Articole

Jean Bosmans, un scriitor nostalgic, ajunge să cutreiere un Paris plin de bucle în timp, dorind să o regăsească pe Margaret Le Coz, o bretonă ce s-a născut la Berlin, dar care alesese, în urmă cu două decenii, Oraşul Luminilor pentru a scăpa de un hărţuitor din trecutul mult prea tulbure. Întâlnirea lor a stat mereu sub semnul unui accident, al unui hazard care devine ideal pentru acel Paris al umbrelor mişcătoare, fluide şi iluzorii precum un fum, din romanele lui Modiano, scriitorul clipei evanescente şi al unui oraş magic tocmai datorită schimbărilor ce fac să dispară clădiri, străzi, oameni şi cartiere într-un trecut devenit o succesiune a decorurilor urbane mereu la cheremul unei memorii capricioase precum un regizor ce încă nu ştie cum va arăta imaginea finală.

Hotărât sa repornească pe urmele unei femei misterioase, ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă şi anii în care i se băteau la maşină primele manuscrise, Jean Bosmans, protagonistul romanului Orizontul,încearcă să le dea forme concrete prezenţelor fantomatice adăpostite în memoria lui, prin adăugarea unor nume, date şi numere de străzi şi imobile ce nu i-au mai supravieţuit noului plan urbanistic din Parisul ultimilor ani. Le trece într-un carnet Moleskine (detaliul obsesiv ce revine sub forma unui accesoriu al memoriei nesigure) şi încearcă treptat să încropească nişte amintiri coerente din acele piese de puzzle care se încăpăţânează să nu formeze o imagine finală completă. Dar golurile dintre piese nu au fost niciodată un motiv de frustrare pentru personajele create de Modiano, ci o sursă de voluptăţi în care nostalgia, iubirile din trecut, acea senzualitate sumbră din fotografiile interbelice şi fiorii muţi ai suspanusului creat de fauna clandestină a străzilor înţesate de cabarete şi hoteluri ieftine de pe Malul Stâng se contopesc în mirajele create de o ambiguitate vitală pentru atmosfera ce-i seduce pe citititorii lui Modiano, făcându-i dependenţi de un Paris pe care nu-l vor cutreiera, deoarece s-au născut prea târziu.

Protagoniştii lui Modiano par nişte adepţi incurabili ai unei credinţe bazate pe mitul eternei reîntoarceri. Iau la pas capitala franceză cu acea stranie luciditate introspectivă care le permite să accepte himerele şi iluziile unui timp ce le joacă feste. Datorită acestui timp sunt capabili să creadă în sfârşit că şi-au regăsit iubirile pierdute chiar dacă sunt întruchipate de o trecătoare anonimă ce le aminteşte de femeia ce le-a marcat existenţa, ingnorând faptul că anonima trecatoare are de fapt vârsta pe care femeia din amintirile lor o avea cu douăzeci de ani în urmă. Dar timpul real este anulat în Parisul interior, unde fiecare arondisment, fiecare labirint de străzi dosnice şi fiecare mal îşi are propria cronologie, reprezentând o ruptura de nivel, o fragmentare a realităţii, încât protagonistul ajunge să se întrebe dacă nu cumva a uitat să mai distingă timpul subiectiv de vis, iar evenimentele din trecut nu sunt decât nişte plăsmuiri ale unui minţi captive în trecutul devenit sursa nostalgiei dulci, precum şi a spaimelor, a identităţii volatile, dar şi a unui paradis efemer precum o promisiune a unei voluptăţi fără sfârşit în cartierele boemilor.

