Aşa cum se întâmplă în cazul oricărei fiinţe având un statut de supus, în ciuda trufiei manifestate prin autoritatea despotică în ţinutul natal, acestui albanez din Ianina, ce a reuşit să urce în ierarhia otomană terorizându-şi confraţii, dizgraţia nu i s-a tras de la faptele ce tin de biografia lui oficială, scoasă la suprafaţă, ci a venit din subteranele fiinţei sale. Acestea erau strâns legate de subteranele palatului, unde îşi ţinea intemniţaţi supuşii ce nu credeau în eroismul său când promitea eliberarea Albaniei nu în urma unui patriotism arzător, ci a dorinţei de a fi mai presus decât eroul suprem din conştiinţa albanezilor curajoşi, nimeni altul decât Skanderbeg (evocat în Mesagerii ploii), primul ce a reuşit să întârzie cotropirea albanezilor, deşi a cunoscut privilegiile oferite de sultani unor supuşi neînfricaţi. Dacă ar fi fost un psihanalist, Ismail Kadare ar fi urmat firul unei confruntări virile dintre personajul viu şi cel ieşit din cripta istoriei pentru a-l castra folosindu-se de fidelitatea celor dornci să-i conteste semeţia şi vitejia lui Ali Paşa. Dar pe Ismail Kadare nu-l interesează biografia, şi nici fişa psihologică a personajelor sale, iar atunci când explorează catacombele abisului uman, o face doar pentru a descâlci mecanismele instaurării unei terori ce reverberează în adâncuri, până ajunge să cutremure întreaga memorie colectivă a fiinţelor condamnate la uitare şi la pierderea indentităţii, ca formă supremă de tortură şi mutilare.
Un bun observator al psihologiei terorii, Ismail Kadare manifestă o intuiţie sfredelitoare atunci când îşi scufundă personajele într-un adânc atemporal unde zac toate simbolurile unor culturi pe care nişte cotropitori le-au vrut moarte, nebănuid forţa revanşardă a unor fantome întrupate pentru a reveni la suprafaţă sub forma unor legende şi poveşti închegate din cenuşa fumegândă a tot ceea ce s-a vrut a fi exterminat. În romanele sale ce prezintă o alegorie a terorii şi a despotismului prin forţa unui realism magic obţinut prin manipularea la nivel narativ a percepţiei asupra timpului, învingătorii nu au dreptate decât atunci când înţeleg că pentru cei supuşi, apoi condamnaţi la uitarea propriei culturi, legendele şi purtătorii lor sunt mai puternici decât nişte arhive cu date confirmate de cronicarii oficiali. Ali Paşa din Firida Ruşinii, devenit un suspus incomod al sultanului, şi-a atras moartea şi dispreţul fraţilor albanezi, care nu au vrut să-i stea alături în lupta pentru independenţă tocmai pentru că a vrut să atenteze asupra unei mari legende salvate de memoria colectivă: Skanderbeg, eroul pe care fiecare albanez prigonit de teroare îl apără cu sfinţenia devotamentului manifestat faţă de cărţile şi bijuteriile rare moştenite din generaţie în generaţie pentru a deveni martorii tăcuţi ai unei existenţe. Abia când ajungi la capitolul în care Ismail Kadare aminteşte de Kastrioţi, ultimii albenezi ce i-au stat alături lui Skanderbeg acum mai bine de cinci secole, nevoiţi apoi să ia calea exilului pe la curţile veneţienilor sau ai nobililor florentini, reuşeşti să înţelegi că povestea lui Ali Paşa este de fapt povestea înstrăinării de propria identitate. În timp ce-şi trăia ultimele clipe de viaţă în prezenţa unei iubiri târzii- faimoasa Vasiliqia, ce i s-a dăruit pentru a-şi salva confraţii de mânia lui – Ali Paşa are un moment de revelaţie bulversantă, ce-i spune că nu a iubit niciodată Albania, că a siluit-o prin teroare, iar Albania l-a abandonat la cheremul celui trimis de sultan pentru a-i purta capul spre Firida Ruşinii.
Ismail Kadare nu le dă niciodată despoţilor ocazia de a fi personaje centrale, având biografii cu detalii de unde să se înfrupte cei dornici să-i ia ca model datorită grandorii şi a faimei postume, fie ele şi construite prin crime abjecte. Nici Ali Paşa din Ianina, şi nici învingătorul său nu fac excepţie. Reduşi la nişte reacţii viscerale ce trepidează în ritmul unei furii sau temeri provocate de ameninţarea descăpăţânării, ajung la mâna singurului slujbaş mărunt ce le poate face rău fără ca ei să-l reducă la tăcere – nimeni altul decât Tundj Hata, purtătorul de capete tăiate, a cărui prezenţă simbolică îi precede apariţia prin tabloul imaginar plăsmuit de cei decăzuţi, în care purtătorul de capete este asemuit unei pisici parşive, ce scapă nepedepsită când fură capul unui peşte. Obsesia halucinantă a capului tăiat este peste tot, în pieţele Istanbulului, în satele uitate de lume prin vreun colţul îndepărtat al Imperiului, unde oamenii plătesc pentru a vedea ce a mai rămas dintr-un om de vază al cărui cap devine un spectacol pus în scenă chiar de Tundj Hata în drumul său spre firidă, pentru câţiva bănuţi în plus, dar mai ales la ospeţele celor puternici, prin groaza stârnită de prezenţa pe tipsia cu delicatese a mierii şi a mâncărurilor sărate (sarea şi mierea fiind ingredientele ce ajutau la convervarea lui).
