Joueurs (Treat Me Like Fire) – Parisul nocturn pentru (ne)initiati

0
3366

Proiectat la Cannes (2018), apoi adus în premieră (în România) la Festivalul Filmului Francez 2019, Joueurs (Treat Me Like Fire) poate fi considerat unul dintre filmele catchy ale anului. Este ofertant pentru cei ce vor o acţiune ameţitoare, ce presupune călătoria într-o excitantă lume nocturnă a viciilor, şi pentru cei ce preferă o desfăşurare intensă bazată pe clasica poveste a fetei cuminţi iniţiate în Parisul subteran al păcatelor de c către băiatul cu şcoala vieţii.

Deşi este la primul ei lungmetraj, Marie Monge a ştiut cum să îmbine incitant, eficient şi echilibrat adrenalina unui thriller, chimia incandescentă a unui love story ce flirtează cu pericolul, ritmul hipnotic al nopţii pariziene aşa cum este ea în cazinourile subterane şi declanşarea ademenitoare a unei atracţii ce se transformă într-un imprevizibil joc al iluziilor şi al dependenţei erotice. Regizoarea ştie cum să te surprindă prin fiecare scenă, iar debutul ei îi va face pe mulţi să întrebe când va lansa următorul film.

Atracţia exercitată de film asupra spectatorilor se bazează mai ales pe interpretarea oferită de actorii din rolurile principale – Stacy Martin (din ce în ce mai seducătoare şi convingătoare în filmele din spaţiul francofon) şi Tahar Rahim (cunoscut datorită rolului din Profetul, regizat de Jacques Audiard). Cei doi aduc pe marele ecran un cuplu irezistibil, format din Abel – golanul carismatic şi manipulator, dependent de risc – şi Ella – tipologia fetei discrete, suave şi timide, cu o viaţă ternă, însă emanând o forţă feminină ce va ieşi la suprafaţă pe măsură ce ea se va aventura în plăcerile clandestine ale nopţii.

Flama atracţiei sexuale dublate de pericolul simbolizat de Abel este întreţinută de adrenalina din lumea cazinourilor ilegale din Paris, unde acesta o introduce pe candida Ella. Coborârea Ellei în infernul irezistibil al riscului va fi una bruscă, într-o scenă alertă din care nu lipseşte scânteia curiozităţii stârnite de tipologia bărbatului ce anulează regulile unei lumi ordonate pentru a le înlocui cu explorarea a tot ce este interzis. De fapt, vei descoperi încă de la începutul filmului existenţa unei simbioze între viciu şi erotism, o simbioză devenită atât sursa voluptăţii, cât şi a supliciului emoţional.

Abel este dependent de jocurile de noroc şi o convinge ingenios pe Ella să fure bani din localul deţinut de tatăl ei, unde Ella este şi chelneriţă. Ella devine dependentă de Abel, mai bine zis de iluzia libertăţii oferite de stilul de viaţă la care aderă împreună cu acesta. Astfel, adevărata miză pentru Ella nu este neapărat câştigul rapid, ci aventurarea în Parisul ascuns, care să-i resusciteze existenţa.

La succesul filmului contribuie şi mijloacele vizuale eficiente folosite de regizoarea Marie Monge pentru a transforma cazinoul într-un simbol al coborârii în infern. Chipurile sinistre şi enigmatice ale jucătorilor şi ale interlopilor ce le împrumută bani sunt învăluite de umbre sau de întunericul despicat de lumina feroce a neoanelor. În timp ce Elle face primele pariuri, o voce îţi prezintă regulile nescrise ale acestei lumi şi tipologiile umane ce o populează.

Interesul faţă de film este alimentat de trucurile prin care se păstrează ritmul alert demn de un thriller incitant, chiar şi în scenele în care i se cere spectatorului să-şi acorde un răgaz pentru a se concentra mai mult asupra observaţiei psihologice menite să reflecte evoluţia riscantă a intimităţii în cuplu. Totuşi, analiza psihologică nu duce la explicaţii clare, lăsându-te pe tine să interpretezi gesturile personajelor şi mai ales acţiunile înşelătoare ale inconstantului Abel.

Dinamica relaţiei dintre Ella şi Abel este precum evoluţia unui joc de cazinou. Mizele se schimbă, mimicile sunt mai mult pentru a înşela, nicidecum pentru a exterioriza o stare, iar extazul poate eşua oricând într-o cruntă agonie. Alternanţa dintre agnonie şi extaz este prezentă atât în relaţia dintre personaje – prin schimbările bruşte ale dispoziţiei lui Abel, devenit sclavul propriei frici în faţa pierderii banilor – cât şi în relaţia personajelor cu jocurile de noroc. Agonia începe odată cu lumina zilei, regizoarea având talentul de a-l branşa pe spectator la stările personajului feminin ce s-a ţinut departe de tentaţiile unei lumi subterane, dar care alunecă brusc în plăcerile nopţii ce îi anulează identitatea diurnă, luciditatea, autocenzura legată de conştientizarea unor consecinţe iminente. Noaptea viciilor o înhaţă pe Ella, iar aceasta se lasă devorată de atracţia faţă de Abel, despre care nu vei mai şti ce să crezi. Îl vei considera fie escrocul de profesie, fie un vulnerabil transformat într-un dur pe cale de a se reabilita în ochii tăi prin relaţia cu Ella.