Spre deosebire de alte romane ce l-au făcut cunoscut şi în rândul cititorilor din România în ultimii doi-trei ani, cum sunt Câinele-fantomă sau Cafeneaua tinereţii pierdute, Orizontul prezinta un Modiano ce le permite personajelor să părăsească acea zonă vagă, nebuloasă, plină de fantome, pentru a deveni protagoniştii unei poveşti în care suspansul oferă densitate atmosferei pâcloase şi carnalitate prezenţelor ameninţătoare, care în alte cărţi scrise de Modiano rămâneau nişte figuri enigmatice captive pentru totdeauna în fotografiile sepia. Deşi pericolul ajunge să le redea corporalitatea acelor fantome din trecut, pe care le face să semene cu psihopaţii dintr-un film psihologic noir, creând o atmosfera dezolantă precum lumea protagonistei orfane din Micuţa Bijou, acest roman abundă şi de pasaje senine, demne de legendele acelui Paris în care artiştii şi visătorii căutau însetaţi lumina ireală din Montmartre, şi nu de puţine ori vei avea impresia că ajungi să dai paginile unui album în care alternează fotografiile pline de umbre misterioase, realizate de Brassai, cu imaginile bonomilor ce se abandonează privirilor ademenitoare în lumina caldă a cafenelelor (deja) emblematice sau a străzilor inundate de nuanţele serene ale unui Paris dezinvolt şi nonşalant prin care se plimbau Jean Seberg şi Jean-Paul Belmondo într-un film de Godard.

Romanul este mai mult decât obsesia unei iubiri ce se vrea regăsită de către un protagonist sedat cu plăcerea clipei trecătoare. Este, de fapt, declaraţia de iubire subtilă pentru acel Paris al orizonturilor neobturate de schimbările ce invadează intruziv un timp subiectiv şi de construcţiile înalte care anulează lejeritatea unui spaţiu deschis, aparţinând celor fără ţintă din acei ani nebuni pe care s-a clădit întreaga mitologie a oraşului.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Henri Cartier Bresson (www.abbeville.com/www.urban-photography-art.com)

Romanul Milarepa este o lecţie ghiduşă de istoria religiilor predată într-o cafenea din inima Parisului. Alături de alte romane ale lui Eric-Emmanuel Schmitt din seria celor din care face parte şi Domnul Ibrahim şi florile din Coran, pledează pentru acel sâmbure de bunătate luminoasă din fiinţa umană, dar care nu poate fi scos la suprafaţă decât în urma unor suplicii, pierderi sau traume. Odată depăşite aceste obstecole, personajele îşi regăsesc pacea interioară, armonia, redescoperind iertarea şi iubirea faţă de aproape. Dacă nu ai şti ce-i poate pielea lui Schmitt, ai crede că ai în faţă broşurica unui sectant ce vrea să te convertească la nu ştiu ce formă de credinţă inspirată din învăţămintele vreunui pustnic rătăcit ce se crede un înţelept gata să salveze lumea. Dar inventatorul mincinoşilor sofisticaţi are alte planuri cu aceste legende ţesute în jurul tibetanului Milarepa, care a trăit în secolul XI şi a cărui poveste l-a fascinat şi pe Constantin Brancuşi, dacă ar fi să le dăm crezare prietenilor săi.

Figura lui Milarepa rivalizează prin numărul de sculpturi (unele mai decorative decât altele) cu a marelui Buddha. Ambii simbolizează purificarea prin renunţarea la slăbiciuni şi la tentaţia urii pentru a-şi purifica definitiv karma şi pentru a-şi întrerupe ciclul reincarnărilor, considerat şi o sursă a suferinţelor ca dobândă pentru păcatele din vieţile anterioare. Înainte de a deveni un pustnic, despre Milarepa se spunea că a pus la cale, prin magie neagră, o răbunare cumplită împotriva unchiului care i-a furat averea după moartea tatălui său, trasnformându-l pe Milarepa într-un servitor exploatat. Pentru a-şi spăla păcatele acumulate prin actul vindicativ, s-a aciuat apoi pe lângă un mare înţelept din Tibet. Folosindu-se de această poveste, Schmitt îşi imaginează cum ar fi fost ca unchiul lui Milarepa să se reincarneze într-un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani din Paris, care la rândul său trebuie să îşi purifice sufletul repetând povestea lui Milarepa de sute de ori. Parizianul cu viaţă anoastă nu şi-ar fi amintit de o existenţă orientală anterioară dacă o femeie şarmantă nu l-ar fi abordat într-o cafenea şi nu i-ar fi amintit de infamiile comise cu aproape un mileniu în urmă, undeva, într-un ţinut aflat la mii de metri deasupra lumii dezlănţuite.

