Facebook
Acasă Articole Pagină 163

Articole

Ultimele

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Adriana Gionea
-
0
6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Pentru dependenţii de lectură, o zi pe malul mării sau la o cafenea boemă dintr-un oraş, fie el şi unul plin de obiective de neratat, capătă agonia unui sevraj dacă lipseşte cartea din bagaje. Uneori, să ţii pasul cu naraţiunea abundentă este dificil în vacanţă, mai ales când lectura este întreruptă de ispita locurilor de vizitat. Aşadar, o proză scurtă este perfectă pentru a se strecura printre două vizite la muzeu, două cocktailuri sau două plimbări, încât să-ţi potolească setea de lectură fără a te distrage de la itinerariul stabilit. De pe ţărmurile Siciliei până în favelele braziliene, din Balcani până-n India, Japonia sau China, din Spania de altădată până în Argentina păţaniilor ciudate, aceste şase volume de povestiri vor deveni un bun companion.

Elegbara – Brazilia mai puţin cunoscută

 Elegbara- copertaEditura Univers, 2015

 

Dacă zeul prozei scurte sud-americane, Borges, s-ar fi născut într-o favelă din Brazilia, şi-ar fi populat volumele de povestiri cu superstiţiile, legendele, ritualurile şi personajele exotice din zestrea africanilor. Femei exuberante şi gata să elibereze demonii din legendele moştenite de la strămoşii contimentului de abanos, regi şi aventurieri ce-şi pierd minţile, cuţitari, vraci, zei misterioşi care se strecoară în lumea oamenilor sau traficanţi zeificaţi animă un furnicar în care miturile sclavilor din vestul Africii şi realitatea sunt de nedespărţit. Preluând tradiţia lui Jorge Amado, care strecura în romanele sale personaje îndeplinind ceremonialuri introduse pe ţărmurile Braziliei de către sclavii africani, Alberto Mussa – unul dintre cei mai buni scriitori brazilieni contemporani – a creat o lume seducătoare precum o călătorie exotică. Elegbara este numele unui zeu venerat pe coastele vestice ale Africii. Totuşi, nu trebuie să cunoşti mitologia africană pentru a-i citi povestirile, ci trebuie doar să-ţi placă să te pierzi în abundenţa de fapte stranii, precum un călător european ajuns într-o pădure tropicală, unde pericolele sunt înlocuite de misterul unor poveşti greu de interpretat dacă nu accepţi alfabetul afectiv descifrat doar prin realismul magic. Poţi citi întreaga recenzie aici.

 

Noapte de sărbătoare şi alte povestiri – o cinematecă în valiză

Noapte de sarbatoare - coperta 2Editura Polirom, 2016

 

În timp ce parcurgi povestirile scrise de Cesare Pavese, ai impresia că ţi se derulează în faţa ochilor scenele alb-negru dintr-un film neorealist, în care Pasolini aflat la începuturi, Fellini, Vittorio de Sica şi Rossellini îşi dau mâna. Melancolia care loveşte personajele la fel de puternic precum soarele ce pârjoleşte un sat uitat de lume de pe un ţărm sudic, iubirile prinse între exuberanţa senzuală, nostalgie, singurătate şi neîmplinire, personajele feminine care vor să evadeze de la periferia unui oraş industrial sau cei care ajung să observe spectacolul vieţii de la balconul unei vile elegante fragmentează lumea descrisă de Pavese în secvenţe de o melancolie fluidă prelinsă peste acele trăiri indescifrabile. Noapte de sărbătoare şi alte povestiri este o lectură pentru cinefilii dornici să regăsească acel amestec dintre candoare, nostalgie, nevoia de apropiere umană şi dragostea de viaţă, care vibrează sfâşietor precum o veche melodie italiană în mediile austere, în care fiinţa umană este sufocată de orizonturi opace pana şi în zilele însorite ale verii siciliene. Pavese a făcut în prozele sale ce au încercat marii cineaşti italieni intraţi în galeria clasicilor: a pus laolaltă speranţa, lumina şi tristeţea, inocenţa şi mizeria. Poţi citi întreaga recenzie aici.

 

Sirena şi alte povestiri – Din dragoste pentru Sicilia

Sirena si alte povestiri - coperta 2Editura Humanitas Fiction, 2016

 

În cazul în care ţi-ai planificat un tur al Siciliei, n-ar trebui să-ţi lipsească din bagaje Sirena şi alte povestiri, o carte scrisă de un fiu al Siciliei de altădată, cunoscut datorită romanului-cult Ghepardul. Fie că îţi place să citeşti într-o cafenea umbrită de portocali sau pe malul mării, unde mirosul sărat este îndulcit de boarea parfumată care aduce aromele rozmarinului, ale arborilor de fistic sau ale livezilor de citrice, aceste povestiri te vor purta de la istoria meridională spre zona miturilor.

Periplul sicilian se deschide cu amintirile din vilele familiei Lampedusa, apoi continuă lent cu drumul spre zonele rurale, unde te aşteaptă scene campestre greu de surprins în ghidurile de călătorie şi sfârşeşte prin impresii legate de psihologia sicilianului. Giuseppe Tomasi di Lampedusa are grijă de visătorul din tine, care vrea legende şi câteva istorisiri exotice, demne de povestit la întoarcere, dar şi de gurmandul aflat în căutarea pitorescului. Te plimbă prin încăperile de o frumuseţe desuetă, găsită azi numai în decorurile filmelor de epocă sau în romanele despre copilăria aristocraţilor din secolele trecute. Îţi face treptat cunoştinţă cu oamenii locului, printre care şi un profesor ce-ţi va destăinui o stranie aventură amoroasă din tinereţe, apoi îţi arată diversitatea umană a ţinuturilor sale, ce-i drept, din perspectiva unui aristocrat ce nu vede cu ochi buni schimbările şi ascensiunea socială a plebeilor căpătuiţi, deveniţi latifundiari cu aere de burghezi prosperi. Poţi citi întreaga recenzie aici.

 

Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii –Experimentele unui argentinian la Paris

 Axolotul - copertaEditura Art, 2015

 

Alegi pentru vacanţele tale nişte destinaţii în care să dai peste o galerie de artă modernă, un festival de film experimental sau te gândeşti la Centre Pompidou când spui Paris? Dacă ai răspuns afirmativ, atunci miniaturile insolite, pline de satiră cu tentă suprarealistă şi întâmplări ciudate în cel mai halucinant sens al cuvântului te vor face să nu mai laşi din mână volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii. Când scrie, Julio Cortazar îşi face de cap afidător şi nonşalant, cum numai artiştii din avangarda interbelică aveau curaj, atunci când regizau primele scurtmetraje ludic-absurde. Nu are pic de remuşcare atunci când întoarce realitatea cu susul în jos, când ia în râs firescul într-un mod comic şi absurd, când reface imaginea unor oraşe precum Roma, Paris şi Buenos Aires, încât să pară desprinse dintr-un ireal pe care ţi-l prezintă cât se poate de verosimil. În loc să te supere, te face să laşi acasă frâiele cenzurii şi să accepţi libertatea absolută a imaginarului acaparat de insolit. Poţi citi întreaga recenzie aici.

 

Povestiri orientale – Croaziera lui Marguerite Yourcenar

 Nouvelles orientales - coperta

De pe ţărmurile balcanice până în China, India şi Japonia, Marguerite Yourcenar te poartă în croaziera ei literară, plină de reinterpretări în cheie personală ale unor legende albaneze, muntenegrene sau hinduse, legate de vieţile unor pictori şi aventurieri aprigi. Îl regăseşti pe strămoşul japonez al lui Casanova – prinţul Genji – care primeşte o vizită feminină la care nu se aştepta în apusul existenţei. Asişti la ingenioasa evadare a unui pictor chinez asupra căruia se abătuse furia împăratului. O vezi pe zeiţa Kali în toată splendoarea şi decăderea ei, mergând pe străzile rău famate, străbătute de curtezane. Redescoperi legendele spuse de oamenii din golful Kotor într-o zi cu arşiţă. Afli despre cum a fost salvat un luptător antiotoman de o dansatoare orientală, despre un calugăr vizitat de nimfe şi despre secretele erotice ale unei văduve. În volumul Nouvelles orientales, Marguerite Yourcenar îţi arată cum se îmbină erudiţia cu simplitatea savuroasă a povestitorilor ce au darul oralităţii, prin care îşi ţintuiesc audienţa până la finalul istorisirii. Prozele din acest volum au tâlc, imagini picturale, aventuri, suspans, răsturnări de situaţie, neprevăzut, dar, mai ales, farmecul unor casetuţe pline de suvenirurile unui artizan exotic, redescoperite în cufărul unei rude înzestrate cu nesaţul dorului de ducă. Poţi citi întreaga recenzie aici.

 

Dragostea în spaniolă

 Dragostea in spaniola - copertaEditura Allfa, 2013

 

Dacă ţi-ai pus în gând să vizitezi Granada, un sat pitoresc din Spania sau un oraş istoric ai căror locuitori au moştenit de la bunicii lor poveşti despre pasiuni interzise, întâmplări misterioase, femei pline de secrete şi amorezi ce au sfidat un deznodământ nefast, poţi lua cu tine o colecţie de povestiri şi nuvele scrise de autorii spanioli reprezentativi pentru secolul al XIX-lea, tălmăciţi de un scriitor român contemporan – Marin Mălaicu-Hondrari. Misterul, iubirile riscante, femeile rebele pentru epoca lor, crimele pasionale şi un Don Juan păcălit se întâlnesc în această colecţie de miniaturi. Fiecare povestire este scrisă de un clasic spaniol. Vicente Blasco Ibanez, Juan Valera, Emilia Pardo Bazan, Felipe Trigo, Benito Perez Galdos, Pedro Antonio de Alarcón, Armando Palacio Valdes şi Leopoldo Alas “Clarín” sunt autorii care le-au dat replica în spaniolă unor clasici ai marilor drame spuse în puţine pagini, cum ar fi: Maupassant, Turgheniev, Cehov sau Gogol.

 

Nouvelles orientales – Din Balcani pana in China, India si Japonia

Adriana Gionea
-
0
Nouvelles orientales – Din Balcani pana in China, India si Japonia

Prima femeie acceptată în Academia Franceză este o nu numai o erudită, ci şi o povestitoare de zile mari. Când scrie despre orientali, Marguerite Yourcenar este abilă precum un versat negustor de bazar levantin, sentimentală şi delicată precum o doamnă de la curtea imperială japoneză, migăloasă precum un pictor chinez atunci când lasă urme de pensulă pe mătasea preţioasă ce nu-i permite ezitări, lunecoasă, plină de contradicţii şi exuberantă precum o zeiţă indiană sau o văduvă ce se vede pe ascuns cu bărbatul nesupus, hulit de tot satul. Aparent un capriciu al unei occidentale dornice de a-şi dovedi sieşi că poate înţelege spiritul orientalului, din Muntenegru până-n străfundul Asiei Îndepărtate, volumul Nouvelles orientales se transformă într-o lectură seducătoare, care ţi-o dezvăluie pe Marguerite Yourcenar în ipostaza unui cameleon sofisticat.

Un pictor care vrea să evadeze din temniţa nemilosului împărat chinez (Comment Wang-Fo fut sauve). Un erou al rebeliunii antiotomane din golful Kotor care este salvat de una dintre dansatoarele taberei inamice (Le sourire de Marko). O zeiţă indiană care stârneşte invidia, prinsă între lumea curtezanelor şi umbrele infernului unde ajung cei din castele inferioare (Kali decapitee). Un pictor eşuat în tavernele din Amsterdam, care îşi aminteşte brusc de grădinile pline de lalele preţioase ale sultanulului din Constantinopol (La tristesse de Cornelius Berg). Un călugăr dornic să-i convertească pe greci, dar care ajunge să se teamă de nimfele păgânilor (Notre-Dame-des-Hirondelles). Un tânăr lăsat mut de-a binelea după întâlnirea cu nereidele (L’homme qui a aime les Nereides). Trei bărbaţi care pun în scenă o reinterpretare a legendei Mesterului Manole (Le lait de la mort). O femeie a cărei deghizare duce la  rescrierea unui episod din Genji Monogatari (Povestea lui Genji) – considerată primul roman din istoria literaturii universale – într-o manieră care aminteşte de capodoperea picturală a unui cineast nipon (Le dernier amour du prince Genghi). Sunt câteva dintre personajele captivante, prinse între lumea reală şi legende, care îţi vor demonstra cât de bine ştie Marguerite Yourcenar să răstoarne situaţia în direcţia neprevăzutului exact când aveai impresia că navigai pe o mare trândavă a naraţiunii calofile.

