Roma – Toate fanteziile duc spre cetatea lui Fellini

0
1911

Pentru cel venit din afara ei, Roma este asemenea unei seducătoare versate care îl iniţiază în tainele fructelor oprite pe adolescentul dintr-un orăşel de provincie. În ciuda avertismentelor şi dezaprobărilor venite din rândul habotnicilor, care vor să-i povestească doar despre monumentele încremenite din Cetatea Eternă, acest viitor adorator al Romei îi descopera carnalitatea, vibraţia cartierelor aglomerate şi îi învăluie faptele scandaloase de pe rău-famata Via Salaria în scene misterioase, la graniţa dintre fantastic şi real. Pentru Fellini, Roma se adulmecă avid şi poate fi savurată cel mai bine prin simţurile provincialului, ale străinului. Acesta o cunoaşte mai întâi prin fanteziile nerostite cu voce tare în clasa unde nişte profesori puritani îmbrăcaţi precum nişte cioclii predau istoria imortalizată în statuile de marmură nefericit reproduse în piaţa orăşelului, apoi prin bârfele ce duc mai departe numele Messalinei, nevasta de împărat despre care nu se vorbeşte la şcoală, dar este pomenită ori de câte ori este comparată cu soaţa voluptoasă a dentistului.

În Roma, unul dintre filmele sale de referinţă, Fellini prezintă un oraş în care fabulosul şi fascinaţia nu mai răsar dintre sutele de ruine năpădite de vegetaţia ce le dau un aer de nostalgie suprarealistă, ci din alăturarea unor scene cotidiene, desprinse din banalul oamenilor simpli, ce înfulecă spaghete la serbările cetăţii actuale, care nu mai au fastul unui banchet din vila unui patrician, ci doar gălăgia dusă la paroxism a periferiei colcăitoare, unde bunăstarea poate atinge un apogeu pantagruelic prin revărsarea sosurilor groase peste spiritul gregar şi flecar. Pentru a condimenta sărbătorirea oraşului de suflet, Fellini mai introduceprezenţe feminine triste, cu forme generoase ivite de la balconul clădirilor igrasioase, apoi nu se sfieşte să reproducă atmosfera unui lupanar de lux ca într-o fantezie burlescă. Iar din aceste scene vulgare se naşte un colaj sublim, o sedcuţie de natură estetică, la contopirea dintre vis şi realitate, că doar Fellini reuşeşte să le imprime scenelor ce surprind manifestările grosolane ale vulgului un aer candid şi o atmosferă ireală, fără a modifica această realitate grea. Trebuie doar să-i permită oraşului de suflet să se desfăşoare în ritmul său delirant şi colorat, suprapunerea unor contraste fiind perfectă pentru o ieşire din real, rămânând totuşi în mijlocul acestui labirint cu artere fremătătoare.

Romaeste genul de film care îi obsedeaza nu numai pe cinefilii îndrăgostiţi de viziunea lui Fellini, ci pe toţi cei ce au redescoperit cetatea în varianta de după cel de-al Doilea Război Mondial, când faima albumelor de artă despre palatele înconjurate de gradini pline de fântâni şi de statui de marmură este dublată de imaginile furnizate de Cinecitta şi de Neorealismul care prezintă un oraş-furnicar, gălăgios, hedonist şi abundent. În acest oraş văzut de Fellini, visul şi realitatea crudă, sublimul şi mizeria, dezolarea şi reveria se contopesc în fascinaţia măreţiei şi în magma din catacombele instinctelor. Roma a reflectat foarte bine trecerea lui Fellini de la Neorealismul clasic la o perspectivă onirică, inspirata din cărţile de psihanaliză, care il fascinau. Deşi păstrează aceleaşi tipologii specifice Neorealismului, găsite în rândul oamenilor din clasele sărace, regizorul transformă forfota din clădirile aglomerate, unde pulsul vieţii coincide mai ales cu al imenselor cantităţi de spaghete răsucite în ritmul dialogurilor logoreice suprapuse peste o defilare de personaje bizare, nu neapărat din cauza trăsăturilor, ci a unor aglomerări halucinante de gesturi, cuvinte, exclamaţii, vestigii şi epoci suprapuse.