Ce ar fi putut deveni o parabolă naivă, previzibilă şi moralizatoare se transformă într-un amestec dintre acel umor cu tâlc şi mitul grav, iar când vezi cum în cafeneaua unde stă la masă reîncarnarea celui care i-a facut zile fripte lui Milarepa îşi face apariţia o misterioasă ademenitoare ce-l ghidează într-o călătorie spre Tibet, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi dacă se păstrează reţeta ce i-a adus faima lui Schmitt: abilitatea de povestaş, acea reconfortantă candoare lăsată în urmă de modul în care alege să rescrie legendele şi reinterpretarea năstruşnică a simbolurilor sacre prin dialoguri pline de acrobaţiile deghizării şi de minciuni irezistibile, care te fac să-l consideri pe acest scriitor un inventator al iluzioniştilor spirituali.

Ediţia Livre de Poche (Editura Albin Michel) este însoţită de o postfaţă în care puteţi citi un interviu oferit de autor, prin care prezintă modul în care a receptat filosofia orientală, viziunea budistă asupra iertării şi a suferinţei, dar şi povestea lui Milarepa.

Editura Michel Albin, 1997

imagini: pictor Nicholas Roerich (www.wikiart.org)/commons.wikimedia.org

Când ajungi să citeşti primele pagini ale romanului Flori de ruină, ai impresia că ieşi din timp şi te trezeşti într-o cameră dominată de jocurile umbrelor evadate de sub abajurul unei lămpi interbelice şi căzute peste nişte fotografii în stilul lui Brassai, unde nostalgia, vulgaritatea şi senzualitatea unor personaje decadente nasc voluptăţi în imaginaţia privitorilor. În aceste fotografii captate în descrierile unui Paris dispărut apar nişte personaje misterioase, ivite din ascunzişurile clandestine de pe Malul Stâng, populat de cocote enigmatice în cârdăşie cu nobili închipuiţi ce apelează la blazonul falsifcat în timpul Ocupaţiei. Toată această faună obscură începe să roiască în jurul morţii suspecte a unui cuplu respectabil, a cărui tragedie seamănă cu acea revărsare a fotografiilor alb-negru dintr-un plic aruncat nervos de naratorul ce vrea să te ţină captiv în faţa secretelor, transformându-te într-un voyeur sofisticat al Parisului ascuns.

Dacă vrei să părăseşti încăperea ieşită din timp, dar unde găseşti imagini ce oferă noi indicii depre inexplicabila moarte a cuplului cuminte rătăcit în zona rău-famată a oraşului într-o noapte de pomină, te trezeşti străbătând un tunel al timpului într-un ritm alert. Acest straniu tunel este tapetat cu fotografiile unui Paris plin de clădiri şi cartiere boeme, care azi nu mai există. Când ieşi din tunel, nimereşti undeva la marginea acestui Paris magic, unde se intersectează casele rustice prin care strau pitite nişte personaje cu trecuturi dubioase şi biografii contrafăcute, străzile pline de cabarete şi pontoanele ascunse în prelungirea unor cartiere semănând mai mult cu melanjul pestriţ şi bizar dintre o mahala boemă şi un sat acoperit de pădure. Este acel Paris al oamenilor cu trecuturi neclare, al fantomelor în care se prefac toţi acei locuitori clandestini şi al umbrelor ce amintesc de fotografiile realizate de Brassai. Doar că pata de culoare aruncată de Modiano prin evocarea obsedantă a unui ascensor de un roşu pregnant ajunge să dizolve acea atmosferă vagă, dar care naşte priviri intruzive, o atmosferă specifică unui album cu fotografii găsite într-un anticariat. Această pată stridentă prelinsă peste nostalgia în alb-negru ar fi putut crea suspansul dens al unui roman despre morţi suspecte şi personaje subterane  ce au fost aduse în acelaşi punct de nişte întâmplări tulburi, pe care protagonistul-narator vrea să le elucideze, lipind indiciile într-un colaj aducând mai degrabă a fortoreportaj decât a investigaţie clasică.

