Pe Modiano îl apreciezi tocmai pentru că nu schimbă subiectul, tipologia personajelor sau obsesiile acestora de la un roman la altul. Ştii dinainte că vei avea parte de acea eternă reîntoarcere la Parisul misterios al unei decadenţe cu mimici stranii, pe care îl mai găseşti doar în fotografiile lui Brassai sau ale lui Andre Kertesz. Ori de câte ori îţi este dor de acest Paris, ştii că poţi deschide un roman scris de Modiano şi te trezeşti imediat în mijlocul bulevardelor sau al cartierelor periferice dispărute. Te plimbi alături de personeje prin apartamentele cu proprietari necunoscuţi, unde intrarea prin efracţie, chiar în inima Parisului, nu este reclamată niciodată, sau pe străduţele înţesate de cabarete mai puţin cunoscute, unde îşi fac veacul identităţile fantomatice implicate în afaceri dubioase, oameni cumsecade nimeriţi la locul nepotrivit, salvatori cu păcate din tinereţe şi femei gata să dispară fără explicaţii.
Un cirque passe este un roman despre un Paris nocturn, despre fugi şi despre nomadismul psihologic. Un roman al memoriei pline de amintiri voalate, al întâlnirilor mai mereu întâmplătoare, dar marcante, al vârstelor ascunse, al apariţiilor sumbre şi al unui trecut risipit din cauza trecerii bruşte de la adolescenţă la maturitatea cerută de asumarea unor decizii riscante. Ca mai toate romanele scrise de Patrick Modiano, Un cirque passe seamănă cu acea confesiune plină de enigme întreţinute de ambiguitate, de goluri şi de fluxul memoriei neclare, ce permite o trecere de la o amintire la alta, de la un moment din trecut la altul, dar, mai ales, de la o vârstă la alta.
Relatarea evenimentelor prin scriitura la persoana I începe cu destăinuirea unui adolescent care pretinde că este major pentru a o impresiona pe tânăra şarmantă (şi misterioasă) pe care o întâlnise la secţia de poliţie. Supus unui interogatoriu deoarece numele acestuia fusese descoperit în agenda unui suspect, el o pândeşte, unde altundeva decât în faţa unei cafenele, pe femeia care aştepta să intre, după ieşirea lui, în biroul anchetatorilor. Ar fi putut fi începutul unei intrigi poliţiste, dar pentru Modiano suspansul vine din călătoria personajelor spre propria memorie, acestea prefăcându-se, ca de fiecare dată, că îţi vor livra toate acele răspunsuri omise în celelalte romane.
Găseşti aceeaşi transformare a unei atracţii la prima vedere într-o revizitare a trecutului. Iar acest personaj, care începe să relateze un episod ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă, are un trecut emblematic pentru protagoniştii lui Modiano. Un trecut marcat de o mamă absentă, cu meserie incertă, şi de un tată fugar, hăituit în perioada Ocupaţiei, care îi oferă doar o copilărie plină de mutări şi de întâmplări fără explicaţii. Această copilărie îi netezesc o cale incertă spre un prezent fragmentat de amintiri, invadat de fantomele din anturajul tatălui şi de visuri de scriitor consumate în locuinţe temporare. La ieşirea din adolescenţă, protagonistul întâlneşte oameni plini de secrete, ce se oferă să-l ajute, fiindu-i prezentaţi de femeia despre care toţi îi dau de înţeles că i-ar ascunde un trecut ruşinos. Asemenea femeii misterioase cunoscute întâmplător, personajul central face slalom printre bărbaţii care îl implică în afacerile lor ilegale şi printre anchetatori, până când se iveşte promisiunea de a începe o viaţă nouă la Roma. Acolo ar vrea să fugă de trecut alături de Gisele, femeia întâlnită în secţia de poliţie, la rândul ei marcată de un trecut instabil.
Între momentul încheierii unor afaceri care pot face din el un complice şi tentativele de a părăsi Franţa, în viaţa protagonistului defilează personaje desprinse din fotografiile lui Brassai. O galerie de chipuri prinse între senzualitatea clandestină şi decadenţa umbrită de sinistru, care vorbesc pentru a ispiti, pentru a etala şi a exhiba, dar care ţes plasa enigmelor înspăimântătoare ce plutesc deasupra unui Paris al marginalilor ce mimează nonşalanţa mondenă. Aceste chipuri întâlnite în rătăcirile nocturne ramân totuşi nişte identităţi incerte, nişte umbre din jurul protagonistului. Nu se transformă în acel înveliş al carnalului ademenitor de pe malul stâng al Senei. Oferă, în schimb, o aură de mister atemporal, găsit în fotografiile alb-negru, ce transformă introspecţiile şi amintirile personajului într-o lectură irezistibilă despre acel Paris realist şi himeric, în acelaşi timp. Este Parisul în care pestilenţialul şi cloaca marginalilor capătă un farmec evanescent, precum scenele unui cabaret ieftin care, odată imortalizate de lentila unui artist, le oferă dansatoarelor îmbătrânite înainte de vreme mina unei nostalgii şi acel aer insolit al burlescului, sub care se descoperă o duioşie nealterată de stridenţă.
