Întoarcerea în Havana este precum o petrecere dată cu ocazia reunirii unei grup de prieteni pe unul dintre acoperişurile ce dau spre mare. Se privesc fotografii vechi, se vorbeşte despre iubiri destrămate odată cu plecarea în ţări mai libere, despre urmările exilului, despre frustrările celor ce nu au putut pleca din Cuba şi, mai ales, despre ce însemna să fii rebel în Havana contemporană cu generaţia Beatles, dar şi cu marele boom literar sud-american, cu toţi autorii lui subversivi. De la înserat şi până la răsăritul de a doua zi se refac prietenii, se desfac secrete şi se derulează reproşuri mai vechi pe fundalul melodiilor preferate din studenţie, iar tu, în calitate de spectator, te simţi precum unul dintre invitaţii fiului rătăcitor al Havanei, reîntors din exilul barcelonez. La început te întrebi de ce ai acceptat invitaţia la o petrecere între vechi prieteni, unde (doar) tu nu cunoşti pe nimeni şi asta îţi dă impresia că ai nimerit în mijlocul unei conversaţii din care nu înţelegi mare lucru. Nu ştii cine-i Angela şi de ce s-a despărţit de Ulise în varianta caraibiană, apoi, cu cât de apropii de final, începi să te simţi de-al casei sau, mai bine zis, de-al acoperşiului havanez, cu amintiri, muzică, vecini guralivi şi prieteni de-o viaţă.
Întoarcerea în Havanate poate plictisi dacă nu suporţi filmele minimaliste, fără o acţiune alertă, dar te poate seduce încă de la primele scene dacă îţi procuri voluptăţi de fiecare dată când îţi cade în mână un roman de Infante Cabrera sau de Reinaldo Arenas, bucurându-te că nu găseşti obişnuitele scene pline de cubaneze focoase dansând reggaeton şi de străini vrăjiţi de o Havană spectaculoasă, unde îşi pot procura toate plăcerile inaccesibile sau interzise în ţara lor, la un preţ redus. Tumultul străzilor şi aventurile tropicale din Şapte zile în Havana sunt înlocuite de amintirile şi micile dispute cu tentă nostalgică ale unor prieteni trecuţi de cincizeci de ani, dar care se aprind, trăiesc şi simt orasul torid cu aceeaşi pasiune din studenţie, când petreceau până în zori, îl criticau pe Fidel Castro, se aprindeau când erau nevoiţi să ateste supremaţia rebelilor de la The Rolling Stones în faţa idolilor de la The Beatles şi citeau pe ascuns pasaje din Conversaţie la Catedrală, de Mario Vargas Llosa.
La începutul filmului, privindu-i pe cei cinci prieteni adunaţi pentru a sărbători întoarcerea unuia dintre ei, care a părăsit Havana cu şaisprezece ani în urmă pentru a-şi încerca norocul în Europa, îţi doreşti să ai parte de acelaşi devotament din partea propriilor prieteni, pe care să îi revezi la fel de plini de viaţă şi gata să reînceapă discuţii pătimaşe despre viaţă, iubire, fugă şi patriotism, chiar şi la vârsta stingerii, atunci când unii se simt prea obosiţi pentru a readuce în discuţie nevoia de libertate culturală, marile iubiri şi marile compromisuri din exil. Dar în timpul acestei petreceri haveneze, nu curg numai rom şi nostalgii între culorile apusului şi ale răsăritului tropical, ci şi multe învinuiri, amintiri amare, dialoguri despre inutilitatea plecării, despre vocaţia de artist ratat în Havana ocupată şi în libertatea din ţările democratice, în absenţa oraşului de suflet, singurul care poate să inspire. Se nasc dispute, se redeschid răni, se revăd fotografiile unei epoci pline de speranţe şi visuri abandonate şi se vorbeşte despre acea vârstă de aur în care pot avea loc marile schimbări produse de energia unor stundenţi idealişti cu aspiraţii cosmopolite. Şi totuşi, aceste dispute păstrează ritmul nostalgic al unor amintiri situate între acordurile unor piese Beatles ceva mai liniştite şi melancolia dulce-amară a unor melodii din repertoriul lui Compay Segundo, care aţipesc spiritele încinse printr-o toropeală în care orice formă de resemnare scapă de eticheta laşităţii şi capătă firescul atribuit ultimului stadiu al durerii emoţionale înainte de acceptarea cicatricilor. Toată această curgere a unor amintiri durereroase către un răsărit venit prea devreme, exact când spiritele s-au aprins, iar fantomele au reapărut, resuscitează ritmul static şi tulbură plutirea nopţii către zi. Atunci rătăcitorul decide să devoaleze adevăratul motiv al exilului său, după ce a suportat reproşurile sufocante ale prietenilor ce-i amintesc de tristeţea femeii pe care o abandonase în urmă cu şaisprezece ani.