Datorită unor personaje ale căror motivaţii sunt greu de captat, gata oricând să le joace feste celor dornici să le înţeleaga, juncându-se cu aşteptările, certitudinile şi fanteziile cititorilor, ai impresia că ai în faţă un Modiano inedit, ispitit să ia calea unui thriller poliţist cu tentă de film noir şi răsturnări psihologice introduse în preajma deznodământului, în stilul brevetat de Hitchcock. Dar scriitorul Parisului evanescent nu se dezice de stilul ce i-a sedus cititorii fideli. Suspecţii din preajma cuplului găsit mort -cele două femei şi însoţitorii lor cu trecuturi incerte, ce ajung să ademenească protagoniştii a căror moarte este anchetată neoficial de narator- amână dezvăluirile privind propria identitate, rămânând până la final personajele ale căror poveşti ce nasc interpretari pline de umbre şi controverse îl ispitesc pe cititorul pasionat de Parisul boem din albumele marilor fotografi şi al cartierelor descrise de Henri Miller. Toate aceste personaje capabile să creeze mirajul unor legende urbane subterane îţi dau impresia că poţi intra în pielea unui fotograf parsiv, ce le prinde în flagrant, evitând, în acelaşi timp, să părăsească acea zonă efemeră a instantaneelor ce îţi creează iluzia spontaneităţii indiscrete, dar care adânceşte şi mai mult misterul din jurul necunoscuţilor ce prind contur în camera obscură când este developat filmul.

În paralel cu investigaţia neoficială a morţii suspecte se derulează amintirile naratorului, ce unesc Parisul studenţiei din epoca lui Godard şi Nouvelle Vague cu acel pitoresc decadent al Malului Stâng din perioada cafenelelor şi a cabaretelor interbelice, unde îşi mai făceau veacul şarlatanii, falsificatorii de identităţi şi contrabandiştii din timpul Ocupaţiei. De fapt, întregul roman este o pendulare între perioadele ce au marcat istoria modernă a Parisului. Exact când ai impresia că vei asista la scenele tipice unei studenţii din anii ’60, eşti aruncat brusc în Parisul anilor ’40, văzut prin ochii unui copil al cărui tată este înconjurat de femei controversate întreţinute de bărbaţi în jurul cărora se ţes bănuieli întunecate. Nu încerca să legi poveştile acestora printr-un fir al coerenţei! Exact ca într-un album unde au fost adunate fotografiile realizate de Brassai, acest Paris este fragmentat în impresii pâcloase, senzaţii indescriptibile şi acele siluete ce îşi pot ascunde mai cel bine secretele numai după ce te-au făcut sa crezi că sunt nişte biete efemeride aciuate prin stabilimentele din Montmartre, gata să se dezvelească în faţa celui dornic să ofere cât trebuie în schimbul unor detalii indiscrete.

Flori de ruină este genul de roman pe care îl apreciezi mai ales dacă ai fost deja sedus de stilul autorului. Regăseşti aceleaşi trecuturi ce îţi fug de sub picioare, aceleaşi biografii fluide şi tulburi precum apa Senei ajunse în dreptul unor magherniţe şi aceleaşi zone mai puţin cunoscute ale Parisului, unde îşi caută refugiul nişte fugari ale căror fapte nu vor fi dezvaluite, ci doar ghicite. În loc să denunţe, Modiano preferă să imortalizeze clipele trecătoare, să observe şi să descrie. Dramele personajelor sale nu sunt decât nişte vârtejuri ce aduc laolaltă figurile unui oraş personal, evocat obsesiv şi redus la jocul vizual al unui trecut agăţat de prezent.

Editura Art, 2015

imagini: Brassai (https://theteenagekickspreservationsociety.wordpress.com/2013/12/05/paris-cetait-mieux-avant/)

Câteva cuvinte din romanul Portret al artistului în tinereţe, scris de James Joyce, devin şi laitmotivul unei confesiuni feminine într-un stil avangardist (pentru Brazilia anilor ’40), prin care sunt expuse trăirile, stările şi biografia personajului central.