Dacă ai ajuns la Un cirque passe după ce ai citit romane precum La ronde de nuit sau Accident nocturne, vei avea impresia că te afli captiv într-un Paris labirintic, revenind mereu la anumite bulevarde pomenite obsesiv, la aceleaşi vile din împrejurimi, cu proprietari incerţi şi aer de case conspirative. Păstrarea aceleiaşi tipologii de personaj central şi a scriiturii având intimitatea unei confesiuni îţi dă iluzia că de fapt ai de-a face cu unul şi acelaşi protagonist, ce trece dintr-un roman în altul, de parcă ar traversa un coridor secret al unei case unde timpul se dilată şi se comprimă între prezent şi trecut, în funcţie de festele memoriei.
Frământările unei inimi ca cea a contesei d’Orgel sunt din alte timpuri? Aceste prime cuvinte ale romanului Bal la contele d’Orgel promit o poveste de iubire desuetă. Îţi şi imaginezi întâlniri clandestine sau vinovăţii inutile declanşate de ocheade nevinovate, dar amplificate de fantezii inflamabile şi aşteptări nerealiste, cu femei închistate, ajunse victimele unor dandy fără scrupule. Dacă mai adaugi şi detaliul ispititor care aminteşte de înrudirea protagonistei cu marea iubire a lui Napoleon – Josephine, apoi introduci un soţ infidel, la rândul său cu strămoşi iluştri, care ajunge să fie înşelat de soţia neglijată cu tânărul abia intrat în viaţă, luat sub aripa lui protectoare, ai fi tentat să te aştepţi la povestea clasică a triunghiului amoros din vremurile conduse de nobili şi de burghezii ce doreau să le intre în graţii. Dar, în locul unui roman de mari dimensiuni, în care intrigile sunt alimentate de arbori genealogici stufoşi, ai o naraţiune minimalistă. Înfruntările şi marile scene dramatice sunt amânate, iar implicaţiile triunghiului amoros şi ale trădărilor încap în mai puţin de 150 de pagini.
Ce-i drept, nici aristocraţii francezi de la începutul secolului XX nu mai sunt ce au fost odată, şi nici Raymond Radiguet, copilul teribil al anilor ’20, când avangarda începea să-şi facă de cap, nu avea chef de complicaţii baroce. Lăsase de-o parte arabescurile sentimentale copleşitoare, tragicele conflicte morale sau monumentalismele calofile, menite să-i asigure gloria postumă a conformiştilor odată sacrificat acel curaj de a-şi găsi propriul drum. Radiguet alegea în schimb să dilate stările personajelor şi ritualurile ce trasnformă într-un spectacol ridicol şi absurd (dar fascinant, în acelaşi timp) viaţa cotidiană a unor aristocraţi ce au supravieţuit acelui fin de siecle ce nu prevestea nimic bun pentru tradiţii şi nici pentru legitimitatea bazată de genealogiile de soi.
La suprafaţă, Bal la contele d’Orgel este un roman despre un aristocrat ce înşela din datoria faţă de frivolitatea recomandată oricărui bărbat de viţă nobila, care făcea din risipă o artă a senzualităţii virile, şi care îşi redescoperea nevasta după ce aceasta începea să fie interesată de prietenul său cel mai bun. Mai vorbeşte şi despre virtuţile unei iubiri imposibile şi despre superficialitatea reacţiilor emoţionale, pe care o situează între patologic şi caricatura satirică. Dacă preferi să acorzi o mai mare importanţă epocii în care a fost scris un anumit roman decât poveştii în sine, vei descoperi o perspectivă modernă, deghizată în lumea unor personaje din alte secole, tributare unor tradiţii rigide. Radiguet conservă perfect imaginea vechii aristocraţii, dar îi priveşte manierele demodate în contextul trecerii de la convenţionalul etichetei îndelung exersate la tendinţele avangardiştilor de a sabota orice tradiţie din interior, dându-le unor maniere elegante aerul comic-aberant al unui ritual deposedat de sens.
În cazul soţilor d’Orgel, care se redescoperă prin intervenţia unui amantlâc, trecerea de la tradiţie la modernitate se face prin escapadele începute în saloanele de dans improvizate în locurile părăsite de la periferia Parisului, dându-le celor din lumea bună aerul unor conservatori dornici să imite nişte hipsteri interbelici, şi prin renunţarea la atitudinea prevăzătoare faţă de trăirile amoroase puternice. Eticheta le recomandă o discreţie şi în relaţiile de cuplu, în discuţiile tete a tete, pentru a le interzice vulgaritatea reacţiilor nesăbuite puse pe seama îndrăgostirii (deşi fiecare tânjea după vigoarea pasiunii), încât îţi dau impresia că vor să păstreze o etichetă până şi atunci când îşi mărturisesc emoţiile secrete în surdina unui monolog. Dar apariţia unui tânăr luat sub aripa protectoare a contelui topeşte artificialul şi face din respectarea etichetei vechi de secole un pretext pentru o deviere a unei poveşti previzibile cu tentă patetică spre zona unei abordări avangardiste, în ton cu nevoia artiştilor interbelici de a denunţa valorile convenţionale şi ceremonialul burghez, căruia îi dau o notă aberantă.