Asemenea filmelor în care dialogurile, nostalgia şi intimitatea emoţională întreţinută de personaje înlocuiesc un scenariu spectaculos (la care a participat şi Leonardo Padura, un scriitor cunoscut datorită romanelor cu detectivi), Întoarcerea în Havana îţi va crea iluzia unui spaţiu familiar, încât ai impresia că ai urcat la rândul tău pe unul dintre acoperişurile unui furnicar cubanez, plin de localnici gălăgiosi şi apariţii răzleţe pestriţe. Deşi fac parte dintr-o ţară îndepărtată, personajele au parte de aceleaşi dileme şi drame de care aveau parte studenţi români din anii ’60-’70, eşuaţi mai târziu într-o periferie bucureşteană şi treziţi într-o societate în care se simt asemenea unor străini, singurul antidot fiind prietenia şi amintirile dintr-o tinereţe rebelă, în care ascultau clandestin Led Zeppelin şi Deep Purple, îi citeau pe Cioran, Eliade şi Ionesco, sfidându-şi vecinii ce informau Securitatea. Într-o societate construită după chipul şi asemănarea omului nou propovaduit de comunişti, personajele filmului şi copiii lor amintesc de problemele României capitaliste, din care mulţi ar vrea să fugă, iar cei rămaşi încep să se întrăineze şi să încalce regulile pentru a supravieţui, doar că toate dramele celor cinci prieteni, oricât de mult ar ajunge să te răscolească, par mai uşor de suportat în mahalaua havaneză, unde clădirile sunt colorate în nuanţe vii, iar de pe acoperişul nostalgiei nu se vede fumul grătarelor, ci albastrul oceanului. De fapt, atmosfera şi dialogurile îţi arată cum ar fi putut fi abordată problema fantomelor din comunismul românesc, dacă în locul securiştilor troglodiţi şi al victimelor din clasa muncitoare s-ar aduce, într-un apartament din blocurile cenuşii, o veche gaşcă din Regie, care în anii dictaturii frecventa cenaclul Flacăra, citea versurile poetilor din generaţia Beat şi aştepta cu nerăbdare pachetul incriminatoriu plin de cărţi şi discuri interzise trimise de vărul ceva mai descurcăreţ, fugit în Vest după ce a trecut Dunărea exact aşa cum au trecut oceanul cubanezii ajunşi în Miami.
Dacă eşti îndrăgostit de artă şi de imaginarul caraibian, şi ai răbdare să treci de prímele 80 de minute, vei da de o scenă ce-ţi va răsplăti aşteptarile vizuale: un tablou avangardist al Havanei urcat pe acoperiş, ce pare a fi pictat de un Wifredo Lam mult mai rezistent în faţa tentaţiei de a servi un cocktail făcut din stilul lui Miro şi al lui Picasso, asemenea unui conaţional ispitit de un Cuba Libre într-o amiază răpusă de umezeala tropicală.