Joana, protagonista din Aproape de inima vijelioasă a lumii îşi rememorează trecutul. Este un trecut reprezentat de copilăria marcată de moartea tatălui şi de o matuşă superstiţioasă, care o credea posedată de rău, numind-o pe Joana, nepoata cea profundă, vipera, şi de căsnicia alături de un bărbat ce oscila între o enigmatica soţie şi o amantă simbolizând farmecul pârguit al maternităţii şi al disponibilităţii femeii arhaice. Confesiunea este voalată şi plină de metafore, aluzii şi pasaje lirice, încât ai impresia că doar zăreşti silueta Joanei printr-un văl translucid ce împresoară patul locuitorilor din ţările având o climă toridă, pentru a-i apăra de insecte.

Cartea lui Clarice Lispector nu se învârte în jurul unei poveşti în sensul clasic. Este mai mult o coagulare a unor amintiri dilatate, în care prezenţele din trecut capătă nişte contururi vagi, specifice unor fantome. Majoritatea pasajelor sunt evocări ale unor episoade din copilărie, pline de aluzii ce invită la interpretări şi populate de personaje fantomatice dornice să îşi întindă spectrul asupra unui prezent fluid, topit de capriciile unei memorii ce scuipă amintiri într-un ritm haotic. Nu există o limită clară între prezent şi trecut, iar cronologia este anulată prin imagini care încep să curgă una într-alta, încât nu ştii unde se termină copilăria şi adolescenţa Joanei şi unde începe relaţia ei cu bărbaţii care îi vor marca existenţa. Anulând ordinea şi coerenţa narativă, scriitoarea braziliană anunţă acea invazie a oniricului şi a suprarealismului bine deghizate în real, specifică boom-ului sud-american.

Citind paginile scrise de Clarice Lispector, plonjezi la rândul tău în inima vijelioasă a unei scriituri feminine, capabile să emane o senzualitate introspectivă, care în loc să deconspire secrete, adânceşte şi mai mult secretele prin aluzii. Poate în secolul nostru, Aproape de inima vijelioasă a lumii nu reprezintă o noutate. Este plină literatura de la Proust încoace de romane scrise la persoana I, în care firul epic este dizolvat în interminabile pasaje supuse memoriei capricioase, pline de flashback-uri şi pendulări obsesive între prezent şi trecutul readus brusc prin amintiri senzoriale. Totuşi, pentru Brazilia anilor ’40 şi pentru întreaga lume sud-americană, tributară încă unui stil abundent, minimalismul specific unei scriituri capabile să pătrundă în intimitatea psihologică a personajului doar prin descrieri şi mărturisiri vagi era dovada unei maturităţi literare şi a unei viziuni inovatoare, mai ales dacă veneau din partea unei debutante.

Abia ieşită din adolescenţă, Clarice Lispector avea să devină una dintre cele mai bune scriitoare din spaţiul sud-american prin acest roman, fiind comparata cu Virginia Woolf şi considerată o variantă feminină a lui Kafka, iar personajul său pare a fi perechea exotică a naratorului din romanele proustiene. Ştie cum să te captiveze şi să te atragă spre universul ei printr-o scriitură feminină îmbibată din plin în tehnicile modernităţii, în care naraţiunea este înlocuită de fluxul senzaţiilor ce devin o membrană subţire între prezentul şi trecutul protagonistei, cărora li se adaugă toate emoţiile greu de exprimat în cuvinte fără a deveni un patetism obositor.