Contele d’Orgel încerca un sentiment nou. El evitase totdeauna dragostea, ca un lucru prea exclusiv. Pentru a iubi trebuie să ai timp liber şi frivolităţile nu-i lăsau răgaz.
Considerat romanul reprezentativ pentru acel puşti talentat ce nu apucă să traiască mai mult de douăzeci de ani din cauza febrei tifoide, dar care s-a format devreme alături de inovatori precum Jean Cocteau şi a frecventat anturajul lui Modigliani şi Picasso, Bal la contele d’Orgel îmbină acurateţea sfredelitoare a observaţiei psihologice mature, demne de un copil bătrân, născut la patruzeci de ani, după cum afirma Cocteau, şi acea privire modernistă asupra legăturilor umane în spaţiul monden frecventat de aristocraţi şi de mici burghezi. Această privire modernistă le oferă manierelor demodate stranietatea ceremonialului absurd găsit ani mai târziu la burghezii lui Bunuel.
Acţiunile şi gesturile unor personaje închistate în regulile apartenenţei la o castă superioară ies din logica unei etichete impuse de secole şi capătă bizareria (subtilă) a unui ritual care permite acea trecere fluidă şi greu de sesizat de la realul monoton la decuplarea insolită prin oferirea unor acţiuni repetitive şi reacţii demodate o notă aberantă. Deghizarea de dragul aparenţelor, obsesia pentru eticheta care făcea dintr-o simplă invitaţie la dejun sau dintr-o vizită de curtoazie un spectacol al dialogurilor despre banalităţile rostite cu emfaza snobilor ce vor să facă o impresie bună transformă plictisul aristocraţilor într-o artă, într-o reprezentaţie absurdă a gesturilor inutile făcute de cei pentru care trândăvia este un semn al detaşării nobiliare faţă de meschinăria cotidiană a rutinei.
Personajele romanului nu fac altceva decât să repete un ceremonial monden a cărui impecabilă stăpânire permite accesul în cercurile înalte. Considerat penibil în zilele noastre, acest ritual, care face din personaje nişte marionete ridicole, nişte relicve caricaturale, oferă esenţa subversivă romanului. Un fenomen literar la vremea lui, Bal la contele d’Orgel mai este apreciat azi doar de cei capabili să guste observaţiile psihologice înţepătoare, ce-i dau cititorlui impresia că asistă de pe margine la frămâtările unora care îşi arogă apartenenţa la clasa privilegiaţilor, dar eşuează într-un spectacol stupid când nu-şi mai controlează viaţa afectivă în public, aşa cum le cere eticheta. Prin acest roman, care uimeşte datorită maturităţii unui spirit de observaţie precoce stăpânit de un scriitor abia ieşit din adolescenţă, se poate marca începutul unei abordări avant la lettre a temei înstrăinării în cuplu, a unei alienări privite din perspectiva experimentelor literare cu substrat psihanalitic camuflat în absurditatea reacţiilor.
Protagoniştii romanului vorbesc, dar nu comunică emoţional. Când revelaţia propriilor sentimente care depăşesc limitele unor gesturi calculate îi sperie, apelează la manierele exersate şi la eticheta ce le aplatizează autenticitatea în favoarea unui comportament artificial menit să le ofere caracapea securizantă a măştilor sociale. Sentimentele tumultuoase ce ies din matca bunelor maniere, destăinurile şi naturaleţea emoţională sunt un lux, un semn al vulgarităţii, mai ales când se apropie momentul unei conversaţii sincere în cuplu (o adevărată extravaganţă nepermisă celor sofisticaţi), de aceea se tot amână dialogurile clarificatoare în favoarea unei rutine care să menţină aparenţele.
I se părea de necrezut contelui d’Orgel ca o soţie să aibă ceva de spus soţului ei.
Frământările personajelor masculine şi reacţiile exagerate ale contesei îndrăgostite, care îi cere ajutorul mamei viitorului amant pentru a o salva de ispită, amplificarea snobismului până la ridicol prin eforturile unui funcţionar de a-şi face un renume în cercurile frecventate de aristocraţi şi repetitivitatea ceremonialului zilnic în ritmul vizitelor de curtoazie, al vilegiaturilor anoste şi al ispitelor amoroase nemărturisite îl situează pe cititorul vremurilor noastre între epuizarea plictisului exasperant, cauzat de reprezentaţia unor aristocraţi ce au parte de prea mult timp liber, şi voluptatea oferită de un roman care permite deghizarea viziunii avangardiste în ampla descriere a manierele desuete privite asemenea unui spectacol supra-real. Este un spectacol a cărui valoare estetică este depistată doar de cunoscătorii ce au avut acces la scurtmetrajele avangardiste ale anilor ’20, în care începeau să fie descompuse toate acele ritualuri brugheze şi aristocratice în reprezentaţii absurde. Pentru ceilalţi, acest roman considerat o capodoperă, poate fi doar o lectură fadă, ce i-a facut să-şi piardă timpul cu o poveste de iubire patetică.