Citind aceste miniaturi atemporale, ai impresia că eşti însoţitorul scriitoarei plecate într-o croazieră în jurul lumii, cu gândul de a se opri în fiecare port unde poate culege suveniruri sub forma unor povestiri moştenite din tată-n fiu. Le ascultă, le captează esenţa şi acel sens ascuns celor neiniţiaţi, apoi ajunge să le şlefuiască în stilul propriu, fără a le debarasa de efervescenţa oralităţii. Sunt nişte poveşti despre pasiuni dezlănţuite, despre istoria zbuciumată a Balcanilor, despre idealul estetic din pictura chineză, despre iubirea neîmplinită şi despre femeile care ajung să recurgă la nişte soluţii nebănuite pentru a se elibera de sub chingile unei moralei patriarhale (La veuve Aphrodissia).

Povestiri orientale - editia 2016 - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Te simţi copleşit de calmul unei picturi chineze pe mătase, ajungi martorul ultimelor aventuri galante din viaţa celui mai mare seducător din literatuta Orientului Îndepărtat, în care una dintre numeroasele concubine face tot posibilul pentru a rămâne în memoria lui după ce s-a crezut uitată, apoi laşi subtilitatea niponă pentru a simţi vâltoarea emoţiilor balcanice, în care iubirile, trădările şi vrăjile femeilor ispititoare, geloziile şi obiceiurile greu de înţeles dau în clocot. Eşti luat pe sus de personaje, eşti uimit, şocat, ademenit sau dezgustat, dar un lucru îţi este clar: umanitatea privită de Margurite Yourcenar nepărtinitor, fără prejudecăţi declanşate de amunite diferenţe culturale dintre Est şi Vest, este un spectacol ce vibrează în ritmul contrastelor stupefiante, al sevelor mitice şi al realismului magic plin de tâlcuri.

De la universul balcanic, plin de pasiuni mereu pândite de tragedii şi de răzvrătiri, la erotismul suav dintr-o poveste de iubire niponă din alte vremuri, de la seninătatea personajelor care vor să atingă idealul spiritualităţii prin artă la estetica sumbră care îmbină celebrarea vieţii şi grotescul din legenda zeiţei Kali, străbaţi o mare de poveşti memorabile. Prozele din acest volum au consistenţa unor alegorii şi acea stranietate enigmatică pe care o găseşti în miturile şi obiceiurile unei culturi străine.Nouvelles orientales - coperta

 

Belgica – Un bar in care ti-ar placea sa ramai vesnic tanar, nelinistit (si mahmur)

Adriana Gionea
-
0
Belgica – Un bar in care ti-ar placea sa ramai vesnic tanar, nelinistit (si mahmur)

Belgica este un film electrizant cu un soundtrack demenţial, care îmbină inspirat rock’roll-ul adaptat la gusturile generaţiei Y, electro jazz-ul şi mixurile psihedelice în reprezentaţii excentrice. Iar acest melanj precum un stupefiant auditiv din soundtrack-ul realizat de belgienii de la Soulwax te face să vibrezi în ritmul filmlui, să mişti picioarele şi să-ţi doreşti să intri prin ecran în clubul unor fraţi care trăiesc visul oricărui tânăr nonconformist care vrea să rămână un veşnic adolescent zăpăcit.

Protagoniştii filmului se regăsesc după ani de absenţă şi de relaţii familiale destrămate şi decid să facă din cafeneaua Belgica un paradis al vieţii de noapte. După schimbarea de look, formaţii talentate în căutarea faimei şi reparaţii capitale, Belgica devine un eden exploziv şi plin de magnetism pentru cei a căror viaţă înseamnă un cocktail de  nopţi albe, dimineţi târzii în apartamentul boem tapetat cu posterele formaţiilor cult din perioada de aur a rock-ului cu mesaj rebel, partenere noi în fiecare seară, libertinaj fără consecinţe asumate (cel puţin nu imediat), colegi deveniţi prieteni, formaţii care amestecă ritmuri bizare în timp ce alcoolul curge râuri pe tejghea, la propriu (când unul dintre patroni intră în rolul barmanului începător). Bonus pentru unul dintre personaje: o soţie ce a preferat viaţa la ţară, departe de oraşul sălbatic, lăsându-l să-şi facă de cap nestingherit (până face praf economiile topite în viitorul clubului, plus şpaga dată autorităţilor – şi la ei exista aşa ceva, dacă ne luăm după ce vedem în film).

youtube.com
youtube.com

Felix van Groeningen (The Broken Circle Breakdown) a regizat o poveste de viaţă ispititoare precum un bar underground cu mixuri acustice insolite. Este pentru cei sătui de sfaturile şi prescripţiile moraliste livrate de adulţii serioşi, gata să mimeze reuşita în viaţă şi maturizarea în faţa tineretului din ziua de azi. Cum a făcut? A umplut tejgheaua cu şiruri de pahare, a dat liber la dezmăţul cu de toate şi a dat muzica la maxim, într-un ritm ascendent ce atinge un climax sincronizat cu punctul culminant al dramelor, al tensiunilor şi al descătuşării hedoniste. În locul observaţiilor moraliste despre excese, riscuri şi consecinţe, elementul care preia încărcătura mesajelor profunde este alăturarea plăcerii şi a suferinţei stinse cu multe grade şi alte substanţe dubioase. Fiecare personaj încearcă să-şi vindece rănile în mijlocul unei mulţimi ce devine sufocantă când îţi cauţi partenerul prin tot clubul sau resimţi apăsător cotrastul dintre starea dezolantă şi euforia mulţimii care preferă anestezia bahică pe ritmul unei transe auditive.

Început cu discuţiile unui cuplu sudat de prea multe shoturi şi trezit cu foarte puţine lucruri (şi amintiri despre noaptea trecută) în comun după o mahmureală în care fiecare se întreabă Cum naiba am ajuns la tine şi cine eşti tu? – veşnica întrebare după blackout-ul bahic – filmul lui van Groeningen transformă sala de cinema într-un trip nostalgic pentru cei care au uitat cum pierdeau nopţile în studenţie prin subsolurile din Centrul Vechi, când era vechi şi când underground-ul era rege. Euforic şi vibrant precum o petrecere continuă plină de prezente pestriţe din menajeria nocturnă efemeră, Belgica devine un poem hedonist al generaţiei actuale, în care speranţele şi dezamăgirile sunt astupate de nuanţele stridente care invită la intimitatea din baruri. Aceste lumini de neon care le permit sufletelor pierdute să străbată labirintul întunecat al subsolurilor care le promit o noapte pe cinste îi urmăresc pe cei doi protagonişti peste tot, chiar şi când îndeplinesc formalităţile din viaţa cotidiană, devenind un laitmotiv vizual ce îmbină excitaţia unui hazard al acuplărilor începute cu flirtul de la bar şi luciditatea cu tentă nihilistă când lumina dimineţii atrage uneori atenţia asupra dezastrului emoţional anesteziat cu alcool în noaptea trecută.

foto: The Match Factory/imdb.com
foto: The Match Factory/imdb.com

Dacă ar trebui să caracterizezi filmul într-un cuvant, ai fi tentat să spui autenticitate. Totul pare atât de real dacă eşti genul care şi-a făcut de cap până să se aşeze. Este redat întocmai mai ales ritualul pierzaniei nocturne în care, dacă nu te cuplezi cu prima fiinţă care îţi stârneşte simţurile pentru a uita de tine, ajungi să-ţi bei creierii cu tovarăşii conjucturali alături de care  marchezi momentul răsăritului cu un ultim avânt de energie susţinut de prestaţia DJ-ului neobosit când vrea să încheie apoteotic seara de (ne)uitat a doua zi, în timpul mahmurelii. Atmosfera unui club pentru nonconformişti este atât de bine reprodusă în film, încât ai impresia că ai deja-vu-uri şi flashback-uri demne de o nostalgie voluptuoasă pe ritmuri trepidante. Iar autenticitatea, ce pare a fi obţinută fără efort, este peste tot, în jocul actoricesc, în decorurile, ritmul acţiunii şi în anumite scene în care actorii par să improvizeze astfel încat să redea perfect naturaleţea dezinvoltă a unei nopţi de pomină în care fiecare se poate pierde. Jocul actoricesc este atât de credibil încât ai impresia că nu a existat un casting iar selecţia actorilor a fost făcută într-un tur al barurilor din capitala Belgiei, iar această autenticitate pare a fi elementul forte al filmului, care aduce în sala de cinema un anumit tip de spectator, de parcă regizorul şi-a fixat un anumit public, pe care şi-l asumă, îl înţelege şi îl iubeşte cu toate excesele sale.

foto: The Match Factory/ www.konbini.com
foto: The Match Factory/ www.konbini.com

Totuşi, regizorul van Groeningen nu cade în ispita celui pentru care imitarea unor scene hedoniste din barurile underground este suficientă, încât să se rezume la spontaneitatea unor scene în care excesele de tot felul suplinesc prin senzaţiile tari lipsa unui scenariu închegat. Vei avea parte şi de lucruri serioase în acest film, precum discuţiile despre maturizare, asumarea responsabilităţilor, relaţiile destrămate sau conflictul fratern, dar furnizate volatil în culorile stridente din timpul unui mix electronic sau al unui concert de rock abraziv. Regizorul nu renunţă la dezlănţuirea vieţii de noapte nici când îşi forţează personajele să poarte discuţii serioase. Nu trebuie să dea muzica mai încet, devenită în acest film un metronom hipnotic al strărilor sufleteşti şi care pare să funcţioneze când independent de acţiune, doar ca zgomot de fond, servindu-i doar spectatorului ce vrea să vibreze în ritmul atmosferei, când simbiotic în relaţia cu personajele.

Când totul se aude prea tare pentru discuţiile intime, serioase, mimicile personajelor, privirile în gol peste care se suprapun umbrele luminilor de la bar şi din sala de concert devenită o mare de neoane şi de umbre anonime, spun ceea ce ar fi trebuit să dezvăluie o mie de cuvinte, dacă li s-ar fi permis dialogurilor să întrerupă euforia ritmurilor şi a petrecerii continue. În locul dialogurilor pline de revelaţii, ai lehamitea precum un duş rece după orgia din sala clienţilor fideli, în care patronii, admiratoarele formaţiei de rockeri în devenire, liniuţele de cocaină şi bătăile ce amintesc de violenţa şocantă a unui Tarantino debutant se înghesuie într-o degringoladă în care atât plăcerea, cât şi decăderea şi epuizarea sufletească ating punctul culminant.

Regizorul face parte din categoria acelora capabili să furnizeze nişte sensuri adânci precum o incizie neaşteptată în psihicul personajelor chiar în mijlocul pierzaniei, în timp ce oferă spectacolul excitant şi dezolant al trupurilor decuplate de la tristeţea privirilor goale. Îi dă excesului o umbră nihilistă prin contrastul dintre lumina dimineţii şi neoanele ce încă mai pâlpaie pentru a face vizibil numele clubului, în amintirea unei nopti de pomină. Este modul în care alege să trateze problemele omului modern prins între libertatea fără limite a oraşului scurs pe scările ce duc la subsolurile distracţiei şi maturizarea cerută de naşterea unui nou copil, de iubita care vrea să faca un avort, de fratele mai mare care aduce mereu probleme.