Sus, inaccesibili, cu privirea aceea batjocoritoare şi ochii mijiţi, voi, înalţi demnitari ai statului, treceţi pe lângă noi, slujbaşii obişnuiţi, fără să ne învredniciţi cu o privire. La ospeţele de la palat ocupaţi locurile principale, cu straiele şi decoraţiile voastre strălucitoare, trufaşi, cu capul sus, aşa cum numai voi ştiţi să-l ţineţi. Iar noi, cei de rând, găsim cu greu un loc la ultimele mese, lângă gărzi şi servitori, şi vă privim, vă privim de la distanţă (…) Şi vă aşteptăm, vă aşteptăm să vă prabuşiţi, ca să vă luăm aşa, sub braţ, şi să vă ducem departe.
sursa imagine: wikimapia.org Sensul ascuns al întregului roman este regăsit în ultimul semn al supunerii: mutilarea, în final, a limbii vorbite de popoarele asuprite, reduse la gânguritul fără sens al unui copil, transformat de amnezia colectivă bine planificată în delirul unui om ce rosteşte cuvinte fără sens într-o limbă inventată (nicidecum reală înainte de a fi ucisă). Întreaga sevă de metafore şi mesaje alegorice fascinante pentru cititorii lui Kadare se regăseşte în pasajul despre ritualul de la baza doctrinei Kra-kra de omorâre a limbii şi obţinere a Nelimbii, descris printr-un lirism cutremurător. Un marş al memoriei deportate, pe care Ismail Kadare a vrut să o resusciteze (şi a reuşit) prin romanele sale, reuşind să recupereze o parte din demnitatea pierdută a celor supăraţi când sunt numiţi balcanici.
Acest ritual cutremurator prin supunerea lipsită de sânge, dar adanc înfiptă în memoria colectivă, naşte acel timp ireal din orice roman scris de Ismail Kadare, în care fiinţa umană este redusă la două mari dimensiuni: teroarea şi memoria salvată prin legende. Cele două dimensiuni provoacă o ruptură în timpul istoric, înlocuit de timpul personajelor, iar această ruptură este simbolizată în Firida Ruşinii de călătoria purtătorului de capete obligat să facă legătura între capitala Imperiului şi regiunile condamnate la uitare după înăbuşirea unei revolte. Între centru şi zonele marginaşe asociate acelui tărâm de la graniţele otomane, unde sălbăticia devine tenebroasă, iar locuitorii, nişte fantome care se zbat între mânie, revoltă şi amnezie, timpul se dilată şi cronologia devine plată precum o câmpie aridă fără nume, lăsând loc unui imaginar fără limite devenit singurul sâmbure fertil în pustiurile unde numai vântul aspru scoate sunete după condamnarea la tăcere.
Deznaţionalizarea parţială sau completă a popoarelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrină secretă “Kra-kra” şi parcurgea cinci etape principale: prima, stingerea concretă a răzmeriţei; a doua, eliminarea ideii de revoltă; a treia, distrugerea culturii, artei şi tradiţiilor; a patra, stingerea sau mutilarea limbii; a cincea, stingerea sau reducerea memoriei naţionale (…) Pe un raft greu de bronz se aflau dosarele limbilor moarte. Erau voluminoase, dar majoritatea paginilor fuseseră şterse cu cea mai mare grijă. Disparuseră astfel din dicţionare, etapă cu etapă, conform alterării sau dispariţiei lor din vorbire, mai întâi cuvintele, apoi regulile morfologiei şi ale sintaxei, în cele din urmă fiind şterse chiar literele alfabetului, ultima rămăşiţă a limbii scrise, lucru care confirmă moartea ei. Atunci, imediat după asta, începea o altă etapă, chiar mai lungă şi mai chinuitoare, anume asaltul asupra limbii vorbite, care avea, de asemenea, subfazele ei. Aşa, de exemplu, ultima sulfază era stingerea din ultimele ei puncte de rezistenţă: femeile bătrâne. Se demonstrase, că, în general, limba rezista mai mult la femei, şi mai ales la cele care au născut. Apoi, după ce limba era şştearsă de pe faţa pământului, venea o vreme când se împuţinau şi femeile bătrâne, care, precum nişte vetre fumegânde, mai păstrau încă cenuşa ultimelor ei rămăşiţe.
Editura Humanitas Fiction, 2016