Faptele colective ce au marcat omenirea şi marii actori au două lucruri în comun. Primul: amintirea lor nu trebuie considerată demodată sau inutilă odată cu trecerea timpului. Al doilea: au mereu de arătat o nouă faţetă a umanităţii atunci când un regizor descoperă un alt unghi de abordare. Atom Egoyan a ţinut cont de aceste două aspecte atunci când a regizat Remember şi l-a readus pe Cristopher Plummer pe marele ecran, într-un film ce aminteşte de tragediile din timpul Holocaustului, venit după zguduitorul (şi impecabil din punct de vedere cinematografic) Fiul lui Saul.
Dacă Fiul lui Saula zguduit constiinţe datorită autenticităţii înfiorătoare prin care a fost redată atmosfera din anticamera diabolicului înţeles în sensul cât se poate de real, nu metaforic, atunci când oamenii au crezut că le-au văzut pe toate în materie de filme despre Holocaust, Remember mută dramele din lagăr în memoria supravieţuitorului. Dar o face într-o manieră imprevizibilă, deposedând prezentul supravieţuitorului de asediul unor flashbackuri şi mutând în zona thrillerului cu tentă detectivistică (fără a a cădea în derizoriu) toată încordarea şi tensiunea ce ar fi survenit în urma unor imagini realiste dintr-un lagăr. Până la finalul devenit exploziv din cauza imprevizibilului şi a schimbării perspectivei cu 360 de grade, detaliile clarificatoare ale istoriei sunt amânate ca într-o anchetă în care fiecare descoperire se transformă din certitudine în himeră, oferind, în acelaşi timp, un alt indiciu care prelungeşte căutarea.
Nu vei vedea imagini dure cu soldaţi nazişti sau cu prizonieri înghesuiţi în trenurile morţii. În acest film, oroarea este doar lăsată să fie ghicită prin detalii asupra cărora se focusează camera, dându-ţi falsa impresie că se vor transforma în flashbackuri greu de îndurat, dar se dovedesc a fi nişte detalii introduse abil, care vor amplifica suspansul conectat la tenebrele umane. Regizorul te va lăsa pe tine să faci conexiunile între imaginea unui duş dintr-o cameră de hotel, a unor trenuri de marfă care trec pe lângă o pădure din nordul Statelor Unite şi motivul din spatele privirii fixe, anxioase, a protagonistului ce vrea să poarte o ultimă discuţie cu nazistul ce a fugit de mâna legii. Iar aceste conexiuni îţi arată forţa răvăşitoare a sugestiei, ce poate amplifica angoasele chiar şi în absenţa unui realism dur.
Deşi nu pare să urmeze firul unei abordări moralizatoare, care să denunţe, cu nume şi date exacte, care să facă apel direct la memorie şi la datoria generaţiilor tinere de a o păstra pentru a nu mai permite ascensiunea unor dictatori şi a unor servanţi sadici, Remember are acest efect. Mai mult, Egoyan are mari şanse de a-i aduce în cinematografe şi pe cei care evită filmele despre Holocaust fie din cauza imaginilor copleşitoare, fie din cauza distanţării cinice de orice dramă colectivă a unui trecut ce nu le aparţine. Este, aşadar, binevenită ideea lui Egoyan de a capta atenţia unui public apatic în faţa documentarelor istorice prin elementele unui thriller în stil american, în care maleficul se camuflează în culorile tihnei din suburbii, după cum torţionarii nazişti huzureau în căsuţe idilice din zone pitoreşti şi pozau în vecinii simpatici până să fie capturaţi şi demascaţi public.
Însăşi prestaţia actorului Christopher Plummer îl ajută pe regizor în tentativa de a încadra veridic elementele suspansului în drama reală a protagonistului. Personajul interpretat de acesta, Zev Guttman, te derutează prin ezitările de la începutul căutării. Nu are încordarea înverşunării legitime, a revoltei. Are mai degrabă mina omului pierdut în golurile de memorie, din cauza bolii de care suferă, şi pare o victimă perfectă pentru un păpuşar din umbră, care pare să profite de aceste episoade de confuzie pentru a-l forţa să ducă până la capăt o vânătoare epuizantă, cu altă miză ascunsă în spatele dreptăţii. Epuizat de o viaţă în care au încăput drame cât pentru zece existenţe, mai păstrează doar în privire scânteia dorinţei arzătoare de a-şi face propria dreptate. Mimica şi gesturile fiinţei captive în propriul coşmar te fac să vezi nu om care vrea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, ci un căutător de răspunsuri. Pe chipul lui Zev apare un amestec derutant (pentru spectator) între stupefacţie, nerăbdarea febrilă şi curiozitatea de a privi direct în abisurile părţii întunecate a fiinţei umane atunci când îi priveşte în ochi pe cei suspectaţi că ar fi torţionarii de altădată.
Protagonistul, Zev Guttman (Christopher Plummer) este în cautarea unui anume Rudy Kurlander, care pentru a scăpa de pedeapsă, a dus ticăloşia mai departe, furând identitatea unei victime şi beneficiile unei vieţi negate altuia. Dacă nu ai şti de la început că este vorba despre povestea unui supravieţuitor al Holocaustului care, înainte de a se stinge într-un azil de bătrâni, vrea să-l pedepsească pe unul dintre torţionarii de la Auschwitz, ce i-a ucis familia, ai spune că este un foarte bun film despre vindecarea memoriei printr-o discretă reglare de conturi cu tentă justiţiară, acolo unde secretele unei dispute din trecut nu pot fi aduse în faţa instanţei. Dar nici în acest caz nu ţi s-ar fi permis tentaţia unor supoziţii care te-ar îndreptăţi să crezi că imprevizibilul rezidă în revelaţiile din timpul ultimului dialog dintre victimă şi călău, menit să permită o reinterpretare a vinovăţiei, a responsabilităţii şi a dreptăţii.
