Agon – Dosarul Balcaniadei

0
866

O mașină plină cu emigranți albanezi e oprită, în plină noapte, de poliția de frontieră. Un flaut plin de alean prevestește un film trist despre un loc nespus de frumos și cu oameni buni la suflet (mă rog, măcar o parte din ei), dar pe care îi urmărește parcă un blestem nemilos. Cum se face oare că Balcanii cinematografici sunt ori sinonimi cu jalea și tristețea, ori locul de naștere al veseliei și al poftei de viață? Greu de zis, deși mărturisesc că mie personal mi se întâmplă destul de rar să doinesc, după cum nici hore nu încing toată ziua, bună ziua.

De ce, spre deosebire de albanezi, sunt grecii câinoși în această coproducție albano-greco-francezo-română? Pentru că polițiștii lor iau șpagă. Pentru că nu vor să-și închirieze apartamentele unor emigranți fără acte. Pentru că Nikos (Antonis Kafetzopoulos) îl lasă pe Saimir (Marvin Tafaj), viitorul lui cumnat, să locuiască în apartamentul lui, dar insistă să decidă el asupra culorii cu care sunt văruiți pereții. Pentru că același Nikos Îl deranjează de la pictat pe Vini (Guliem Kotorri), fratele lui Saimir, ca să se poată vărui și în camera lui. Bănuiam eu că grecii sunt parșivi, dar nici chiar așa…

Pentru că la ghișeul la care se solicită vize de ședere în Grecia, se stă la coadă, ce sacrilegiu! Pentru că lui Saimir i se respinge cererea de viză pentru mama lui, care astfel nu va putea să joace la nunta sa cu Elektra (Isavela Kogevina). Pentru că Saimir trebuie, nu se știe de ce, să treacă la ortodoxie, lepădând religia străbună. Pentru că lui Vini îi ia jumătate de zi să termine un sandviș: nedreptatea nedreptăților, trebuie să mai și muncească. Pentru că, la final, dacă tragem linie, albanezii filmului sunt obligați să se prostitueze, bătuți, expulzați sau omorâți în filmul lui Robert Budina, și toate astea se întâmplă, ați ghicit, din cauza grecilor.

De cum descinde pe pământ grecesc, Vini e arțăgos: nimic nu-i convine. E concediat de două ori la rând pentru că e leneș, insolent sau nepriceput, așa că, în prima jumătate a filmului, protagonistul ne e destul de antipatic. Nu e clar de ce, dar, pe final, ar trebui să nu mai fie deloc așa. Poate pentru că se încurcă cu o fostă prostituată, actuală soție de mafiot albanez, ceea ce va duce la moartea a cinci oameni și la repatrierea de bună voie a fratele său.

De ce, după ce e sechestrat în propria lui barcă, cel de-al doilea patron al lui Vini nu i se plânge de îndată lui Saimir, care a intermediat angajarea? Cum se face că Beni (Laertis Vasiliou) insistă ca Vini să joace table cu Keno (Dzevdet Jasari) în locul lui? De ce acesta din urmă, cel mai temut interlop al filmului, își ține cuvântul și nu doar îl trimite pe Vini în patul soției sale, dar îl mai și lasă în plata Domnului după ce actul se presupune că s-a consumat? De ce, atunci când Saimir află că rudele lui vor să stea la el acasă timp de câteva zile, n-o anunță și pe Elektra, al cărei tată deține apartamentul în care locuiește? De ce trec granița ilegal șase oameni pentru o singură operație (o intervenție la ochi a unchiului lui Saimir)? Cum se face că Vini o spionează pe Majlinda (Eglantina Cenomeri) exact atunci când aceasta încearcă să fugă de acasă (și e prinsă), pentru ca apoi să se arunce de pe acoperișul unei vile P + 2 + mansardă, în încercarea de a-și curma viața? Cum se face că poarta grea a fortăreței lui Keno e deschisă atunci (și nimeni n-o păzește), iar salvatorul din boscheți își îndeplinește menirea?

Atunci când unchiul cu mătușa, verișorii și nepoții lui Saimir se invită acasă la el (și acolo rămân), nu e de-ajuns că ei sunt acolo, amenințând un echilibru (cel dintre Saimir și Elektra) și așa fragilizat de venirea lui Vini. Trebuie ca ei să fie neciopliți și să îi insulte pe Elektra și pe tatăl ei, pe Saimir, pe toată lumea; trebuie să își omenească gazdele cu plăcintă stricată, la fel cum trebuie ca nepoții lui Saimir să facă ditamai tărăboiul și să atragă atenția vecinilor (pe care trebuie să îi și vedem cum se zgâiesc prin ușa întredeschisă). Regizorul-scenarist Robert Budina suferă de pe urma unor reflexe telenovelistice: rudele din Albania care se instalează la nepotul din Grecia cu cățel, cu purcel, sunt personaje cu rol de îndrumar reflexogen. Ca la teatrul de păpuși, când publicul interacționează cu eroii și îi avertizează atunci când un pericol îi pândește, așa ar trebui să reacționăm și noi. Ar trebui să strigăm: Taci, bătrân nebun!, și să tragem singuri concluzia dacă avem de-a face cu un caz de Așa da sau de Așa nu.

Nedreptățile la care e supus Vini, care nu-și găsește locul într-o Grecie atât de xenofobă, încât m-a dus cu gândul la o Americă în care partidul de guvernământ e Ku Klux Klan, sunt cu atât mai grozave cu cât tânărul e pictor. O situație similară o întâlnim în Io sono Li al lui Andrea Segre, în care Shun Li, muncitoare asiatică de condiție umilă, citea poezie cu fervoarea cu care conaționalii ei jucau mahjong. Peste acest trup plin de răni care e Brava Nație Albaneză, se presară un praf de sare în plus: dacă ești albanez, chiar dacă ai de ales (între a fi obedient față de populația majoritară și a cunoaște izbăvirea prin iubire, chiar dacă pentru scurt timp), până la urmă, nicăieri nu ești lăsat în pace, nici măcar dacă ești artist.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here