A Drama of Jealousy / The Pizza Triangle (1970) este genul de film care pare, la început, strict o comedie sentimentală zgomotoasă, dar care ajunge să spună mult mai mult despre personaje și contextul în care se întâmplă acțiunea. Nu degeaba are nota 7,1 pe IMDb, o notă remarcabilă pentru platformă.
Premisa este simplă: Oreste, un zidar, se îndrăgostește de Adelaide, o florăreasă; apoi apare Nello, un tânăr pizzar, iar ceea ce începe ca o farsă romantică zgomotoasă se transformă treptat într-o poveste despre posesivitate, gelozie. Cei trei sunt interpretați de Marcello Mastroianni, Monica Vitti și Giancarlo Giannini, dar filmul nu este doar despre iubire, gelozie și trădare.
Dacă primii doi nu mai au nevoie de nicio prezentare, pe Giancarlo Giannini l-ați văzut cu siguranță în filmele James Bond Casino Royale și Quantum of Solace, dar e pentru prima dată când îl vedem atât de tânăr într-o producție – aproape că nu l-am recunoscut. Trebuie să vedeți filmul ca să înțelegeți mai bine la ce ne referim. 🙂
Ceea ce face filmul atât de seducător, mai ales la început, este poezia și tandrețea lui în toată viteza și haosul vieții de oraș în plină transformare economică. Există ceva aproape carnavalesc în felul în care filmul se mișcă prin Roma muncitorească, prin restaurante, apartamente, străzi și spații aglomerate care par mereu supraîncălzite, excesive, puțin nedemne.
Această comedie-dramă este și despre o Italie populară, agitată, teatrală, încă foarte legată de viața de stradă și de un anumit tip de energie colectivă, care arată foarte familiar cu România de azi. Totul pare să se întâmple la vedere: iubirea e spectacol, certurile sunt publice, orgoliile sunt zgomotoase, iar viața intimă nu e niciodată complet separată de lumea din jur.
Tocmai asta face filmul atât de viu și astăzi. În spatele farselor, al crizelor de gelozie și al umorului, se vede foarte bine Italia acelor vremuri: expansivă, plină de pasiune și contradicții, dar și de frustrare și instabilitate emoțională. Marcello Mastroianni, care a și câștigat premiul de interpretare masculină la Cannes pentru acest rol, joacă excelent tipul masculinității patriarhale (la un moment spune: Muncitorul are o singură avere: femeia lui!), iar mereu poetica Monica Vitti dă filmului un magnetism extraordinar.
Privit azi, filmul rămâne mai mult decât o poveste de gelozie: e și un portret al unei Italii intense, gălăgioase și profund vii, în care emoțiile nu sunt niciodată mici, discrete sau elegante, ci explodează direct în spațiul public.
Roma de atunci e Bucureștiul de azi: haos, mizerie, gunoaie și moloz, obsesia pentru engleză, explicațiile prin suprapsihologizare, kitsch, bogăție parvenită dublată de prost gust, trafic infernal. Câteodată e bine să te regăsești în filme care au legătură cu alte locuri și perioade, te ajută să te relaxezi, să vezi lucrurile mai obiectiv, să îți dai mai bine seama că trecem printr-un proces normal și e cazul să ne păstrăm calmul și umorul. 🙂
Gelozie în stil italian este pe Netflix.