Când a promis că merge până la capăt cu imprevizibilul, Egoyan s-a ţinut de cuvânt. I-a dat personajului central o listă cu suspecţii ascunşi sub identităţi false, în orăşele discrete. Dar aceşti suspecţi se dovedesc a nu fi ceea ce par, astfel încât eforturile sale să fie precum deschiderea succesivă a unor încăperi ale căror uşi par să promită finalul căutării, urmând să ofere doar un alt indiciu menit să amplifice fiorii treziţi de orice deconspirare a maleficului. Introduce un şerif cu simpatii hitleriste – o apariţie grotescă, interpretată credibil de Dean Norris încât să-ţi trezească spaima şi dezgustul în acelaşi timp, devenind acea înfricoşătoare dovadă a monstrului regenerat cu fiecare generaţie de chiulangii de la orele de istorie, dar şi un alt personaj, tern, aparent neptuncios – vecinul de la azil (interpretat de Martin Landau)- al cărui rol era doar acela de a-i aminti personajului central de marea datorie faţă de ai săi, aceea de a găsi criminalul nazist ce a participat la exterminarea familiei lui. Îi dă, apoi, acestui personaj secundar o putere nebănuită (până la final).
Vei avea tendinţa de a considera că apelul la intriga detectivistă şi la elementele unui thriller ar putea duce în derizoriu drama personajului, mai ales că adevărul cumplit nu lasă loc misterului, cel puţin nu acelui tip de mister introdus într-o urmărire cu suspans. Cel mult s-ar fi putut face apel la acel tip de enigmă care devine mintea umană posedată de maleficul în forma lui extremă, şi care niciodată nu-ţi furnizează acele răspunsuri care pot fi considerate suficient de clarificatoare ori de câte ori analizezi personalitatea celor ce au plănuit crimele împotriva umanităţii.
În mintea personajului central, misterul, suspansul, nu şi-ar avea rostul. Totul a fost deconspirat de mărturii, documente, dar, mai ales de propria memorie. Doar locul unde se află torţionarul său şi chipul acestuia mai trebuie arătate, mai mult pentru spectatorul care este curios să afle cum poate imita un torţionar viaţa normală în sânul unei comunităţi. Dar cheia suspansului este dată de boala personajului central, a cărui memorie se dizolvă în golurile provocate de avansarea demenţei. Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi o strigă pe Ruth, soţia lui, şi-n fiecare dimineaţă află că ea a murit. Pentru a-şi aminti de ultimul plan ce trebuie dus până la capăt, reciteşte în fiecare zi însemnările colegului de la azil, la rândul său un supravieţuitor de la Auschwitz. Acest coleg de la azil îi dă banii necesari călătoriei, lista cu adrese, indicaţiile cu privire la cumpărarea unei arme şi îl ajută să fenteze vigilenţa familiei şi a îngrijitorilor de la azil, pentru care va fi un alt bunic senil rătăcit, nicidecum un om care urmează să îndeplinească un act al dreptăţii târzii, dar niciodată tardive pentru cei ce au văzut iadul.
Această amnezie cu intermitenţe permite breşa necesară ambiguităţii, înlocuind importanţa flashbackurilor cu metaforele întâlnite pe drumul dreptăţii, unde memoria fragilă poate fi manipulată când se instalează episoadele de amnezie, iar vinovatul se îndepărtează brusc, astfel încât absenţa lui prelungită să permită o proiectare a reprezentărilor nelimitate ale răului în mintea spectatorului ce începe să-i schiţeze un portret robot. Căutarea nazistului ascuns devine o punte între prezent şi trecut, un periplu în care imaginile banale ale micilor orăşele americane ascund un substrat coşmăresc. Prin modul în care se insistă asupra unor detalii şi prin imaginea casei izolate în care ies la iveală simpatiile naziste ale unui personaj născut după cel de-al Doilea Război Mondial, regizorul suprapune peste suspansul detectivist acel sinistru demn de un horror deghizat în decorurile unui loc lăsat în paragină, unde liniştea ascunde ceva înfricoşător. Fiecare suspect fals are propria poveste, ce reprezintă de fapt o prelungire a istoriei întunecate în tabloul unei vieţi normale, şi fiecare întruchipează un efect peste timp al propagandei naziste, al intoleranţei, al sistemului opresiv.
Remember este o recuperare a memoriei care nu se rezumă la trecut. Ultima călătorie din viaţa unui supravieţuitor este mai mult decât un act justiţiar ce-i priveste doar pe cei închişi în lagărele de concentrare. Prin detaliile sumbre ce răsar din imagini banale, regizorul îţi dă de înţeles că tentaculele unei minţi îmbolnăvite de intoleranţă se ascund sub diverse metamorfoze, chiar şi la mare distanţă spaţio-temporală de lagărele naziste.