Drama personajului feminin Joana a mai fost transpusă în literatură. Abandonul din copilărie şi triunghiul amoros devenit un supliciu dătător de trăiri precum lama unui cuţit odată descoperit secretul amantlâcului ar fi dus-o pe Clarice Lispector în zona unui roman plin de gesturi şi trăiri sfâşietoare, pe fundalul realist al schimbărilor din societatea braziliana a începutului de secol XX. Dar o debutantă poate răsturna toate aşteptările alegând o cale mai puţin accesibilă: renunţarea la întâmplările ce te ţin cu sufletul la gură în favoarea unui monolog ce transformă drama în desfăşurări senzoariale şi descrieri halucinante, încât devin o poezie modernistă în proză. Comparaţiile din mintea Joanei ce vizează diferenţele dintre ea şi amanta soţului ei- Lidia, reflecţiile despre feminitate, nevoia de libertate a femeii profunde şi înăbuşite în relaţia cu partenerul frustrat că nu-i poate da de cap aşa cum se reuşeşte cu amanta devenită o întruchipare a unei abundenţe senzuale fertile îmbinate cu farmecul tropical, şi răzleţele dialoguri dintre cele două rivale se poartă exclusiv prin aluzii, impresii volatile şi deznodăminte suspendate. Nu se dau sentinţe clare, iar şuvoiul cuvintelor grele este oprit exact în momentul în care scriitura lentă ar fi putut lua calea unui galop narativ, deloc planificat. Tocmai evitarea acestui galop în momentele tensionate, când un cititor ajunge să se identifice, fără voia lui, cu una dintre cele două rivale poate deveni frustrant pentru cei ce doresc o lectură menită să le dea impresia că li se urcă sângele în cap, oferindu-le prilejul unor trăiri cathartice.

Aproape de inima vijelioasă a lumiieste genul de carte apreciată doar de cititorii înzestraţi cu darul răbdării, ce au multe lecturi introspective la activ, mai ales din spaţiul japonez, cunoscut pentru obsesiile trezite de nişte detalii transformate în ecourile stărilor sufleteşti.

Editura Univers, 2014

imagini: favim.com/foto: Darius Klimczak (snapzlife.com)

Pentru cele zece femei din viaţa lui, Nishino a fost un adolescent ispititor datorită unei tăceri misterioase, compensată prin semnalele unui trup aflat în plină dezvoltare, iubitul nestatornic al colegei de apartament sau acel subaltern docil, pe care se puteau baza oricând, dar al cărui erotism ascuns erupea în sala de şedinţe, când se asigura că putea rămâne singur cu şefa ce îl râvnea în secret.

În alte perioade din existenţa lui, a fost colegul de la cursul de gătit econonic, în jurul căruia gravitau toate cursantele trecute de 35 de ani, şi bărbatul trecut de cincizeci de ani, ce nu îşi arăta vârsta în faţa unei studente de nouăsprezece ani, căreia îi spunea că a devenit marea lui iubire, dar fără patos, ci pe acel ton melancolic prin care ascundea înflăcărarea târzie a celui aflat în plină vară indiană.

Uşuraticul rafinat, afemeiatul discret, amantul care se sustrage angajamentului, bărbatul matur cu obsesii expuse cât se poate de subtil, până în momentul cerinţelor emoţionale neaşteptate, eternul burlac adept al relaţiilor pasagere de care au parte femeile trecute de treizeci de ani, aşezate la casa lor. Sunt faţetele unui personaj masculin fluid precum apa ce poate lua orice formă, straniu precum un lac mic, dar adânc şi tulbure. Este genul de personaj având o biografie vagă. Ar putea fi un escroc introvertit, o fiinţă incapabilă de a se ataşa, un adolescent închis în corpul unui adult…şi interpretarile pot continua. Autoarea niponă îţi refuză un potret clar, în schimb îţi prezintă toate avatarurile acestui personaj masculin în funcţie de vârstele psihologice marcate de apariţia celor zece femei ce îl descriu din perspectiva subiectiva expusă în timp ce derulează relaţia cu el.