În Belgica, frontiera dintre superficialitate şi profunzime devine fragilă şi fluidă precum luminile din transa unui performance experimental din clubul devenit el însuşi un personaj al filmului, ce le permite protagoniştilor să-şi facă de cap încât să-şi descopere limitele, să-şi rezolve problemele stimei de sine, apoi îi obligă să se maturizeze, să-şi regleze divergenţele în acelaşi ritm strident ce i-a făcut să-şi piardă capul. Simbioza dintre spaţiul devenit un reper al culturii urbane, o arcă a lui Noe pentru copiii nebuni ai oraşului şi cei care îl deţin se dezvoltă natural în scenariu, încât hedonismul capătă seriozitate, iar seriozitatea devine mai seducătoare ca niciodată atunci când evită patetismul în relaţiile afective marcate de infidelitate, abandon şi droguri, furnizând nişte soluţii (nonconformiste, cei-i drept) care permit trecerea de la degringoladă la responsabilitate precum cea de la un ritm la altul în mainile unui DJ cu experienţă. Nu se dau sentinţe, nici pedepse, iar descoperirile au loc pe fundalul unui mix hipnotic, irezistibil, în care vezi cât de bine se pot îmbina muzica electronică, jazz-ul, influenţele indie, fanfara, alămurile şi ritmurile turceşti într-o polifonie sofisticată, bine gestionată.

foto: The Match Factory
foto: The Match Factory

Un alt puct forte al filmului este alegerea actorilor din rolul principal. Stef Aerts, cu aerul de rebel din filmele britanice, dar care încă mai păstrează sechelele unei stime de sine reduse din cauza unei boli din copilărie, şi Tom Vermeir, imaginea fratelui mai mare, golan, neruşinat, vulcanic şi manipulator când trebuie, reuşesc să redea problemele generaţiei debusolate din marile oraşe, fără a rupe ritmul nebunesc al muzicii. Sunt capabili, atunci când te aştepţi mai putin, să strecoare pe lângă vibraţiile excitante din club, dialoguri minimaliste şi nişte schimburi de priviri care săgetează, înghiontiri şi îmbrânceli la beţie, prin care scot la suprafaţă ranile unei familii dezbinate şi ura faţă de un tată absent. Deşi nu există sobrietatea unei discuţii în surdină, pe care fiecare să o ia în serios, din cauza euforiei gălăgioase ce agită spiritele şi naşte dependenţă, dinamica relaţiei fraterne nu numai că nu este tratată superficial. Mai mult, reuşeşte să aducă şi o notă de suspans datorată răsturnărilor de situaţii dramatice, pe fundalul unor lumini stridente ce străpung clarobscurul incitant din club fără a duce în derizoriu crizele existenţiale.

Belgica va rămâne în memoria ta drept un film în care maturizarea şi degringolada hedonistă se împacă atât de bine, încât spaţiul renunţă a mai fi un simplu simbol al trepidaţiei urbane, pentru a deveni un personaj în sine. Aşa cum relaţiile umane intense cunosc un debut entuziast, apoi trec prin crize şi tulburări ce pun la încercare suportabilitatea partenerilor, localul devenit un eden al nopţilor dezlănţuite şi al revelaţiilor scise cu luminile neoanelor cunoaşte un început glorios, un traseu tumultuos şi un deznodământ care învecinează tragedia cu încrederea în renaşterea din propria cenuşă. Parcursul său în memoria oraşului este un carusel al nesăbuinţelor de nerefuzat, ce seamănă cu aventurile unui artist propulsat din underground direct în lumea tuturor posibilităţilor care îl pot consuma mult prea repede.


LYTE video

 

My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) – Frantuzoaica irezistibila si nostalgia primei iubiri

Adriana Gionea
-
0
My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) – Frantuzoaica irezistibila si nostalgia primei iubiri

Poveştile de iubire de la finalul adolescenţei, cu priviri languroase la chefuri, promisiuni, nervi, rivalităţi, gelozie, insomnii, angoase (uneori) îmbibate în teatralitatea histrionismului feminin de modă veche au tot apărut în filmele din ultima vreme. Dar povestea cuplului din filmul My Golden Days este salvată de la clişeele siropoase prin acel amestec între frenezia anilor nebuni, rebeliune şi candoare, între umor şi erotismul adolescentin întreţinut de visători. Regizorul Arnaud Desplechin a reuşit să redea incandescenţa primilor fiori şi dezlănţuirea ce însoţesc prima iubire, suspendându-şi personajele între magnetismul erotic şi lumina unei senzualităţi suave.

 My Golden Days face parte din categoria filmelor în care sexualitatea capătă un aer sentimental, iar sentimentalismul devine un refugiu al erotismului adolescentin în faţa vulgarizării. În acest film, totul respiră acel amestec dintre nostalgie şi senzualitate, de parcă memoria ar pulsa doar în ritmul emoţiilor intense, care te fac să promiţi că nu vei îmbătrâni sufleteşte niciodată. Găseşti magia paradisului ascuns în memorie până şi în modul în care Arnaud Desplechin fragmentează coerenţa temporală a poveştii folosind jocul de lumini ce-i oferă farmecul stranietăţii pe care doar vizualul fotografic îl poate capta. Sexualitatea are nuanţa unei carnalităţi senine precum o epidermă ce transmite acea nevoie de afecţiune ce răzbate în spatele ademenirilor. Scenele în care lumina de film noir, şi decorul unei grădini secrete din imaginarul infantil redau copilăria personajului masculin par să facă parte din alt film, al închipuirilor demne de fantezia unei gândiri magice. În schimb, universul senzual femin este redat prin auriul unor detalii din cadrele fotografice, prin care dormitorul protagonistei aminteşte de acel budoar interbelic.

Pentru cei care pot rezista în faţa unui film de iubire a la francaise înainte de era Facebook (considerată prea flamboaiantă pentru schimburile de replici şi întâlnirile rapide din zilele noastre), regizorul Arnaud Desplechin a introdus şi ispita unei intrigi poliţiste, cu spionaj, paşapoarte falsificate şi o goană prin Uniunea Sovietică în scopul unei fapte nobile. Plasează chiar la începutul filmului această intrigă, pe post de ademenire mincionoasă a spectatoului care vrea mai multă acţiune şi mai puţine tachinări adolescentine decrepite din epoca lui Să-mi scrii!, marcând astfel începutul unei priviri retrospective asupra trecutului. Iar trecutul a rămas viu în memoria personajului central – un antropolog pasionat de culturile exotice- de parcă toate i s-au întâmplat ieri, mai ales întâlnirea cu Esther, fata ce avea să-i schimbe viaţa de adolescent intrat brusc în studenţie.

foto: poggoblin.com
foto: poggoblin.com

Ce începe cu suspansul unui interogatoriu care vizează aventurile unui aşa-zis Paul Dedalus în timpul unei excursii şcolare în URSS, unde îl apucase idealismul riscant şi îi cedase paşaportul unui evreu care dorea să se reîntoarcă pe pământul biblic pentru a nu mai fi prigonit de sovietici, vireaza brusc spre o destăinuire precum o derulare a vieţii. Şi numai cine nu a trăit emoţii puternice în copilărie, dar mai ales în adolescenţă, nu poate rezona cu modul în care acest regizor amestecă nostalgia, melancolia luminoasă ce salvează momentele de singurătate de la marile catastrofe ale unui Eu rănit şi întâlnirea cu fata râvnită de tot liceul.

De fapt, întregul farmec senzual-idilic al filmului se bazează tocmai pe introducerea acestui personaj feminin -Esther- interpretat de Lou Roy-Lecollinet într-o manieră care trece dincolo de ecran pentru a-i oferi un loc în galeria personajelor feminine asociate cu ispita. Personajul acel amestec de neuitat între Lolită şi femeie precoce, între seducţie şi vragilitate, stăpânire de sine şi vulnerabilitate ademenitoare. Ştie să atragă priviri, să intrige, să refuze când simte nevoia de a controla jocul, să leşine irezistibil când trebuie, fără patetism, ci doar cu acea langoare candidă a unei adolescente ce a primit lovitura de graţie de la iubitul care pleacă. Interpretarea personajului feminin inspiră acea nostalgie voluptuosă a poveştii petrecute în anii emancipării sexuale.

foto: www.chicagotribune.com
foto: www.chicagotribune.com

Jocul actoricesc feminin este derutant. Esther este modernă, în ciuda cochetăriei de modă veche, emancipată, are ştate vechi în relaţiile amoroase cu băieţii mai mari, la care alte colege doar visează, stârneşte invidia şi bârfe compromiţătoare îndreptate spre cea aflată în centrul atenţiei şi devenite un fruct oprit căruia nici un tip nu-i poate rezista. Dar, în acelaşi timp, păstrează acel şarm asociat franţuzoaicelor cu buze pline şi ten lăptos, la care se adaugă o senzualitate atribuită femeii slave, mai ales că modul în care îşi dă ochii peste cap între disperarea cehoviană şi ispitire îţi aminteşte de personajele feminine ale lui Andrzej Wajda din filmul Cronica Adolescenţei.

foto: Irina Lubtchansky, www.afcinema.com
foto: Irina Lubtchansky, www.afcinema.com

Cei doi amorezi, interpretaţi memorabil de charismaticul Quentin Dolmaire, ce mimează o timiditate care ascunde o ghiduşie ce promite surprize, şi de Lou Roy-Lecollinet, par nişte personaje suspendate într-o bulă de timp oprit la imaginile iconice ale celor ce îmbinau erotismul cu promisiunile romantice, situate între explorările senzuale şi mitul sufletului-pereche. Ea vrea doar să fie iubită, el, să plece în ţări neumblate, dar să se înfrupte puţin şi din plăcerile oferite de libertine prin mansardele pariziene închiriate de studenţi.

Prinse între experineţele incandescente, revolta în faţa autorităţii parentale şi romantism, personajele amintesc de anii în care adolescenţii încă nu se ruşinau să afirme cu jumătate de gură că visează cu ochii deschişi la o poveste cu iz de melodramă. Paul şi Esther par acei tineri frumoşi şi nebuni de altădată. Şi naivi, şi nerabdători să traiască intens, îşi făceau declaraţii în faţa unei picturi mitologice (din care pare desprinsă Esther), chiar dacă îşi descopereau fără vinovăţie un erotism precoce. Totuşi, să nu ai impresia că vei vedea încă o poveste clasică despre băiatul timid, încurajat de pe margine pentru a-şi lua inima-n dinţi încât să o abordeze pe cea râvnită de toţi, dar mai ales de cei mai experimentaţi decât el.

foto: www.latimes.com
foto: www.latimes.com

Ce-i drept, la început, Paul, protagonistul filmului, părea o victimă perfectă în faţa lui Esther cea inaccesibilă şi unsă cu toate alifiile. Având o copilărie marcată de pierderi, de o mamă cu tulburări şi manisfestări redate într-o scenă demnă de un horror-fantasy şi de un tată ce-şi ieşea din fire uneori, ar fi fost candidatul perfect la obsesia cu final tragic după spulberarea iluziilor celui sedus şi abandonat. Dar Arnaud Desplechin face unele modificari în ceea ce priveşte aşteptările de la un astfel de scenariu. Nu vrea tragedii, ci doar maturizări suav-luminoase, care să-l facă pe spectator să se uite fără mânie la adolescenţă şi la primele încercări amoroase, mai mult sau mai puţin fericite. Te face să-ţi fie dor de primele chefuri şi de primii fiori însoţiţi de adrenalina dinaintea tentativei de a intra în vorbă cu persoana inaccesibilă, de acea perioadă în care îţi promiteai ca vei rămâne un nebun frumos ce vrea totul sau nimic. După trecerea timpului, care îl găseşte pe Paul, ajuns acum la maturitate, într-un oraş dintr-o ţară asiatică abia desprinsă din URSS, dramele, discuţiile aprinse cu Esther, geloziile şi reproşurile deviază de la tragedie sau de la tristeţea devastatoare spre nostalgia unui paradis pierdut. Până şi dramele ajung să se desfăşoare în ritmul languros dat de privirea seducătoare a lui Esther, de jocul ei cu Paul, pe care îl ademeneşte, apoi îi reproşează distanţarea din timpul studenţiei pariziene.

foto: www.villagevoice.com
foto: www.villagevoice.com

My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) confirmă promisiunea din titlu. Povestea pare desprinsă dintr-un eden luminos, în care se trăia mai intens orice. Dar personajele se află în plină era a libertăţii sexuale, aşadar în loc de suspine ai petreceri şi flirturi în scene desprinse din afişele cu adolescenţii în culorile anilor ’60-’70, în care foloseşte tehnica split-screen frames. Totuşi, aşteptările unei poveşti previzibile despre neîmplinirile sentimentale puse pe seama primei iubiri se opresc aici. Personajul masculin, Paul, iese rapid din zona timidului pasiv, dus cu zăhărelul de fata mult-râvnită. Pleaca la Paris, unde îşi face de cap în paralel cu învăţătura, lăsând-o pe Esther în micul oraş, cu amanţii ei ocazionali (unii chiar din gaşca lui Paul). Ea cade pradă singurătăţii angoasante, plictisului anxios-depresiv, care îi sporeşte şi mai mult farmecul senzual, scoţându-i la suprafaţă profunzimea psihologică nebănuită la începutul filmului.