G.H., o sculptoriţă bine ancorată în lumea ei (din apartamentul cochet), şi care ştie ce vrea de la viaţă, rămâne fără menajeră. Când intră în camera goală în care locuise aceasta (de care nu se prea interesase câtă vreme i-a fost angajată), găseşte o pictură murală stranie, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Redarea siluetelor şi golul din încăpere îi dau fiori, o intrigă şi îţi dau ţie, cititorule, impresia că ai nimerit de fapt într-un spaţiu al întâmplărilor ciudate, simbolice.
Golul din camera părăsită ar putea fi la fel de bine un pasaj spre o altă dimensiune, o breşă în realitatea ordonată, un sarcofag în care desenele murale să fie o reîntoarcere la începuturile artei, ale umanităţii. Ar mai putea fi o alegorie mistică a morţii, a revenirii la haosul primordial ce zace sub straturile subţiri ale unei existenţe banale, rutiniere.
Tot ce pare abstract şi greu de exprimat pentru omul ancorat în real devine o destăinuire fluidă în care monologul se îmbină cu adresarea la persoana a II-a, având ca destinatar o identitate necunoscută. Ce te surprinde cel mai mult este rarul talent al scriitoarei de a cutreiera prin lumea interioară a personajelor, reuşind să redea abstractul şi imaginarul dezlănţuit, lipsit de coerenţa logică, printr-o economie de metafore vizuale. Nu vezi lumea protagonistei, dar îi simţi ritmul. Este un ritm al căutării de sine care se va suprapune peste căutarea începuturilor Fiinţei şi va oscila între disperarea confuziei şi exuberanţa orgiastică.
Vocea feminină a prozei moderniste în Brazilia, Clarice Lispector ştie cum să deposedeze spaţiul de reperele concretului. Întrerupe succesiunea previzibilă a faptelor pe axa timpului şi transformă o simplă încăpere într-un labirint al revelaţiilor, ca într-un spectacol experimental, în care decorurile se topesc în jocuri de imagini suprarealiste devenite proiecţiile unei realităţi interioare pulverizate în exterior sub forma unui exerciţiu vizionar şi a unor destăinuiri la ale căror înţelesuri are acces doar personajul central. Pentru sculptoriţa aflată în derivă, încăperea devine o imersiune într-o lume unde amintirile dureroase se topesc în simboluri, metafore sau viziuni despre începuturi şi timp. Detectezi la un moment dat, în acest labirint de stări cu tentă halucinantă, reinterpretări ale metamorfozei kafkiene, dar mult mai îndepărtate de realitatea imediată pentru a rămâne prizoniere în ghemul de monologuri şi introspecţii greu de interpretat în afara insolitului.
Dacă ar exista o galerie a introspecţiei suprarealiste la feminin, atunci scriitoarea braziliană Clarice Lispector ar ocupa un loc important, iar cartea Patimile după G.H. ar fi un cod misterios de acces într-un spaţiu în care stranietatea absolută este la ea acasă. Romanul şi personajul central nu par să aparţină realităţii imediate, deşi întreaga dramă a sculptoriţei pleacă de la nişte date şi imagini palpabile. Imediat ce te-a adamenit sugerând un eventual conflict între o artistă şi o femeie vulgară ce i-ar fi profanat spaţiul cu propriile-i desene lăsate ca un blestem în sanctuarul inspiraţiei, Clarice Lispector te aruncă într-o lume în care orice reper spaţio-temporal se lichefiază, apoi se evaporă. Taie continuitatea firului narativ şi rupe legătura cu detaliile concrete ale unei realităţi exterioare celei subiective, lăsând numai gândurile protagonistei să-ţi ofere nişte indicii despre locul unde te afli şi despre ce urmează. Nu mai există pereţii camerei, iar limitele spaţiului se dilată pentru a-i face loc unei desfăşurări suprarealiste de gânduri, amintiri, transformând fluxul conştiinţei, adus în literatură prin introspecţia proustiană, într-o scriitură experimentală, avangardistă, în care alegoriile criptice, simbolurile ermetice şi aparentul delir vizual amplificat de fiecare propoziţie par să se reverse necontenit şi fără un sens clar.
Deşi romanul său ar putea fi considerat de neiniţiaţii în scriitura avangardistă un simplu delir îmbinat cu misticismul căruia îi cade pradă mintea protagonistei, Clarice Lispector este un artizan migălos, bine calculat, al suprarealismului experimentat într-o scriitură la persoana I. Îşi asumă şi drămuieşte abil, cu precizie de matematician, nuanţele bizarului în care îşi înfăşoară personajele ca într-un cocon, după ce le claustrează într-un spaţiu-metaforă, demn de o piesă de teatru absurd. Dilată realitatea, dizolvă amintirile şi continuitatea temporală a memoriei în impresii şi reflecţii halucinante, puternic impregnate de un vizual minimalist, cu tentă aberantă, le răpeşte simbolurilor dreptul de a se coagula într-o imagine finală coerentă sau tentaţia de a-si devoala sensurile, multiplicând astfel semnificaţiile acordate de subiectivitatea perceptivă a fiecărui cititor în parte. Scopul ei este acela de a te scufunda într-un abis al conştiinţei aflate la intersecţia dintre confuzie, revelaţie, angoasă, rătăcire, creaţie, nimicire, haos, misticism panteist şi extaz estetic. Nu vei şti dacă artista, care îşi împărtăşeşte experienţele şi viziunile interioare va avea parte de acea revelaţie artistico-filozofică salvatoare sau va rămâne prizoniera unei camere devenite un infern al rătăcirii de sine inexplicabile din punct de vedere psihologic, deoarece scriitoarea braziliană renunţă la tentaţiile analizei în favoarea unei libertăţi absolute a insolitului.
