I go to sleep din troienele de filme lansate, nu mă pot gândi decât la Colin Firth. Singurul element de noutate și poate singura contribuție (nu foarte semnificativă însă) a acestui film este atribuirea unui rol atipic lui Colin Firth: acela de bad guy.
Deși tulburările de memorie sunt întotdeauna fascinante în film, regizorul Before I go to sleep nu reușește să stoarcă toate posibilitățile din acest subiect și alege să îl trateze într-un thriller tipic. Christine (Nicole Kidman) suferă de amnezie psihogenă atipică, în alte cuvinte, nu își poate forma amintiri noi. Ultimele sale amintiri sunt din perioada de dinaintea atacului care i-au provocat această boală. Astfel, nu își recunoaște soțul – pe Ben (Colin Firth) – și nu își amintește nici de existența propriului fiu. În fiecare dimineață, Ben își repetă discursul, după ce Christine are timp să vadă fotografiile cu ei doi lipite pe pereții din baie: suntem căsătoriți de n ani, ai suferit un accident în urmă cu n ani, nu îți poți forma amintiri noi etc.
În ciuda explicațiilor și demonstrațiilor lui, ea rămâne sceptică. Cu toate acestea, nu există o rațiune concludentă nici pentru acest scepticism exacerbat: până la urmă, până la momentul atacului-accident, Christine a fost căsătorită câțiva ani, și este normal să nu i se pară atât de stranie existența unui bărbat lângă ea în pat.
Mai mult, incapabilă de continuitate în existența ei, se găsește prinsă între două figuri masculine: Ben, soțul ei, și doctorul Nash, pendulând și între polii de încredere. Neuropsihologul Nash o ajută să își reconstituie abilitatea mnezică și, în cele din urmă, să își amintească ce i s-a întâmplat cu adevărat. Ceea ce soțul ei, Ben, numește un accident, este de fapt un atac din partea unui bărbat. Treptat, cu ajutorul unui jurnal video (să ne amintim de Memento, în care Guy Pearce memora informații scriindu-le pe piele), Christine reușește să dea de un fir logic. Însă nu durează mult până la următoarea răsturnare de sens și de situație, iar încrederea ei se mută în partea opusă. Din acest punct de vedere, ne este ușor și nouă să ne lăsăm păcăliți: într-un moment îl omagiem pe salvatorul Nash, iar în următorul moment, empatizăm cu Ben, soțul suferind, aflat în continuu sacrificiu pentru bunăstarea soției.
Nu este deloc greșit să mă compar (ca parte componentă a unui public) cu Christine. Deși nu sufăr de amnezie psihogenă, m-am comportat ca atare în timpul acestui film. Am uitat tot ce m-au învățat filmele anterioare și, întocmai ca și Christine, am ignorat – voit – anumite semnale (absolut evidente, de altfel) și mi-am pus toată încrederea când în Nash, când în Ben. Mai mult, aceasta mi-a fost înșelată – Colin Firth (Ben) nu era the good guy. Aceasta nu-i scade, sub nicio formă, prestația; dimpotrivă, o face memorabilă.
În final, doar astfel poți trece prin cele aproximativ 90 de minute ale filmului, din care se rețin și se trăiesc doar 15 – durata climaxului. Cu toate acestea, nu avem ce să reproșăm regizorului: Before I go to sleep este doar atât cât putea fi și poate chiar mai mult, dacă luăm în considerare distribuția. Desigur, putem purica filmul de lacune scenaristice și regizorale, însă nu merită timpul. Da, este un film frustrant, dăunător de lipsit de sens câteodată, dar nu are aspirații înalte. Așa că cel mai potrivit este să îl privim lipsiți de așteptări și să ne lăsăm în voia lui.