Dacă Paul se maturizează plecând la Paris, unde studierea triburilor din Benin alături de o antropoloagă excentrică manifestând şi grijă maternă îl face să reflecteze la propriile-i ritualuri de trecere de la o vârstă la alta, Esther se maturizează în ochii spectatorului după căderile depresive care nu-i alungă mina seducătoare de pe chip, amintind de eroinele cu ochii mijiţi din tablourile lui Klimt sau de pacientele din scrierile psihanaliştilor debutanţi, din era în care problemele feminine erau puse pe seama unor toane isterice. Până şi suferinţa ei are farmecul unor trăiri demodate, din altă lume, învăluite într-o lumină voluptuoasă, ce însoţeşte mereu amintirile readuse la suprafaţă.

La început raportul de forţe dintre Paul şi Esther o avantaja pe ea, punând-o în lumina fetei superficiale, care se hrăneşte doar cu admiraţia celor din jur, de care devine dependentă pentru a-şi verifica puterea de seducţie. Pe măsură ce povestea se deruleaza mai rapid, iar plecarea lui Paul la Paris rupe ritmul iubirii adolescentine cu problemele studentului strâmtorat, Esther ţi se dezvăluie în adevărata lumină, a celei vulnerabile în faţa unei frici de abandon ce o face să caute mereu prezenţele masculine, în timp ce Paul reuşeşte sa se desprindă de vraja ei. Această schimbare a raportului de forţe din jocul seducţiei capătă profunzime, iar Arnaud Desplechin se dovedeşte a fi un abil observator al modificărilor psihologice fără a deveni intruziv, printr-o desfăşurare molcomă a nostalgiei senzuale. Păstrând ritmul fluid al amintirilor, îţi arată ce se poate întâmpla când fata seducătoare este la rândul ei sedusă, apoi speriată de întârzierea scrisorilor sosite de la cel aflat sub dominarea ei, cândva mereu disponibil, încât ajungi să te întrebi dacă faimosul citat Eşti responsabil pentru ceea ce îmblânzeşti nu ar trebui să devină Eşti responsabil pentru suferinţele fetei libertine care te-a sedus.

foto: www.philly.com
foto: www.philly.com

Oscilând între intimitatea languroasă, nostalgia dulce-amară a primelor încercări amoroase, promisiunea tinereţii eterne la graniţa dintre naivitate şi primii zori ai erotismului ce aducea şi primele reflecţii despre legătura eu-ceilalţi, şi efervescenţa scenelor ce amintesc de primele chefuri date când părinţii nu erau acasă, filmul devine o călătorie dulceag-melancolică în alte vremuri, extrem de plăcută pentru spectatorul care se mai întreabă dacă nu cumva iubirile erau mai intense în era dinaintea SMS-ului sau a chatului. Iar modul în care Arnaud Desplechin amestecă semnele emancipării sexuale cu timiditatea şi cu scenele unei copilării atemporale, petrecute între casa unui tată despotic şi refugiul cu aer interbelic din locuinţa bunicii, unde mai nimereau şi alte personaje feminine enigmatice precum figurile dintr-o piesă rusească, sporeşte farmecul atribut mereu altor vremuri.


LYTE video

 

 

 

Rosa Alchemica si alte scrieri – Un dans cu zeii celtilor pentru admiratorii lui Yeats

Adriana Gionea
-
0
Rosa Alchemica si alte scrieri – Un dans cu zeii celtilor pentru admiratorii lui Yeats

Rosa Alchemica şi alte scrieri este cartea pe care o iei cu tine în drum spre un festival medieval, dacă eşti pasionat de manuscrisele vechi în care zac ascunse tâlcuri ezoterice, legende ce se pierd în timp sau mituri amestecate cu ideile alchimiştilor. Dacă nu crezi totuşi în supranaturalul din legendele celţilor, te poţi bucura de imaginile poetice în care natura, frenezia viatalităţii celebrate prin dans şi prin inventivitatea povestitorilor irlandezi te fac să-ţi iei cortul în spinare şi să petreci câteva nopţi de vară într-o poiană sau lângă ruinele medievale, departe de lumea dezlănţuită.

Cunoscut mai mult datorită versurilor sale, dar şi fascinaţiei pentru cultura irlandeză în perioada redefinirii identităţii naţionale, Yeats din acest volum ţi se prezintă sub forma unor proze în care farmecul povestirilor, miturile, lirismul, umorul şi legendele despre zeii îndrăgostiţi iau calea ocultismului stăpânit de alchimişti sau a ezoterismului din ordinele cavalereşti. Menestreli, poeţi, aventurieri şi pierde-vară ce sunt vizitaţi de fapturi mitice din folclorul irlandez, pustnici şi asceti ce se lasă pradă atracţiei pentru celebrările păgâne, toţi alcătuiesc un alai de personaje stranii, ce vin dintr-o lume refuzată înţelesurilor clare. Aici, în lumea lui Yeats, adevărul şi cunoaşterea se ating prin euforia dansului şi a întâlnirii cu fiinţe ciudate.

Fiecare povestire seamănă cu o dănţuire în care făpturile din legendele celţilor ţopăie în jurul tău, încât ai impresia că asişti la un spectacol coregrafic postmodern, în care sunt contopite alegoriile basmelor populare reinterpretate într-o notă ludico- mistico-gnozică, alături de metaforele ce bântuie inconştientul colectiv. Şi nu este întâmplătoare această impresie. Dansul şi poezia, menestrelul rătăcitor, personajele feminine bizare coborâte din legendele celţilor şi oscilaţia între asprimea ordinelor cavalereşti şi euforia unui alai de zei păgâni sunt omniprezente în prozele din acest volum. Yeats le îmbină într-un ritm ameţitor, care te năuceşte dacă nu ai aflat până acum câte ceva despre folclorul irlandez. Dar poate această năucire este şi scopul urmărit de Yeats.

Poetul devenit un simbol al culturii irlandeze vrea să amâni căutarea unor semnificaţii forţate atribuite personajelor sale, fie că fac parte din rândul pământenilor, fie din al zeităţilor precum Oona sau maleficele sidhii. El şi-ar dori să te bucuri de spectacolul oferit de această procesiune de fiinţe mitice şi de cavaleri însemnaţi de simbolul mistic al rozei, la care au acces doar iniţiaţii, fără a căuta imediat sensuri. Pentru a savura această lectură, trebuie să te laşi mai întâi pe mâna poeţilor nomazi cărora marile iubiri iniţiatice le scapă printre degete atunci când aleg ispita rătăcirilor. Trebuie să dansezi imaginar alături de povestitorii acaparaţi de chemarea şi de moştenirea celţilor, să te rătăceşti alături de personaje în pădurile în care îşi fac de cap prezenţele feminine având legături cu marile zeităţi sau doar să asculţi rememorarea unor experienţe ezoterice în căutarea secretelor aparţinând marilor alchimişti.

Succesiunea scrierilor alese pentru a face parte din acest volum de proze inedite pentru fanii lui Yeats şi ai culturii celtice îţi lasă impresia că marele poet laureat al Premiului Nobel are imaginaţia unui regizor suprarealist şi talentele unui povestitor ce îl poate atrage în capcana unor născociri şi pe cititorul actual, ce nu mai crede în zei. Pentru a nu te pierde printre simbolurile alchimiei şi ale ordinelor cavalereşti uitate în negura timpului, Yeats te îmbie mai întâi prin Istorisirile lui Hanrahan cel Roşu, un aventurier care nu rata nici o petrecere câmpenească. Era sufletul sărbătorilor datorită vastului său repertoriu de cântece, versuri, povestiri, snoave, dar mai ales datorită unui talent aparte de a cuceri inimile domniţelor chiar şi în straie ponosite, de poet fără căpătâi. Petrecăreţ şi rătăcitor, cade în patimi, este ademenit de o femeie misterioasă, din altă lume, se pierde şi îşi pierdele iubitele, arătându-i cititorului actual ce s-ar fi întâmplat dacă poeţii damnaţi ai generaţiei Beat ar fi luat ţinuturile celtice la pas.

Dar păţaniile mai mult sau mai puţin fantastice ale lui Hanrahan nu sunt decât uvertura unui spectacol în care ţi se perindă prin faţa ochilor cavaleri, poeţi care hulesc împotriva călugărilor gata să le împună şi lor caznele ascezei, adolescenţi deveniţi ajutoarele unor înţelepţi, cavaleri păcăliţi în luptele împotriva păgânilor care nu vor să renunţe la venerarea zeităţilor celtice sau camaraderii sudate de pasiunea pentru alchimie. După ce şi-a făcut numărul ghiduşul Hanrahan, spectacolul regizat de Yeats devine mai profund, căpătând umbrele misterioase ale ocultismului. În următoarele scieri incluse în acest volum – Roza tainică, Roza Alchemică, Tablele legilor şi Adoraţia Magilor – simbolurile devin criptice precum o călătorie iniţiatică plină de misticism şi primesc încărcătura unui ritual ezoteric. Fiecare protagonist, deşi la început face parte din planul realului, începe să capete consistenţa unui personaj alegoric, într-un ceremonial în care se întâlnesc pasiunea lui Yeats pentru ocultism şi alchimie, simbolurile ordinelor cavalereşti şi fascinatia pentru mitologia irlandeză, împletită cu legendele zeităţilor din cultura antichităţii greco-romane.

Cea mai reprezentativă scriere din acest volum – Rosa Alchemica – este o distilare estetică a interesului pentru ocultismul transpus în imagini vizuale de o rară frumuseţe pentru cei captivaţi de picturalitatea halucinantă a transei, a saloanelor de opiu sau a celor de spiritism, de tripurile în care misticismul şi decadenţa se întâlneau în lirismul sfârşitului de secol XIX. Decorul încăperilor în care personajul din Rosa Alchemica se refugiază alături de sculpturile greceşti, miresmele tari ale mirodeniilor arse în vase orientale şi operele de artă ce-i tapetează universul estetic izolat de realitatea interioară aminteşte de refugiul excentricului personaj închipuit de Huysmans în A rebours, la care se adaugă transa ocultismului ce te duce imediat cu gândul la extravagantele călătorii ezoterice ale personajului din romanul dalinian Chipuri ascunse, doar că erotismul s-a evaporat din lumea lui Yeats pentru a nu deranja vizitele zeităţilor.   

Fie că îţi plac sau nu legendele celtice, scrierile din acest volum te uimesc prin talentul lui Yeats de a extrage cele mai frumoase mituri şi legende, pe care să le învelească în coconul enigmelor greu de tradus într-o interpretare simplistă. Acesta reuşeşte să întrupeze simboluri greu accesibile celor neiniţiaţi în cultura irlandeză sau în scrierile alchimiştilor, folosindu-se de imagini vizuale sublime. Dacă te laşi purtat de personajele sale de legendă, ajungi să descoperi o lume aparte, în care vechiul conflict medieval dintre păgânism şi monoteismul iudeo-creştin nu şi-a decis câştigătorul, şi nici acela dintre fantasmagoric şi real. Fantasticul se deghizează în real, iar acel realism pictural îşi îndeamnă personajele să se regăsească prin reconectarea la memoria mitică păstrată în inconştientul colectiv, strâns legat de identitatea naţională prin folclor, în scierile lui Yeats.

 Rosa Alchemica - coperta mareEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Adriana Gionea
-
0
Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o carte despre şi pentru cei care au trecut prin experienţa unei pierderi, a unei separări de o persoană semnificativă. O călătorie stranie pentru cei care s-au gândit la un moment dat să lase totul în urmă şi să-şi reia viaţa într-un alt loc, într-un alt oraş, unde străzile, cafenelele sau plimbările nocturne să nu le mai aducă aminte de ceea ce au devenit de-a lungul anilor petrecuţi alături de cineva la care nu mai pot ajunge. Unde ecourile unor dialoguri sau chipul unui străin ce pare familiar să nu le mai amintească de ceea ce au pierdut, de absenţele ale căror tăceri au nişte reminescenţe zgomotoase în memoria afectivă.

După succesul avut cu Viaţa lui Pi, Yann Martel a scris un roman pentru cei dornici să încerce terapia prin lectură. O singură condiţie trebuie să îndeplinească. Să fie toleranţi cu nişte personaje ce par în primă instanţă neverosimile, trăsnite, dedate absurdului învelit fie într-o parabolă suprarealistă, fie într-o melancolie sfâşietoare împărtăşită în compania unor fiinţe stranii, unele aflate la graniţa dintre corporal şi fantomatic. Staţi liniştiţi! Nu este vorba despre o tentativă SF de a scrie o carte despre legătura omului cu fantomele celor pierduţi într-un ritual specific travaliului de doliu. În romanul Munţii Înalţi ai Portugaliei, terapia recomandată celor ce au fost nevoiţi să se despartă de persoane dragi seamănă cu o poveste în care situaţiile impregnate de realism magic şi apropierea vieţii de moarte iau forma unei metafore atât de bine deghizate în firesc la un moment dat încât îţi dai seama prea târziu că banalele întâlniri duc spre un scenariu insolit, dar având un rol cathartic.