Pentru cititorii seduşi de scriitura din romanul prin care a debutat Clarice Lispector – Aproape de inima vijelioasă a lumii– această lectură este pură voluptate. Scriitoarea amplifică stranietatea cu tentă suprarealistă până o adânceşte şi mai mult în ambiguitate şi ermetism, aşa cum le place lor, incitându-i să recurgă la o infinitate de interpretări, în care să îmbine misticismul ezotericul, trimiterile către absurdul kafkian, simbolurile panteiste şi tentaţia interpretărilor filozofice. În schimb, pentru cei dornici să găsească o naraţiune închegată, coerentă, în care traiectoria personajelor este clară, Patimile după G.H. va fi o experienţă frustrantă precum o expoziţie de artă contemporană plină de simboluri şi imagini abstracte. Nu permite interpretări exacte, ci numai o coexistenţă prelungită cu absurdul, cu angoasa unei aparente lipse de sens, cu ermeticul insolit.
Patimile după G.H. transformă confesiunea şi căutarea de sine într-un performance avangardist despre sensul vieţii, despre legătura Eu-neant, despre modul în care se raportează conştiinţa unei artiste la conflictul primordial dintre ordine şi haos, dintre Fiinţă şi Non-existenţă, dintre construcţie şi apocalipsa personală, dintre limbaj şi tot ceea ce nu poate fi cuprins de cuvinte, dintre nevoia de apropiere umană şi experienţa unei solitudini totale, care poate reproduce experienţele de la începuturile timpului, ale materiei. La final nu primeşti un răspuns la întrebarea Oare ce a vrut să transmită artistul, dar, în schimb, rămâi cu plăcerea dată de fiorii insolitului, a unei scufundări totale în simboluri opace, în ambiguitatea reconfortantă după o rutină epuizantă a faptelor clare.
Alegerea luminilor, a culorilor, a modului în care filmezi personajele şi a mixului între primitv şi absurd, între dezolare şi umor, între mârlănie şi candoare, între kitsch şi autenticitate poate face dintr-un scurtmetraj despre satul românesc unde până şi discoteca pare o casă din chirpici- la care se adaugă, ce-i drept, neoane, spoiala în culori tari şi postere cu palmieri şi plaje exotice – un film care să aibă acel ceva între comedie, stranietate, duioşie adolescentină şi picătura de suspans care schimbă tot deznodământul în câteva secunde. O noapte în Tokoriki reuşeşte în mai puţin de jumătate de oră ce ar face o comedie livrată sub forma unui lungmetraj: să contamineze publicul încă de la primele secunde, astfel încât să coaguleze zâmbetele nostalgice, râsetele în rafale şi comentariile şoptite într-o reacţie colectivă la hilarul situaţiilor prezentate.
Prima imagine, în care nişte crai de la sat ce se visează şmecheri de oraş merg ţanţoşi la discotecă pe fundalul unei manele despre un anume Alin ce numai inimi ştie să aline, va naşte o avalanşă de reacţii gata să reverbereze în toată sala. Dar o face în aşa fel încât volumul discuţiilor ce depăşesc spaţiul personal să nu-l mai deranjeze pe vecinul de scaun, ci să creeze iluzia unei solidarităţi a râsului ce înlocuieşte schimbul verbal despre impresiile comune. Unii îşi amintesc de idilele înfiripate la serile dansante de la discotecile săteşti ce deveneau singurele surse pentru distracţii ale puberilor obligaţi să-şi petreacă vacanţa la bunici, pe vremea când violurile nu dădeau semne c-ar aştepta la tot pasul pe uliţele satelor. Alţii, de primele încercări stinghere de a intra în vorbă cu fata dorită, în perioada hiturilor pop-dance româneşti, considerate azi muzică proastă. Oricum ai privi-o, povestea unei seri de majorat nu trece neobservată datorită elementelor atât de recognoscibile din realitatea autohtonă şi totuşi atât de suportabile şi de altfel în acest film, încât protagoniştii ce te-ar enerva dacă i-ai întâlni pe stradă îţi devin chiar simpatici.
Fiecare detaliu este bine ales, chiar dacă naturaleţea şi autenticitatea jocului actoricesc îţi dau impresia unei improvizaţii spontane, iar fiecare element contradictoriu este corect proporţionat. Roxana Stroe a manipulat abil decorurile, jocul actorilor şi al luminilor, astfel încât o noapte la discoteca sătească având nume exotic – Tokoriki – să vireze de la tentaţia facilă a satirei nemiloase gratinată cu extrabăşcălia care a făcut din serialele de comedie despre sărăcia şi ignoranţa din satul românesc un succes pentru publicul larg (dar blamat din cauza gusturilor), spre acel farmec vizual ce îmbină misterul şi devierea bruscă de la stereotipuri. Misterul şi deraierea finalului către perplexitate fac dintr-o realitate apăsătoare o poveste demnă de a fi inclusă în selecţia marilor festivaluri de film.
