Mad Max: Fury Road – Feminismul pop rezista

0
898

După ce am văzut ultimul film al lui George Miller, Mad Max: Fury Road, complet rupt ca scop și realizare de trilogia încheiată acum 30 de ani, nu m-am gândit nici la mașini (explicabil), nici la Tom Hardy (surprinzător), nici la chitaristul dement care asigură coloana sonoră live a cursei. N-am rămas fără cuvinte; am rămas cu un singur cuvânt – Beyoncé.

O precizare: folosesc numele nu pentru  a mă referi la Beyoncé Giselle Kowles-Carter, ci ca etichetă atașată unei manifestări culturale cu anumite caracteristici: spectacol, feminitate asumată (pentru a împrumuta o sintagmă din paginile revistelor glossy care o au în general pe copertă pe Queen Bey), feminism.  

Nu voi insista pe partea de spectacol, evidentă, continuatoare a plăcerilor fetișiste oferite de filmele în care Nebunul Max era interpretat de un Mel Gibson curat. Feminitate și feminism însă sunt două cuvinte pe care nu ne-am fi așteptat să le folosim în legătură cu filmul lui Miller. Fury Road uimește prin ajustarea raportului dintre ce se transmite și cum se transmite, ajustare cerută de timpuri. A trecut vremea blockbuster-ului care oferă invariabil explozii, răsturnări de situație care răstoarnă ordinea naturală a universului, Feți-Frumoși îmbrăcați în piele sau lycra și domnițe frumoase și neajutorate. Acum Batman spune lucruri precum A hero can be anyone. Even a man doing something as simple and reassuring as putting a coat around a young boy's shoulders to let him know that the world hadn't ended. 

Nu vom primi replici atât de complexe de la Max Rockatansky, Imperator Furiosa et al. Vom primi în schimb adâncime a personajelor, element rar și prețios într-un film precum Mad Max. Dacă mintea lui Max ni se dezvăluie totuși în halucianții provocate de un sentiment de vină care a întârziat 35 de ani să apară pe ecran, în cazul personajului lui Charlize Theron, Furiosa, și a prețioasei încărcături cu care fuge din Citadela lui Immortan Joe, adâncimile rămân insondabile. NB: încărcătura la care mă refer este alcătuită din cele cinci neveste ale tiranului Joe, interpretate de Rosie Huntington-Witheley, Abbey-LeeZoë Kravitz, Riley Keough și Courtney Eaton, iar misterele celor șase femei rămân mistere nu dintr-o lipsă de interes a regizorului pentru interioritatea sexului „slab”, ci ca o nouă manifestare a caracterului insondabil al lumii. Pentru că trebuie să recunoaștem că poziția femeii în societate rămâne un mister. De ce ar fi femeile mai greu de înțeles decât bărbații? De ce ar fi mai puțin interesante? De ce ar fi personaje secundare într-un act care necesită de când e lumea doi protagoniști? De ce existența așa numitului male gaze în cinematografie este cunoscută și acceptată? De ce nu și female gaze

Acestea sunt întrebări care s-au pus în ultimul timp, întrebări la care am tot primit răspunsuri, unele abia schițate, altele extrem de bine elaborate: de la albumul omonim al lui Beyoncé și până la discursul Emmei Watson. Acum îi vine rândul lui Miller,un interlocutor neașteptat în veșnicul dialog, iar răspunsul lui este cel mai satisfăcător de până acum: la nivelul formei, conținutului și impactului.

În primul rând, este proiectat în 3D de la Cannes și până în ultimul mall. În al doilea rând, este simplu: nevestele lui Immortan Joe nu au nevoie de discursuri sau scrisori deschise bine ticluite pentru a-și justifica fuga. O singură propoziție e de ajuns: We are not things. Imperator Furiosa nu le expune situația ei ca reprezentantă a sexului frumos bărbaților care ajung să o însoțească, cerându-le apoi ajutorul, #heforshe-style. Încearcă să scape de ei, iar dacă nu reușește e tocmai din cauză că, în stadiul inițial, ei au mai multă nevoie de ea decât ea de ei. În al treilea rând, este un film populat de zeițe desprinse din paginile revistei Vogue, îmbrăcate în câteva fâșii de material alb, care nu sunt filmate însă nicio clipă ca obiecte ale fanteziilor sexuale masculine, o performanță la care nu a ajuns nici Abdellatif Kechiche în Blue Is the Warmest Color.                                                                                                     Mad Max: Fury Road devine astfel o combinație între Halftime Show-ul lui Beyoncé de la Super Bowl 2013, un spectacol în urma căruia Charlize Theron nu va solicita însă eliminarea imaginilor în care nu arată răvășitor, și videoclipul Pretty Hurts al aceleiași cântărețe, de data asta cu Rosie Huntington-Witheley – The Splendid Angharad – și corpul ei automutilat în centru. #wearenotthings  

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here