Yann Martel îşi asumă o lectură terapeutică fără a ocoli imaginile sfâşietoare, spasmele durerii interioare şi disperarea. Este o misiune grea în era oamenilor seduşi mai degrabă de reţete şi discursuri motivaţionale pentru aşa-zisa întărire a sinelui prin invocarea unei puteri ce pune la colţ nevoia de plânge, de a trece prin toate stadiile durerii sufleteşti, considerate adesea un semn al slăbiciunii, nicidecum o etapă firească apărută la un moment dat în viaţa fiecăruia.

Şi cum ar putea duce la bun sfârşit această misiune, când omul actual nu mai are timp şi nici chef de romane introspective, asociate unui ritm despresiv, şi nici de mesaje spirituale ascunse în alegorii profunde? Dându-i tristeţii sfâşietoare supapa realismului magic, iar căutării de sine, efervescenţa unui film absurd, ce invocă stilul unui film poliţist. Multe pasaje fac din roman scenariul unui filmele nonconformist greu de încadrat într-o categorie. Este un film ce sfidează înţelesurile clare, şi în care se întâlnesc personaje excentrice, un cimpanzeu devenit o nebănuită sursă de candoare, apetitul pentru legende vechi, comori ascunse în zone mai puţin umblate, intriga detectivistă învelită într-un tablou suprarealist cu mesaje stupefiante şi tot felul de întâmplări banale ce iau turnuri halucinante, dar perfect normale în atmosfera cărţii. Rezultatul? O parabolă existenţialistă plină de revelaţiile învelite în melancolia lusitană, o acrobaţie excentrică prin labirintul mecanismelor de apărare în faţa durerii din timpul travaliului de doliu şi nişte dialoguri bune de pus la rană chiar dacă pentru unii par desprinse dintr-un delir iconoclast, care aduce laolaltă intriga dintr-un roman de Agatha Christie şi mesajele religioase.

Romanul poate fi considerat mai degrabă un triptic, format din poveştile a trei bărbaţi care au trăit în epoci diferite. Fiecare poveste este mai ciudată decât cealaltă, dar la fel de încărcată de mesaje umaniste exprimate printr-un alfabet al întâmplărilor suprareale. Prima, aparent mai bine înfiptă în realitatea imediată decât celelalte, aduce a film de epocă, prin menţionarea primelor automobile conduse vreodată în marile oraşe. Totuşi, în ciuda unor detalii ce ancorează povestea lui Tomas (protagonsitul) în prima decadă a secolului XX, în care inovaţiile tehnice schimbau istoria şi moravurile unui întreg continent în zorii emancipării, la un moment dat reperele temporale devin fluide şi volatile din cauza intervenţiei unui personaj absent, dintr-un alt secol. Acest personaj îşi bagă nasul în povestea de viaţă a lui Tomas printr-un jurnal vechi de sute de ani.

Jurnalul este decoperit de Tomas, care este şi angajatul unui muzeu din Lisabona. Citind jurnalul, el ajunge să creadă în existenţa unui artefact rar, ce ar putea da peste cap percepţia referitoare la canoanele artei şi ale reprezentării cristice. Artefactul a fost realizat de un misionar ajuns în coloniile portugheze din Africa pentru a converti sufletele sclavilor, dar care ajunge să se convertească el însuşi la cultura unui continent devenit un târg de robi. Hipnotizat de ochii încărcaţi de tristeţe ai unei captive, preotul realizează o reprezentare insolită a Fiului răstignit, prin care să exprime de fapt durerea unei lumi. Pentru a recupera artefactul realizat de acest misionar şi care ajunge peste secole într-o biserică din zona denumită Munţii Înalţi, protagonistul se încumetă să conducă pentru prima oară un automobil, o invenţie care atragea priviri şi (mai ales) dezaprobări. Şi, cum în acea vreme automobilul era echivalentul unei nave spaţiale şi cerea mult efort de adaptare din partea şoferului, călătoria se dovedeşte a fi o grea încercare, un drum al crucii purtate de cel ce şi-a pierdut atât soţia şi tatăl, cât şi unicul fiu, într-o singură săptămână.

Întâlnirea cu nişte personaje bizare, având reacţii inexplicabile când văd automobilul, capătă stranietatea unei treceri spre altă lume, nicidecum forma unei satire despre oamenii primitivi, obtuzi în faţa inovaţiilor. Aceste reacţii, greu de înţeles de către noi, cei din secolul XXI, se vor suprapune treptat peste reacţiile preotului al cărui jurnal îl citeşte protagonistul, un preot care va trece de la teama habotnicului ce asistă pentru prima oară la nişte ritualuri aparţinând triburilor africane la smerenia celui care ajunge să înţeleagă dramele semenilor din altă lume. În această comuniune între durerea celor două personaje, mijlocită de un manuscris vechi de sute de ani, zac nişte simboluri aparent facile, dar imprevizibil metamorfozate de Yann Martel. Scriitorul le aduce în punctul unui deznodământ specific unei parabole postmoderne, având intensitatea unui film de artă în care valoarea estetică se reflectă în talentul de a fragmenta ordinea temporală, suprapunând imagini simbolice din epoci diferite.

Abia când ajungi la povestea celui de-al doilea personaj, apreciezi curajul lui Yann Martel de a nu capitula în faţa reţetelor de succes, care susţin că trebuie să renunţi la gradarea misterului şi a suspansului, oferindu-i citititorului amănuntele captivante încă de la început. Dacă prima poveste se împotmolea într-un ritm monoton ce reflecta exasperarea protagonistului care se trezea neputincios în faţa complicaţiilor tehnice ale automobilului greu de stăpânit şi care îi aminteau de fapt de capriciile unei existenţe care îl abandonase într-o singurătate fara alinare, în a doua poveste ai parte de atmosfera întunecată ce anunţă o poveste în care suspansul musteşte nestingherit. Dar este un suspans ce îmbracă nu o intrigă decriptată de un detectiv abil precum Poirot, ci o poveste de iubire ce virează brusc spre aberant, refuzând orice explicaţie verosimilă, încât ai impresia că Agatha Christie a fost sedusă de filmele regizate de lusitanul Manoel de Oliveira, în care nostalgia, erotismul, atmosfera stranie şi iubirea proiectata asupra unei iubiri fantomatice se întâlnesc.

Dacă prima poveste îţi aminteşte, datorită personajului masculin -debusolat, apăsat de griji, de o iubire neîmplinită, şi coplesit de prezenţa unui unchi pragmatic- de protagonistul din pelicula Excentricităţile unei blonde, cea de-a doua poveste, a unui medic vizitat de o prezenţă feminină fantomatică, te face să crezi în acea deghizare perfectă, aproape imperceptibilă, a supranaturalului în real, atât de firesc prezentată în povestea fotografului din filmul Straniul caz al Angelicăi. În povestea medicului legist vizitat de prezente feminine dispărute, Yann Martel, asemenea marelui cineast portughez, îşi asumă extravaganţa stranie a unor imagini de un sentimentalism învechit nimerit într-un deznodământ potrivit unei melodrame cu tentă absurd-suprarealistă, care pare să-şi bată joc de aşteptările spectatorului hrănit cu prea multe clişee.

Tot de un final ciudat este vorba şi în povestea doctorului a cărui soţie pasionată de romanele poliţiste face nişte descoperiri excentrice, prin care leagă stilul unei intrigi ţesute de Agatha Christie de modul în care a fost receptat mesajul apostolilor. Expunerea acestei paralele este un deliciu al scriiturii pline de originalitate, care îi poate captiva şi pe atei, fără a-i supăra pe cei mai cucernici dintre noi. Poate fi considerată de cititori drept o revelaţie nonconformistă şi ludică despre natura umană, despre modul în care a fost interpretată istoria umanităţii şi despre maniera în care fanaticii au distorsionat simbolul crucificării (să nu uitam că această poveste se petrece în timpul războiului civil din Spania anilor ’30). Ludicul se învecinează cu sinistrul atât de bine în păţania stranie prin care trece acest medic legist, încât acţionează precum un anestezic pentru cititor atunci când ajunge la expunerea detaliilor unei autopsii.

Aceste detalii, în loc să devină groteşti, macabre, se încadrează în tentativa generală de a devia fragilitatea naturii umane, reduse la un tabloul unui existenţialism căutat în putreziciunea viscerelor, spre zona unui reflecţii peste care dă buzna lirismul suprarealist găsit chiar în efemerul înţeles în forma lui zdrobitoare, ce nu mai lasă loc de compromisuri metaforice -descompunerea fizică. Dar exact când ai impresia că nu ai unde să te ascunzi din faţa acestui adevăr cutremurător despre fragilitatea existenţei umane, Yann Martel deschide o portiţă de evadare în fantasmogoricul cu tentă aberantă, halucinantă, ca într-un tablou pictat de Eleanor Carrington, dar plin de firescul candorii şi al compasiunii.

Yann Martel scrie aproape ca un portughez veritabil. Spun aproape, deoarece iubitorii literaturii lusitane ar considera un sacrilegiu afirmaţia conform căreia un străin poate înţelege sau poate lăsa acel intraductibil saudade să-l cuprindă până-n măduva oaselor. Poate i-a fost teamă că i-ar putea ieşi un kitsch dacă ar încerca să imite lirimsul unui poet lusitan, aducând impreună personajele romanului pe un deal de unde să privească soarele apunând şi răsărind peste Lisabona în timp ce poartă discuţii despre sensul vieţii, pierdere sau răspunsul la întrebarea legată de utilitatea trezirii zilnice după moartea celor mai dragi fiinţe.

Dar, cum nu putea scrie despre călătoriile iniţiatice, despre dorul provocat de absenţa celor iubiţi şi despre melancolia pe tărâmul portughez fără a oferi propria interpretare a intraductibilului saudade, învăluit de ispita unui cuvant indescifrabil pentru străini de parcă ar fi un manuscris interzis neiniţiaţilor, Yann Martel a încercat un truc: înlocuirea profunzimii grave cu acel insolit având şi o notă hazlie. Dorul portughezului este simbolizat prin evocarea unui animal dispărut – rinocerul iberic- vietate-simbol aflată între mit şi realitate, ce ia forma unei himere vizibile taman în miticul tărâm numit Munţii Înalţi.

 Anumite pasaje ale romanului dezvăluie o Portugalie despre care ar fi scris mai degrabă un sud-american, cu a lui distorsiune a timpului transgeneraţional de sorginte magic-halucinantă. Acest apel la absurd, la halucinantul sub care stau pitite de fapt temele grave ale omenirii este trucul ce îi scoate pe mulţi din tentaţiile unei gravităţi care, odată scăpate de sub control, deraiază în zona pateticului. Este un truc necesar pentru a-i oferi romanului profunzimea unei calatorii iniţiatice de vindecare, circulare, asemenea unei eterne reintoarceri către sine, prin povestea unui senator canadian. Acesta se refugiază, în urma unei tragedii, în Portugalia strămoşilor săi, alături de un companion ce le stârneşte localnicilor dintr-un sat izolat aceeaşi curiozitate pe care o arătau înaintaşii lor ce l-au văzut, cu mai bine de optzecei de ani în urmă, pe Tomas, protagonistul primei poveşti, intrând alături de o maşinărie ciudată în lumea lor (primul automobil văzut în Munţii Înalţi).