Echilibrul între adrenalina tipică unui film de acţiune cu succes la public şi consistenţa psihologică te va face să afirmi că filmul are ceva în comun cu spaţiul unui cazinou: aduce împreuna tipologii aparent incompatibile. Sala de cinema va atrage adepţi ai filmului psihologic de artă, bine ancorat în realitatea socială, fani ai filmului comercial având bugete considerabile, romantici dependenţi de poveştile condimentate cu vicii şi atracţii distructive şi amatori de filme în care un mare oraş este prezentat în stilul vizual tenebros al unui neo-noir.

Marie Monge a vrut să împrumute ceva din abilitatea cameleonică a jucătorului ce obţine efectele dorite spunându-le celor din jur ceea ce vor să audă. Asemenea personajului Abel, care se pliază perfect pe tipologia adaptabilului şarmant capabil de a ghici dorinţele şi fanteziile ce ardeau mocnit în mintea fete cuminţi (Ella), regizoarea îi oferă fiecărui spectator ceea ce vrea să vadă. Pe dependenţii de adrenalină îi face să se simtă în pântecele unui Paris ascuns, verosimil redat (scenele din cazinou, filmate aproape de stilul documentar, sunt precum un acvariu unde plutesc siluete înconjurate de haloul tenebros-languros al unui neo-noir). Pe cei romantici îi va invita să viseze la îmblânzirea tipului dur care bravează pentru a-şi ascunde tristeţea şi deznădejdea. Pe cei ce preferă să întoarcă pe toate feţele o relaţie plină de magnetism între contraste îi va determina să-şi exprime entuziasmul măgulitor pentru orgoliul celui ce îi sunt validate concluziile cu pretenţii de analiză psihologică.

Jocul cu aşteptările spectatorului îţi dă impresia că depistezi o complicitate între personajul Abel şi regizoarea Marie Monge. Este un joc înşelător, susţinut de interpretarea efervescentă a lui Tahar Rahim. Exact când vei avea impresia că vezi un film sentimental condimentat cu puţin exotism interlop, vei sesiza o accelerare bruscă a ritmului şi o explozie a suspansului. Prin deciziile bruşte, Abel deschide uşa către lumea cazinourilor subterane (la propriu), furnizând şi toate acele ingrediente ale unei astfel de poveşti palpitante: risc, ispită, urmăriri, imprevizibil şi răsturnări de situaţie frapante, care dezvăluie trăsăturile nebănuite ale personajului feminin angelic şi naiv. Odată cu deschiderea acestei uşi către Parisul secret va începe transformarea Ellei şi a poveştii cu tentă romantică într-un film alert, al cărui ritm nu încetineşte până la final.

Elementele acroşante ale filmului se bazează pe trăsăturile derutante ele personajului masculin Abel. Carismatic şi totodată detestabil, manipulator şi vulnerabil, Abel setează încă de la început ritmul prin gesturile sale imprevizibile, precum un jucător uns cu toate alifiile. Din momentul în care se lasă urmărit de Ella pe străzile Parisului, după ce îi fură acesteia banii din casa de marcat a cafenelei deţinute chiar de familia ei, Abel va oferi un spectacol al deghizării afective, al disimulării ce devine capcana perfectă pentru tânăra cu viaţă lipsită de provocări. Spectacolul disimulării devine combustibilul unor situaţii riscante, care îl va ţine pe spectator cu sufletul la gură.

Relaţia de cuplu este una plină de suişuri şi coborâşuri, o trecere de la extaz la agonie, ce le consumă aşa cum emoţiile îl consumă pe cel dependent de ruletă. Şi totuşi, ritmul alert îi permite observaţiei psihologice să respire, salvând-o inspirat de la tentaţia de a pretinde că poate dezvălui totul despre personaje prin explicaţii simpliste.

În ciuda unei teme recognoscibile şi a unor trimiteri evidente la psihologia cuplului toxic, în care se tot schimbă rolurile între cel ce deţine puterea şi naivul ce a fost corupt, filmul nu enervează prin clişee. Deşi pot fi depistate uşor, clişeele nu devin supărătoare tocmai datorită ritmului alert ce opreşte la timp inevitabila ispită de a oferi nişte verdicte. De asemenea, interpretarea actorilor Stacy Martin şi Tahar Rahim subliniează nuanţele psihologice, dar nu parazitează desfăşurarea febrilă precum obsesia ludopatului intrat în cazinou.

Fără a-i da filmului un aer pretenţios, regizoarea a captat verosimil modul în care obsesia pentru jocul de noroc ajunge să contamineze existenţa şi relaţiile interumane. Partenerii cuplului ajung să se comporte precum un jucător. Se mint unul pe celălalt sau, mai bine zis, găsesc tot felul de strategii pentru a se păcăli în primul rând pe ei, aşa cum fac marii dependenţi, fiind tentaţi de a sacrifica persoana iubită pentru a face rost de bani. Ai spune că ştii deja cine este cel sacrificat, însă acţiunea este construită astfel încât finalul să fie unul greu de anticipat.

Citeşte şi M – Golanul cu suflet bun

M – Golanul cu suflet bun

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here