Nishino este varianta masculină a femeii indescifrabile, ce emană un mister nedefinit şi care scapă oricărei încercari de a o domestici emoţional. Este un personaj tipic pentru literatura niponă contemporană având ca fundal viaţa din metropole, bizar pentru cititorul occidental, dar firesc pentru ficţiunea japoneză, plină de protagonişti ce împrăştie în jurul lor senzualitatea vaporoasă ca un fum pâclos a întrebărilor fără certitudini, dar urmate de nişte schimburi de replici insolite. Nishino este volubil şi charismatic la suprafaţa sociabilului, dar toate femeile din viaţa lui se izbesc de imposibilitatea de a se simţi confortabil în relatia cu el, de a-l iubi. Fiecare interpretează în felul ei aparenta lui incapacitate a de a se dărui sentimental, de a se abandona într-o intimitate afectivă. Femeile care au impresia că s-au ataşat de el într-un mod profund, se trezesc incapabile de a-şi defini propriile trăiri. Parcurgându-le amintirile prelinse printre coincidenţele fugitive ce le obligă să se intersecteze pentru câteva minute în povestirile ce ţin de trecutul iubitului comun, devoalate de acesta pe un ton melancolic în faţa unei noi cuceriri, ai impresia că te uiţi la un film nostalgic despre universul feminin al cărui nucleu este acelaşi bărbat, imaginat mereu altfel. Tocmai această fărâmiţare a imaginii legate de protagonist, în funcţie de capitolele reprezentând câte o amintire povestita de o altă femeie, creeaza iluzia unui volum de proze scurte în stilul lui Haruki Murakami, structura dominată de capriciile memoriei involuntare fiind închegată din evocări trezite brusc la viaţă şi prezentate într-un ritm discontinuu.

Despre femeile ce bântuie memoria unor bărbaţi care nu ştiu nimic despre Celălalt, dar sunt legaţi ca de un fir invizibil de aceea care le-a marcat existenţa, s-a tot scris. Cele zece iubiri ale lui Nishino este replica niponă oferită de o scriitoare pregătită să creeze de data aceasta un personaj masculin ce uneşte amintirile a zece femei din generaţii diferite. L-au cunoscut la vârstele schimbărilor, în împerejurări banale sau atipice, şi au în comun un singur lucru: relaţia cu el a fost una stranie, şi nu fugiţi cu imaginaţia spre gândurile încâlcite ori spre acele preferinţe sexuale bizare ale personajelor japoneze, aşa cum le consideră europenii ce au dat peste operele lui Tanizaki sau ale lui Yoko Ogawa. Straniul din cartea lui Hiromi Kawakami este unul indefinibil, pe care îl percepi asemenea unor peştişori dintr-un iaz improvizat într-o grădină japoneză – au culori vii, care îţi sar imediat în ochi şi nu par să ascunda nimic, ba mai mult, simbolizeaza pacea interioară ideală în mijlocul unui mare oraş, apoi fug din raza ta vizuală pe neaşteptate, de parcă ar fi aspiraţi de un curent nevăzut.

În cartea lui Hiromi Kawakami simţi plutind o atmosferă indescriptibilă, plină de voluptatea clipei trecătoare, des întâlnite în romanele autorilor niponi contemporani din noul val, care descriu singurătatea din marile oraşe, împletind-o cu evadarea în intimitate şi în scenele în care banalul este perturbat de nişte detalii aparent nesemnificative, dar prezentate într-o lumină plină de nostalgie, aşa cum găseşti mai ales în romanele scrise de Haruki Murakami. De fapt, anumite pasaje din cartea lui Hiromi Kawakami îţi amintesc de stilul lui Murakami, doar că în locul unei coloane sonore ce îmbină rock-ul anilor ’60, blues-ul, simfoniile şi jazz-ul din Louisiana, Kawakami preferă fundalul oferit de flashback-urile personajelor feminine, de reflectările acestora.

Dacă ai citit şi Vreme ciudată la Tokio, ai fost probabil impresionat de talentul lui Hiromi Kawakami de a uni elementele unui banal rutinier cu straniul ascuns tocmai în detaliile nesemnificative, dar obsesiv derulate până se creează un ritual zilnic al intimităţii în mijocul unei metropole aglomerate. Este o intimitate pe care o detectezi în firul invizibil ce leagă tăcerea misterioasă, peisajul urban şi obiectele lipsite de conotaţie artistică, pentru a crea impresia unui decor ireal, unde cititorul se poate refugia dacă îi place să citească despre acele poveşti de iubire nostalgice asemenea unui album din trecut, care au finaluri incerte şi dialoguri ce topesc vehemenţa unor decizii grele într-o candoare uşor tristă, precum o compoziţie la saxofon dintr-un bar comsopolit de jazz în mijlocul unei metropole asiatice.

Editura Polirom, 2015

imagini: www.sakura-do.com/foto Hisatomi Tadahiko (ww.emptykingdom.com)