Cine este acest companion? Un cimpanzeu adoptat de senatorul impresionat de povestea captivităţii unei primate într-un centru dedicat experimentelor ştiinţifice. Şi nu am pomenit întâmplător de structura circulară a romanului (nu mă refer la numele celor trei părţi: Fără casă, Spre casă, Acasă). Aşa cum ochii sclavei l-au ţintuit şi l-au transformat sufleteşte pe misionarul din secolul al XVI-lea (al cărui jurnal îl citea personajul primei poveşti), ochii cimpanzeului închis într-o cuşcă i-au schimbat viaţa unui polictian ajuns la capătul puterilor după moartea soţiei. În satul din Munţii Înalţi, unde par să se intersecteze peste decenii toţi cei ce vor să caute un leac pentru durerea provocată de pierderea fiinţelor dragi, un cimpanzeu pare o vietate fantasmagorică precum un rinocer în spaţiul iberic sau un automobil într-o aşezare izolată, în 1904. Dar prezenţa cimpanzeului este mai mult decât o născocire menită să anime lectura prin accente comice. Relaţia primatei cu oamenii din jurul său îi conferă nostalgiei împrumutate de canadian de la vecinii lusitani profunzimea unei meditaţii existenţialiste inundate de nuanţele unei contemplări a timpului ce stă în loc pentru a dezvălui înţelesuri ascunse, în clipele unui apus lusitan pictural, resimţit drept o voluptate a răgazului, a clipei prezente dilatate precum revelaţia împăcării cu sine după atâta amar de vreme.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o reflecţie asupra sensului vieţii şi al drumului spre umanitate, prin reinterpretarea începuturilor, prin contopirea timpului personal cu al întregii omeniri. Yann Martel scrie despre acea regăsire la care toţi oamenii trecuţi prin experienţele traumatizante tânjesc, dar îi dă un sens mitic suprapus peste nostalgia originilor. Romanul sau este o reîntoarcere acasă, povestită pe tonul unui colecţionar de istorii cu tâlcuri subtile. Yann Martel este un povestitor ce jonglează cu atemporalul unei parabole demne de un maestru al realismului magic, al vindecării prin metafore şi al umorului amar îndulcit de lumina peisajelor stranii dintr-o Portugalie conservată într-o bulă de frumuseţe nelumească.

Muntii Inalti ai Portugaliei_copertaEditura Polirom, 2016

 

Toata lumina pe care nu o putem vedea – Seducatoarele voci de la radio, intre iubire, propaganda si un premiu Pulitzer

Adriana Gionea
-
0
Toata lumina pe care nu o putem vedea – Seducatoarele voci de la radio, intre iubire, propaganda si un premiu Pulitzer

Câştigător al premiului Pulitzer în 2015, romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea reia tema întâlnirii umanizante dintre doi adolescenţi care fac parte din tabere diferite, pe fundalul ultimelor zile ale Ocupaţiei în Franţa. Dar în loc să preia tentaţia unui scenariu demn de un film hollywoodian (deşi paginile cărţii impregnate de vizual poti fi derulate precum scenele unui film), cu femei acuzate de colaboraţionism din cauza unor iubiri considerate interzise, întâlniri clandestine şi îndelungi conflicte interioare, Anthony Doerr dilată aşteptările cititorului şi amână întâlnirea salvatoare pentru cei doi protagonişti – o tânără oarbă pasionată de misterele vietăţilor marine şi un orfan german pasionat de radiocomunicaţii.

În locul ritmului alert, potrivit unui film în proză despre acea iubire melodramatică dublată de suspans pe fondul unui război, cu întâlniri providenţiale în casele conspirative ale partizanilor, eroi negativi care au parte de revelaţia de pe urmă ce îi determină să treacă de partea celor nevinovaţi, vei găsi în acest roman o promisiune dilatată, întinsă pe aproape cinci sute de pagini. Este promisiunea întâlnirii dintre pariziana orfană de mamă, al cărei tată îi face machetele oraşelor unde ajung să locuiască pentru a recepta lumea prin buricele degetelor după ce îşi pierde vederea, şi băiatul dintr-un oraş minier german uitat de lume, rămas orfan de ambii părinţi, şi care îşi găseşte alinarea în pasiunea lui pentru tehnică, pentru mesajele transmise pe calea undelor venite din acea lume promiţătoare desenată de sora lui, ce se află dincolo de minele precum un hău devorator. Undele îl opresc din marşul cotropitorului pentru a găsi acea fărâmă de afecţiune într-o lume pe care ar fi vrut să o străbată în timpuri liniştite, nu în hainele unui copil-soldat care, pentru a scăpa de infernul minelor devenite pântecul grotesc în alimentarea industriei naziste, ajunge să studieze radiocomunicaţiile înainte de a descoperi scopurile diabolice pe care le deserveau multe descopereiri ale unor savanţi germani cuceriţi treptat de patosul unui dictator.

Construindu-şi romanul astfel încât detaliile, întâmplările sau deciziile să ducă într-un singur punct, într-un singur moment: al întâlnirii dintre Werner şi Marie-Laure, în casa unchiului ei din Saint-Malo, Anthony Doerr face din fiecare scenă, şi din fiecare cuvânt, un mesaj cu sens pentru această întâlnire. Dar acest sens este devoalat pe măsură ce parcurgi una câte una paginile romanului. Nimic nu este pur decorativ în cartea lui. Până şi detaliile vizuale iniţial plasate într-un plan secundar, prin care sunt descrise interioarele, atmosfera oraşului, răceala terifiantă din şcolile militare naziste sau jocurile inocente ale copiilor, ajung să conţină un mesaj decriptat abia în alte capitole, încât ai impresia că următoarele pagini devin lupa prin care amănuntele descrise în capitolul anterior sunt mărite, aşadar trebuie să fii un cititor meticulos, chiar şi atunci când anumite scene măresc ritmul lecturii. Aceste amănunte devin o punte într-un roman în care lumea personajelor pare împărţită în două falii, care încep să se apropie una de alta prin devoalarea detaliilor simbolice. Nu există hazard în acest roman. Sora lui Werner nu descoperă întâmplător o imagine a Parisului în orfelinatul unde au crescut îngrijiţi de o franţuzoaică. Werner nu este captivat întâmplător de radio şi de informaţiile despre lumină sau geologie, descoperite de Marie-Laure în muzeul pentru care lucrează tatăl ei, iar Marie-Laure nu se refugiază întâmplător în romanele de aventuri scrise de Jules Verne sau în legenda celui mai râvnit diamant – Marea de Flăcări, ce îi va duce pe camarazii lui Werner în casa ei din Saint-Malo.

Prin întâlnirea anunţată subtil, Anthony Doerr denunţă atrocităţile războiului prin răsturnarea metaforică a ideologiei sinistre, înlocuind imaginile groteşti cu detaliile simbolice. Scriitorul deţine talentul de a reda o lume bântuită de grotesc prin imagini picturale pline de poezie luminoasă, strecurată în cele mai grele momente fără a risca să eclipseze realismul printr-o frumuseţe artificială. Iar prin aceste imagini metaforice, prin care hrăneşte inocenţa personajelor sale, dă replica maleficului, pornind chiar de la scopurile sale, cărora le oferă o intepretare inversată. Radioul folosit de Goebbels pentru propagandă şi pentru spălarea creierelor ajunge să spele de fapt gândurile distructive ale celor dornici să-şi păstreze umanitatea captând pe calea undelor impresiile celor necontaminaţi de nazism, emisiunile în care se aud muzica şi toate acele informaţii fascinante despre inovaţiile marilor fizicieni. Diamantul ascuns în macheta lui Marie-Laure abate năpastra asupra celor dornici să şi-l însuşească pentru a-şi decora vanitos mitul personalităţii, dar este investit de un comandant nazist ajuns în Paris cu puterea de a-l vindeca de o boală grea, devenind astfel metafora celor două faţete ale iraţionalului- credinţa în salvarea imposibilă, în puterea speranţei, şi fanatismul reflectat de reversul malefic al gândirii magico-religioase transformate în delirul celor care ajung să creada în existenţa unei rase măreţe, superioare, căreia i se permite orice, inclusiv crima.

Obsesia fanaticilor nazişti pentru ordine şi eliminarea hazardului îşi găseşte replica în proporţiile bine calculate ale capitolelor din acest roman, în care ordonarea faptelor nu ridică-n slăvi triumful rasei superioare, ci permite elogiul fragilităţii, al nesupunerii afective, printr-o altă întâlnire providenţială, de data aceasta pentru a permite un triumf al inocenţei. Anthony Doerr omagiază de fapt acel triumf al omului care îşi recâştigă demnitatea abia când nu mai stă drept sub apăsarea vremurilor, renunţând la îndeplinirea ordinelor şi la forţa ordinii prost înţelese. Superiorii lui Werner doreau asanarea lumii printr-un delir de grandoare şi prin renunţarea la hazard. Şi Anthony Doerr a renunţat la hazard în cartea lui, doar pentru a favoriza întâlnirile umanizante, pe care întâmplarea le-ar mai fi amânat. Simultaneitatea este deposedată de patetismul unei melodrame şi are, în romanul său, vigoarea unui fotoreportaj sub forma unei succesiuni vizuale ce trece de la candoare la cutremurare şi densitatea unei metafore.

Scriitorul are un rar talent de a-ţi menţine atenţia nu prin detalii care te ţin cu sufletul la gură sau prin răsturnări de situaţie, ci prin portrete expresive, detalii simbolice sau imagini emoţionante precum o galerie de fotoreportaje alb-negru. Acestea devin mărturiile unei copilării în care visurile sunt încropite din resturile unor obiecte găsite printre dărâmături, printre cutiile cu vechituri de unde răsare un aparat de radio în care jazz-ul, lozincile şi emisiunile despre tehnică sau despre lumea înconjurătoare se amestecau. Acţiunea alertă este înlocuită de acele detalii care te ţin cu sufletul la gură nu în timpul dezlănţuirii unor situaţii-limită, ci prin scenele intimităţii afective împărtăşite de personaje, în scenele de interior, în care surprizele apar datorită unor destăinuiri sau descoperiri în tăcere. Tocmai această abilitate a fragmentării unui ritm narativ pentru a suspenda scurgerea timpului prin imortalizările fotografice în proză ale unei decade îl transformă pe Anthony Doerr într-un maestru al captării atenţiei prin eclipsarea acţiunii de către vizualul descriptiv investit cu descoperiri insolite despre natura umană. Peste tot în cartea lui plutesc nestingherite impresiile poetice dense, prelinse apoi lent în memoria personajelor, în acele momente de răgaz ce permit împărtăşirea clandestină a unei solidarităţi considerate o formă de slabiciune în lumea cazonă a naziştilor.

În ciuda epocii zbuciumate (considerată drept cea mai urâtă din istoria modernă a umanităţii), romanul este încărcat de imagini poetice stranii precum o fereastră în infernul fricii, amintindu-ţi de acele portrete luminoase imortalizate de Robert Capa sau de Bresson printre ruinele unei Europe în care ţările deveniseră fronturi. Iar oraşul în care Anthony Doerr alege să regizeze întâlnirea dintre cei doi protagonişti -Saint-Malo, considerat bijuteria Coastei de Smarald bretone – face cât se poate de credibilă această întâlnire dintre frică şi lumină, dintre iminenţa disperării coşmăreşti şi speranţa apropierilor umane sudate de compasiune.Încă de la primele pagini, eşti introdus în atmosfera acestui oraş, căruia, paradoxal, războiul îi sporeşte, în imaginarul personajelor, frumuseţea stranie şi misterul ispititor construit pe zeci de legende cu nave, corsari aprigi sau aventurieri neînfricaţi. Odată ce păşeşti în Saint-Malo, întreaga acţiune, în care imaginile furnizate de simţurile prelucrate în imaginarul salvator primează, ai impresia că întreg romanul se transformă într-o galerie de fotografii în care sunetele reverberează în toate detaliile şi în toate culorile, pentru a împărţi fiecare imagine în două planuri: unul ce duce spre orizontul spre care se înalţă casa îngustă cu şase etaje în care se adăposteşte Marie-Laure în aşteptarea tatălui reîntors din Parisul ocupat, şi celălalt plan, rămas captiv în imaginea unui furnicar luminat de obuze sau îngropat sub dărâmături, fremătând în căutarea libertăţii printre clădirile distruse ale aristocraţilor şi ale corsarilor din altă lume.