Exact ca într-o altă capodoperă vizuală, Otto e mezzo, Fellini se foloseşte de fluxul memoriei biografice, de natura ei discontinuă, pentru a încuraja o meditaţie despre influenţa imaginii cinematografice asupra modului în care percepi un oraş ce ajunge să te fascinează. Roma lui Fellini seamană cu acel colaj de vise şi fantezii suprapuse peste amintirile timpurii, demne de a fi interpretare pe canapeaua unui psihanalist, doar că Fellini îşi transformă lecturile psihologice în artă, iar visele, într-o aglomerare frenetică de personaje. Sunt personajele pe care le întâlneai în Italia lui Mussolini, în lupanarele selecte, în orăşelul copilăriei provinciale, unde Roma era înconjurată de aura solemnă a sculpturilor de marmură ce reprezintă sfinţi şi împăraţi, din când în când perturbată de apariţia diavolească a unui nud feminin strecurat printre diapozitivele folosite în scop didactic la o şcoală catolică. Această Romă a lui Fellini este un dute-vino între perioada interbelică, marcată încă de mimarea puritanismului din şcoli, dar şi de spectacolele fără perdea din cabaretele dedicate clasei muncitoare, şi perioada anilor ’60-’70, când tinerii adepţi ai curentului hippie promovau amorul liber în Piaţa Spaniei şi printre vestigiile oraşului, în timp ce frescele din catacombele antice erau trezite de săpăturile pentru noua reţea a metroului.

Dacă nu esti familiarizat cu stilul marelui regizor, precizarea de la începutul filmului te va ajuta să-l receptezi mai bine. Esti anunţat că nu vei avea parte de o poveste prezentată liniar, ci din imagini strânse într-o arhivă emoţională subiectivă, supusă capriciilor unor asocieri afective, nu ale unei cronologii, astfel încât să nu mai poţi fi tentat să consideri scenariul ca fiind mai degrabă unul dezlânat, mai aproape de un delir suprarealist decât de o capodoperă. Văzând filmul, vei înţelege mai bine viziunea cinematografică a lui Fellini şi experimentele sale inovatoare în perioada de aur a cinematografiei italiene, renăscute dupa cel de-al Doilea Război Modial. Refuzul de a urma un traseu liniar este compensat de modul în care Fellini recurge la o alăturare de personaje sau scene care fac parte din alte lumi fără a părea un amator cu pretenţii de cabotin deghizat în copil terbil vizionar. Deşi par să fie revărsaţi dintr-un muzeu viu al curiozităţilor, excentricii, mahalagiii, aristocraţii, cardinalii, pudicii şi păcătoşii marginali alcătuiesc totuşi o lume coerentă, dar în felul ei, asemenea unui spaţiu oniric având propriile reguli ce legitimeaza alăturarea unor tipologii umane opuse.

Văzând Roma, ai impresia că poţi umbla printr-un labirint din imaginaţia lui Fellini, în care descoperi culoare ce se întretaie, apoi încăperi ce dau dintr-una într-alta. Ajuns în dreptul lor, îţi deschide un copil sau o fată în casă îmbrăcată precum o gospodină zdupeşă din satele italiene, urmând să apară pe neaşteptate moştenitoarea unor nobili, care pune în scenă o paradă a modei suprarealistă, dedicată ţinutelor eclaziastice, şi femeile din stabilimentele blamate. Această Romă personală este de fapt un periplu ce seamănă cu istoria oraşului văzută prin filtrul închipuirii vecine cu degringolada specifică unui vis. În locul unor cronologii demne de un ghidaj istoric, ai parte de o capodoperă plină de umor şi de nostalgie, în care Antichitatea, cu ale ei statui din marmură şi fresce redescoperite este invadată de forfota plebei guralive. Epocile curg una în alta, în final contând doar imaginea divizată a oraşului, dar nu este o divizare schizofrenă, ci una demnă de un caleidoscop, Fellini reuşind să obţină sincronizarea acestor numeroase Rome într-un carnaval improvizat în salonul unui aristocrat.

În stilul propriu, prin care transformă realitatea într-o defilare oniric-burlescă, plină de nostalgia copilăriei şi a primilor ani ai iniţierilor de tot felul, regizorula creat un festin pitoresc şi pestriţ în inima cetăţii, unde se întâlnesc aristocraţii ce şi-ar pierdut secolul cu hipioţii şi mâncătorii de spaghete gălăgioşi. Romaeste o celebrare a oraşului personal, înţeles ca omagiu adus fiecărui personaj care îi sporeşte diversitatea şi atâţă închipuirile din mintea visătorilor care încă nu au ajuns până la el.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here