Deşi fragmentează acţiunea în alegorii poetice despre natura umană, în care imaginile devin sunete şi amintiri tactile, iar sunetele şi amintirile devin culori pe măsură ce sunt metamorfozate în sinesteziile insolite ale eroinei nevăzătoare, Anthony Doerr îl ţine captiv până şi pe cititorul grăbit, speriat de pasajele descriptive. Frazele şi capitolele scurte par nişte mărturii telegrafiate sau bătute la maşina ascunsă de un prizonier ce vrea să-i lase posterităţii urmele scrise ale propriei memorii. Ai spune că vrea să-l imite pe Hemingway, un şlefuitor al marilor drame captate în micile fraze. Dar Anthony Doerr are inspirata îndrăzneală de a folosi concizia pentru a capta poezia existenţei, care se fereşte uneori de concret, de mărturia infailibilă, preferând mai degrabă evanescenţa, impresiile imponderabile şi volatile. În Toată lumina pe care nu o putem vedea îi reuşeşte cât se poate de firesc riscanta îmbinare dintre concizie şi metaforă, dintre fraza sumară percutantă şi discreţia subtilă a unei imagini vizuale care, în mijlocul unui decor apocaliptic, ar fi părut o scăpare de amator ce preferă ademenirea unei poveşti siropoase în locul unui realism arid. Totuşi, Doerr arată cum poţi scrie un roman veridic precum o cronică-document, fără a deposeda scriitura de lirismul pictural. Prin acest lirism poate fi un bun aliat al unui profesor trezit în faţa unor elevi speriaţi de ştiinţele exacte, deoarece frumuseţea picturală nu părăseşte nici măcar pasajele cu descrieri tehnice, pline de termeni împrumutaţi din fizică sau din biologia marină, greu de şlefuit prin metafore fără a le debarasa de consistenţă.

Toata lumina pe care nu o putem vedea - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Ce am mâncat la expoziția de artă comestibilă din cadrul Romanian Design Week

Dana Nicolae
-
0
Ce am mâncat la expoziția de artă comestibilă din cadrul Romanian Design Week

(toate fotografiile aparțin Maison V)

Nimic, fiindcă nu erau de vânzare exponatele. Dar am văzut niște torturi superb realizate, inventive și care erau clar opera unei persoane cu cunoștințe solide de curente de artă franceze. Expoziția nu a fost atât de abundentă în lucrări cât să te ducă cu gândul la clipul California Girls al lui Katy Perry, dar se vedea că s-a lucrat foarte mult la ele și cu drag (mai ales că multe fuseseră făcute pentru apropiații realizatoarei lor).

Iată câteva lucrări care ne-au atras atenția și care ne-au lăsat gura apa.

Torturile Art Nouveau și Seccesion. Primul tort aduce a vitraliu realizat în stilul fantezist Art Nouveau, dar parcă n-ar fi stricat o zână din-acea specifică cu bucle. Secession mi-a amintit de auriul lui Gustav Klimt și pe bună dreptate, fiindcă pictorul a făcut parte dintr-o mișcare artistică numită Secession. Aceeași denumire o poartă și cea mai reprezentativă clădire a curentului. Totuși, torturile acestea arată în sine ca niște opere de artă, și chiar nu te îmbie să le consumi, ci mai degrabă să le contemplezi.

Ai mânca o asemena operă culinară?
Ai mânca o asemena operă culinară?

Baroc I și II. În mod evident bazate pe elemente decorative arhitectură și mobilierul barocului francez, aceastea ar oferi stil oricărui eveniment. Aceleași decorațiuni le poți vedea uneori prin marile palate ale lumii fie pe obiecte de mobilier, sau pe pereți și evocă apogeul eleganței regalității franceze. Dacă vă întrebați de ce mai arătau încă atât de bine aceste prăjituri la o săptămână după deschiderea expoziției fără să stea în frigider aflați că ele de fapt erau făcute din polistiren acoperit cu pastă de zahăr. Deci, doar învelișul lor era comestibil.

Poți să mănânci doar învelișul
Poți să mănânci doar învelișul

Torturile-povești pentru copii Scufița Roșie și Cei trei Purceluși. Aceste tortulețe micuțe aveau pe fiecare latură a lor, cu excepția celei de jos, o anumită scenă din povești pentru copii. Sunt foarte adorabile și practic citești toată povestea dacă te învârți în jurul lor. De asemenea, mi-a plăcut și faptul că un personaj era selectat din poveste și era pus desupra și părea că se uită cu interes la felul în care se desfășoară evenimentele.

De ce zâmbește bunica când se apropie lupul de scufiță?
De ce zâmbește bunica când se apropie lupul de scufiță?

Cele două torturi iluzie optică. Sunt interesante tortul cu fluturaș (Nouvelle Vague) și Sfera care au fost gândite să creeze un fel de iluzie optică însă nu s-a putut fiindcă erau necesare niște suporturi rotative pentru ele. Cred că ideea era că fluturașul ar fi părut că zboară în jurul unei surse de lumină, iar sferele ar fi părut de dimensiuni similare. Sau ar fi devenit totul o singură sferă. Nu știu, nu mă pricep la geometrie sau la gătit.

Imaginați-vă că se învârt...
Imaginați-vă că se învârt…

Expoziția de artă comestibilă a fost organizată în cadrul Romanian Design Week de Maison V, un laborator de cofetărie care a intrat pe piață acum aproximativ 6 luni. Maison V este inițiativa Katiei Dănilă Vandenbremt care face torturi și alte bunătățuri numai la comandă.

Mireasa tanara – Carnalul oniric sau cum absenta mirelui a clarificat multe

Adriana Gionea
-
0
Mireasa tanara – Carnalul oniric sau cum absenta mirelui a clarificat multe

Mireasa tânără este un roman seducător care te decuplează de la cotidian. Încă de la primele pagini respiri atmosfera stranie dintr-o elegantă vilă italiană din secolul trecut, ai cărei locatari par desprinşi dintr-o altă lume, în care viaţa, erotismul şi moartea sunt legate de cordonul ombilical al celor nerostite. O casă perfectă pentru iniţierea unei tinere de optsprezece ani, întoarse din Argentina pentru a-şi ţine promisiunea de a se mărita cu moştenitorul unei familii înstărite din Torino. Dar mirele este marele absent şi nu promite să se întoarcă. Mult-aşteptata-i revenire este amânată prin mici ritualuri, cum ar fi sosirea la un interval regulat a unor cufere pline de suveniruri ce par mai degrabă piesele unui cabinet de curiozităţi adunate în călătoria sa pe meleaguri britanice.

Între timp, tânăra află despre un blestem de care se tem toţi din familia viitorului soţ – moartea în timpul somnului, precum şi despre alte secrete, de o senzualitate bizară, de la matroana unui bordel rafinat, care îi este prezentată chiar de viitorul socru. Nimic vulgar în acest detaliu. Este unul cât se poate de firesc atunci când înţelegi lumea personajelor din imaginarul lui Alessandro Baricco, unde se contopesc stranietatea, senzualitatea cu substrat alegoric şi acel ritm molcom al incandescenţei ce-i imprimă sexualităţii o frumuseţe atemporală.

Viaţa familiei în care pătrunde protagonista din Mireasa tânără decurge după un ceasornic al ceremonialurilor burgheze deviate într-o directie a straniului, a inexplicabilului, ca într-o repetiţie absurdă, potrivită mai degrabă unei piese de teatru avangardist, încât ai impresia că ai de-a face cu noua reinterpretare a marii aşteptări din literatura universală – ce poartă numele de Godot. Iar ciudăţeniile nu se opresc aici. Deşi nu dau buzna ostentativ şi înfricoşător, sunt prezente la tot pasul şi în toate cotloanele vilei cochete. Baricco manipulează reperele unei realităţi imediate precum un regizor al nelumescului. În primul rând personajele nu au nume, cu excepţia majordomului fidel, numit Modesto, ce ştie toate secretele casei în care serveşte de aproape şase decenii. Restul sunt numiţi în functie de poziţia lor în arborele genealogic: Fiul, Fiica, Mama, Unchiul, Tatăl, Tatăl Tatălui etc. Fiecare are propriile-i manii având mai degrabă consistenţa unui ceremonial absurd, cu anumite irizaţii senzuale. Este un ceremonial prin care personajele îşi maschează pierderile, angoasele, traumele, visurile neîmplinite, dar mai ales teama de moarte. Deoarece în lumea familiei lor graniţa dintre viaţă şi moarte este fragilă, certitudinea unei noi zile va fi dată de simţurile prin care se captează de obicei doar plăcerile efemerului în dauna unui ataşament grandios ce-i poate fi fatal unei inimi de sticlă. Şi pentru a îmblânzi fatalitatea, există câteva reguli clare, transmise de Modesto acestei mirese tinere: Să te temi de noapte. Nefericirea nu este agreată (viitorul socru are inima sensibilă). Să nu aduci cărţi în casă (toţi au încredere doar în ei înşişi). Să nu renunţi la seninătatea generică.

În al doilea rând, vocea narativă contribuie la bulversarea cititorului, necesară însă familiarizării cu o lume în care personajele devin simboluri, ca într-un spectacol al măştilor ce invită la un periplu oniric, în care majordomul pare un maestru de ceremonii având rolul de a oficia prima etapă din accederea la realitatea paralelă. Această voce narativă îşi schimbă pe neaşteptate posesorul, chiar şi în aceeaşi frază. La început vorbeşte un personaj feminin, epoi este confiscată de unul masculin, până ajunge la scriitorul care te scoate puţin din povestea bizară pentru a te aduce în camera unde vorbeşte cu iubita lui despre cum scrie acest roman, încât ai impresia că-n mijlocul unui film de artă nimeresc scene din timpul montajului. În loc să risipească magia stranietăţii hipnotice a naraţiunii şi să-l descupleze pe cititor de la ritmul languros al frazelor, intruziunea vocii ce îşi asumă indentitatea scriitorului din culisele actului creativ, în care se asamblează pasajele textului final, contribuie şi mai mult la voluptatea lecturii, acea voluptatea pe care o sorbi în fiecare frază ce dilată realul fără a-ţi permite să profanezi impresiile afective prin cuvinte. Este un text care te invită să respiri în ritmul naraţiunii, care te va extrage din realitate, aşa cum ar face-o tablourile în care granita dintre banal şi nelumesc este o membrană subţire.

Mireasa tânără este poezia unui matematician al insolitului şi performance-ul confesiv plin de acel erotism transformat adesea de Baricco într-o alegorie existenţialistă. Această alegorie îmbrăcată într-un text cu detalii ispititoare ia apoi forma unei coregrafii precum un ritual în care defilează nu personaje, ci sensuri ascunse, ghizi sub forma unor arhetipuri şi prezenţe care permit trecerea spre o altă lume, în care personajele ce vor să caute răspunsuri sunt precum acei protagonişti imaginaţi de Magritte, îndreptaţi cu faţa spre încăperi goale ce dau spre un orizont ce deţine toate răspunsurile care se volatilizează dacă ies din sfera evazivă a unor aluzii ambigue. Nimic nu trebuie descifrat în acest roman, în care singurele imagini concrete sunt legate de senzualismul carnal. Restul ţine de un alfabet al golurilor pline de sensuri abisale şi de o metafízică a simţurilor, interzise profanilor. În acest alfabet al epidermei, absenţa misterioasă a bărbatului iubit de protagonistă îşi are un rol bine stabilit pentru echilibrul dintre concret şi acel ireal simbolic. Până şi banalele replici ale unor personaje mărunte par să ascundă un mesaj criptat, deosebit de fertil pentru imaginaţia cititorului. Trebuie să fii pregătit pentru a oferi zeci de sensuri acestei poveşti, în care mişcările, gesturile şi replicile întreţin coregrafia desfăşurată pe un coridor de trecere aflat între două realităţi, între două etape ale vieţii, între profan şi revelaţia cu tentă filozofică vascularizată prin senzualitatea palpabilă.

Nu îţi trebuie multe pagini pentru a-ţi da seama că prin acest roman Alessandro Baricco a reuşit să-i ofere o notă suprarealistă lirismului în proză, atât de prezent în romanele sale, prelins într-un ritm languros peste fiecare întâmplare. Dar este un suprarealism subtil precum o pâclă evanescentă, suprapus peste nişte detalii erotice în care insolitul este aproape imperceptibil, urmând apoi să devină dens, printr-o pată cromatică pregnantă într-o compozitie cu nuanţe diafane, precum mănuşile de un roşu aprins oferite de matroana unui bordel miresei îmbrăcate în alb. Nu este suprarealismul vizualului deformat, ci al banalului deviat spre zona ritualurilor stranii.

Absenţele misterioase, identităţile vagi, prezenţele fantomatice din memoria familială devenită un cufăr al secretelor dureroase transformate în mituri sau mania de a spune fraze fără sens într-un anumit context intră în ritmul unei repetitivităţi care, paradoxal, îi permite imprevizibilului să se camufleze în rutina unui trai burghez, cu mese îmbelşugate, maniere bine calculate şi tăceri elegante. Doar absenţa Fiului (viitorul mire), legătura dintre iniţierea erotică, versurile poeziei Albatrosul, scrise de Baudelaire, şi vizita la bordel sunt elementele care disipează rutina şi permit infiltrarea unor metafore pe care le depistezi mai mult în ritmul dialogurilor, în gesturi şi în fluiditatea narrativă. La un moment dat, prin ritmul unei fluidităţi languroase, ai impresia că textul este o epidermă ce respiră stranietatea prin toţi porii, care face din revelaţiile personajelor nişte ecouri sub forma unor vapori ce par ieşiţi dintr-o lume străină, aproape nevăzută, dar omniprezentă în temerile sau în fanteziile fiecăruia.

Învecinarea sexualităţii cu misterului şi poeticul nu este o noutate pentru cititorii lui Baricco. Dar parcă în nici un alt roman această apropiere nu a luat forma unei alegorii suprarealiste în acelaşi timp volatilă precum nişte contururi vagi, şi densă printr-o mărturisire neprevăzută aruncată cu nonşalanţă în preludiul unei iniţieri erotice. Scriitorul italian a devenit astfel un mastru al carnalului vaporos. Cu cât amănuntele erotice devin mai palpabile, mai profane, cu atât se măreşte doza de suprareal, în care atingerile vulgare încep să se evapore spre o dimensiune spirituală a erotismului. Personajele caută perfecţiunea printr-un erotism pe care îl feresc de profanarea vulgarităţii considerate drept o concesie făcuta unei existenţe banale, deposedate de sensuri ascunse, enigmatice. În acelaşi timp, enigmaticii protagonişti mai caută acel erotism prin care voluptatea carnală îi va pune faţă-n faţă cu ei înşişi, cu originea tristeţilor, limitelor şi a tuturor adevărurilor pe care nu le pot numi, dar care au fost mereu prezente în umbră.

Nu i-ar fi deloc greu unui cititor pasionat de filmul experimental, de artele vizuale hibride, şi care deţine capacitatea de a detecta exact momentul în care banalul ia calea insolitului într-o manieră cât se poate de discretă, să îşi imagineze romanul Mireasa tânără, datorită personajelor masculine conturate vag, golurilor sau straniului reflectat în obiectele cotidianului, asemenea unui film în care Bertolucci i-ar îndemna pe bărbaţii pictaţi de Rene Magritte să păşească dincolo de limitele compoziţiei şi de uşile ce dau spre un orizont nelimitat pentru a se trezi, pe neaşteptate, în holul unei case vechi, apoi în salonul în care este în toi un banchet al prezenţelor ispititoare, dar indescifrabile precum trupurile apărate de anonimatul intrigant oferit de o mască veneţiană.

Mireasa tanara - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

The Nice Guys – Nu te plictisesti langa ei

Adriana Gionea
-
0
The Nice Guys – Nu te plictisesti langa ei

În timp ce parcurgea magnetizat o revistă porno, un băiat aflat la vârsta coşurilor s-a trezit cu o spledidă maşină trecând prin bucătăria familiei sale perfecte. Înăuntru o găseşte agonizând pe nimeni alta decât pe vedeta din paginile revistei, ce pare a fi victima unei morţi suspecte. Puştiul este prea mic pentru a şti că binele învinge doar cu jumătate de măsură în lumea oamenilor mari care nu au acces la butoanele puterii.

Dar triumful ăsta redus cu 50% pare mai suportabil pentru unii atâta vreme cât au parte de un spectacol într-un decor din California anilor ’70 (L.A., mai exact), când începuse moda petrecerilor deocheate asezonate cu starlete porno deghizate în sirene cu paiete ţipătoare (în acei ani industria filmelor pentru adulţi exploda, dar încă mai ţinea la aparenţe şi pretindea că face nuditate artistică plină de stil, nu obiecte sexuale). Ca premiul de consolare pentru cei neputincioşi în lupta cu sistemul să fie complet în societatea spectacolului, se mai adaugă nişte băieţi răi ce par mai degrabă nişte gangsteri de mâna a doua puşi să transforme un film de Tarantiono într-o parodie disco plină de maşini decapotabile, după care suspină cei ce privesc pictorialele fashion vintage, dar şi doi detectivi, pentru a-i da o notă serioasă (fie ea şi în varianta glam) de film neo-noir deviat din zona L.A. Confidential spre zona comediilor cu bărbaţi consideraţi nişte copii mari ce dau numai peste belele.

Văzând trailerul cu toată această estetică disco-glam anticipată şi de afisul filmului The Nice Guys, te întrebi ce l-o fi apucat pe Ryan Gosling, după filme precum Drive sau Only God Forgives, să joace într-o comedie prizabilă ce pare să urmeze reţeta vizuală din American Hustle – afaceri necurate la nivel înalt, cacealma cu oarece replici deştepte (dar nu foarte) şi dezmăţ (cu tentă porno de data aceasta, rămasă doar la nivelul unei reclame mincinoase, adică fără imagini hot). Ei bine, cineva trebuia să-i dea replica personajului Jeackson Healy, interpretat de Russell Crowe, o epavă dubioasă dar având şi câteva intenţii bune uneori, când mai pune la punct bărbaţii cu bani ce vânează eleve minore, atunci când îşi exercită meseria de mesager al mesajelor murdare, sucind din când în când şi câte o mână pentru a se face înţeles când destinatarul se face că nu pricepe mesajul din prima. Aşa îl întâlneşte pe March (Ryan Gosling), un detectiv particular sătul de toţi şi de toate (mai puţin de fiica lui, care îi dă sens existenţei sale mărunte). Plătit de o prezenţă feminină misterioasă, Healy îl intimidează pentru a nu o mai căuta pe Amalia, o vedetă de filme porno. Cei doi ajung până la urmă să formeze un cuplu detectivistic într-o conspiraţie mortală (şi la propriu) în care politicienii, industriaşii lacomi din Detroit şi femeile dezinhibate aterizate din filmele vizionate în secret direct în mijlocul salonului auto se joacă de-a şoarecele şi pisica în goana după mize mari.

Şi cum nu putea rezista tentaţiei de a plasa în centrul acţiunii acest cuplu format din două personalităţi opuse, regizorul Shane Black i-a ales inspirat pe Russell Crowe şi pe Ryan Gosling pentru a marca (mai ales) vizual diferenţele care nasc situaţiile spumoase bazate pe contraste, realizând un film comercial cu stil, mimici şi replici ceva mai inteligente decât cele dintr-o comedie uşoară cu priză la publicul larg. Russell Crowe interpretează rolul unui pesimist ce pare să fie eşuat la marginea consumerismului sclipicios promovat în America anilor ’70, în care vedetele porno şi reclamele pentru maşini erau promisiunile unui huzur strident ce amâna viaţa aşezată, în care te potoleai doar când îţi făceai o casă alături de o femeie pe care de fapt o urăşti, conform unei concluzii înţelepte din film, rostite în urma contemplării nihiliste a spectacolului uman decadent. Îmbrăcat precum un patron de speluncă dintr-un port tropical din lumea a treia, în cămaşă cu imprimeuri hawaiene, Russell Crowe îţi dă de înţeles că este un golan tipic din partea irlandeză a ghetourilor cu imigranţi, şi nu s-ar fi aliat niciodată cu detectivul din categoria charming boy, în costume fine, sub care se ascund lehamitea şi problemele cotidiene ale unui single dad, interpretat savuros de Ryan Gosling. Unul îi ia pe cei răi cu binişorul, le pune întrebări, altul promite că le rupe oasele dacă nu ciripesc tot, dând loviturile decisive de apărare. Însă ambii sunt capabili de momente autentice de umanitate în cele mai periculoase faze, mai ales când li se alătură, fără voia lor, fiica lui March, curioasă, asemenea multor adolescente în devenire, să vadă cum se desfăşoară petrecerile fără inhibiţii din zona selectă numită şi Hollywood Hills, la care tatăl participă doar pentru că-l obligă meseria.

Ar fi putut fi un alt film dezastruos, plin de clişeele plictisitoare ale unei poveşti din era hedonismului cu sex, droguri, pornografie şi scandaluri politice, în care moartea unor actori de filme deocheate este investigată neoficial de nişte detectivi fără prea mari planuri cu viaţa lor, în afară de vânarea unor cazuri menite să le asigure plutirea în spectacolul decadent al dezolării cu spoială glam-kitschy oferit de nişte investigaţii ce-i aduc în mijlocul unei orgii exclusiviste, cu starlete. Dar Shane Black a recurs la două artificii. Unul constă în alegerea derutantă a esteticii specifice unui film noir pentru a folosi drept fundal pentru aventurile protagoniştilor atipici într-o astfel de abordare- nişte băieţi isteţi care, deşi sunt cu un pas înaintea tuturor, au ezitările şi slăbiciunile unora care mai dau cu bâta-n baltă precum nişte amatori. Al doilea este devierea acelor replici tocite spre umorul involuntar, care presară, printre hohotele de râs, amărăciunea unor concluzii despre o societate care se duce naiba şi care nu-i promite omenirii decât drogul spectacolului slinos deghizat în haine cu paiete, consumul în turmă şi perpetuarea unor fiinţe tâmpe ce se umflă în pene (pomenite în scena în care detectivul-tată-singur, interpretat de Ryan Gosling, este revoltat de acei puberi obsedaţi de vedetele porno, când se gândeşte că fiica lui va creşte mare).

În ciuda unor clişee vizuale, ce ţin de reproducerea estetică a unui decor din anii ’70, nimic nu este previzibil în acest film, care pare mai degrabă captiv undeva la mijloc, între o comedie, ceva mai inteligentă decât altele văzute la mall, şi acele poveşti cu detectivi ce abordează un nihilism mucalit în stilul pop hollywoodian, în care prinderea vinovatului nu aduce satisfacţie, ci doar concluzia epuizantă despre o lume captivă în mediocritate, manipulare, anesteziată prin orgia consumerismului pentru a uita că se învârte de fapt în jurul cozii. Nu durează mult până să te prinzi că toate aceste decoruri ce par desprinse dintr-un pictorial în stilul celor din anii ‘70 (nu atât de bune precum cele din American Hustle) nu sunt decât nişte variaţiuni estetice dornice să te scoată din rutină. De fapt, este un prezent în hainele trecutului. Regăseşti aceeaşi îngrijorare provocată de accesul precoce al puberilor la pornografie, aceiaşi hipsteri (pe atunci erau numiţi hippioţi) ce visau la o lume mai bună, protestând împotriva poluării de către marile corporaţii corupte şi aceleaşi muşamalizări ale morţilor suspecte.

Nimic nu pare să se fi schimbat odată cu trecerea timpului ar spune spectatorul, doar inventivitatea unui regizor care ştie cum să evite plictiseala introducând, atunci când trebuie, ezitările şi mimica amuzantă ale personajului interpretat de Ryan Gosling, intervenţiile salvatoare ale durului său coleg de investigaţie, un Russell Crowe uns cu toate alifiile, cinic şi bătăuş, înmuiat de cuvintele unei copile inocente care îi cere să nu-i omoare pe ăia răi, că sunt şi ei oameni, iar ea îl crede om bun. Regizorul mai adaugă o bunicuţă care spune că şi-a văzut nepoata vie la două zile de la episodul cu maşina intrată în bucătăria unei case (din prima scenă a filmului) şi o femeie influentă în sistemul de justiţie (Kim Basinger), care le cere protagoniştilor să-i găsească fiica, nimeni alta decât o protestatoare ecologistă ajunsă între timp o debutantă în lumea filmelor porno (vom vedea că în scopuri nobile) şi care îşi acuză mama că vrea să o lichideze. Nu lipseşte nici adrenalina unei goane cu maşini superbe prin L.A., doar că penibilul unor astfel de scene prin care se încearcă o creştere a pulsului în rândul spectatorilor este atenuat de replicile amuzante şi de greşelile de puşti având două mâini stângi, comise de personajul interpretat de Ryan Gosling, mai puţin călit în lupta cu mercenarii plătiţi de sistem pentru a le pune beţe-n roate când vor să elucideze nişte morţi suspecte ce duc la băieţii de sus, mereu intangibili.

Între o comedie de vară în dulcele stil al camaraderiei masculine ca sursă inepuizabilă de umor şi parodierea filmelor noir cu tentă vintage, The Nice Guys este o reflecţie nihilistă în culori vii precum o lucrare de Warhol. Personajele vorbesc pe înţelesul tuturor despre maleficul precum o mână invizibilă din societatea capitalistă, hrănită cu stridenţa huzurului decadent şi blatul vicios dintre politic şi economic în detrimentul binelui la care speră inutil cetăţeanul anonim, uşor de scos din schemă când începe să deranjeze după trezirea din mahmureala de la finalul petrecerii.


LYTE video

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026