Câştigătorul premiului special al juriului pentru cel mai bun scurtmetraj al secţiunii Generation 14plus la Berlinală, O noapte în Tokoriki îţi arată cât de bine poate da pe marele ecran tot ceea ce deteşti la România dacă te declari om cultivat: muzica pop din anii ’90 şi 2000, când formaţiile apăreau precum ciupercile după ploaie pentru a cânta la zilele comunelor lipsite de alte locuri de socializare în afara cârciumii devenite un teritoriu exclusiv masculin prin tradiţie milenară, mitocanul în trening şi lanţ auriu (dar nu şi din aur veritabil, că nu mai rămân bani pentru seminţe), mizeria spoită cu leduri în culori ţipătoare şi acoperită cu fala ostentativă a celui ce vrea să uite că în locul unei maşini bengoase şi-a parcat de fapt căruţa în faţa discotecii transformate în camp de bătălie pentru a-şi recupera marea iubire. Cum a făcut Roxana Stroe astfel încât să evite băşcălia din filmele care denunţă ghiorlania, regizate, culmea, tot pentru ghiorlani, dar pentru aceia care vor să vadă un prost mai mare decât ei, care încă nu şi-a părăsit comuna uitată de lume pentru a-şi face intrarea triumfală într-un bloc de la periferia oraşului-reşedinţă de judeţ? Nu a schimbat nimic din elementele acestui decor greu digerabil ce îi obligă pe românii elitişti să se ruşineze cu semenii lor. A modificat, în schimb, perspectiva asupra triunghiului amoros adolescentin, a deviat umbrele culorilor stridente spre zona enigmelor sentimentale întreţinute de săgetările din priviri şi ocheadele cu subînţeles erotic inflamabil şi a condus precaut întreaga tensiune spre un final insolit, imposibil de prevăzut în decorul disco-rural cu public tradiţionalist.
A lăsat aceleaşi personaje masculine histrionice lipsite de inhibitorul simţ al penibilului. Aceste personaje ancorează faptele într-un spaţiu social, ispitind cu promisiunea unei satire savuroase care să confirme prejudecăţile şi previzibilul. La rândul lor, personajele masculine au haz caricatural în detrimentul băşcăliei. Par mai mult decât nişte simpli figuranţi care păstrează trăsăturile unor tipologii clare în memoria colectivă a spectatorului şi care sunt gata să apeleze la stridenţa comportamentală intruzivă încât să devină sufletul unui majorat serbat la discoteca satului pe care scrie sclipitor Tokoriki, să ştie omul unde să-şi parcheze căruţa. Regizoarea i-a făcut pe acei puşti cu aer de golănaşi care vin să strice cheful prin glume proaste să pară nişte sentimentali şi, în acelaşi timp, nişte înflăcăraţi care încing mai degrabă ringul de dans la beţie decât o bătaie zdravănă, chiar dacă nu se pot abţine de la tradiţionala încăierare alimentată de hormoni. Pentru a întroduce spectatorul în atmosfera şi cultura amoroasă a personajelor, a mers pe mâna aceleiaşi coloane sonore în care un DJ cu bluza mulată amestecă maneaua şi beatul house cu melodiile de inimă albastră ale celor de la 3 Sud Est şi N&D, şi a păstrat aceeaşi estetică a vestimentaţiei care îi face pe criticii de modă să prevestească apocalipsa. Doar că a evitat realismul social pigmentat de un argou abraziv. A recurs, în schimb, la tăcerea compensată de binefacerile ambiguităţii întreţinute de privirile a doi masculi ce par să-şi dispute atenţia sărbătoritei, de parcă ar urma să încheie memorabil şi exploziv un conflict mai vechi, despre care spectatorul nu primeşte decât mici aluzii evazive, oferite de privirile patimaşe ce trec dincolo de ecran.
Mimica şi gesturile actorilor expresivi înlocuiesc dialogurile umilitoare şi clişeistice prin care se arată de obicei nivelul educaţiei precare şi permit tranziţia bruscă de la kitsch-ul audio-vizual insuportabil la o atmosferă ce respiră acea candoare stranie luminată de becurile stridente ale discotecii comunale. Atenţia se mută de la galeria portretelor tipice la atmosfera care se încinge. În aer pluteşte încordarea dintr-o confruntare mută, pe fundalul gălăgios, unde tinerii fac din dansul pe versurile romantice o scălămbăială comică, iar suspansul nimerit peste romantismul adolescentin anunţă că urmează să se întâmple ceva. Personajele rivale tac într-o complicitate misterioasă, iar fata ar trebui să-ţi dea de înţeles că se află în prim proces de selecţie după ce a început să cântărească din priviri avantajele fiecarui mascul pentru a emite verdictul de la finalul majoratului. Schimbul de priviri are acel magnetism tensionat ce păstrează atenţia trează şi emană un sentimentalism hormonal ce îţi aminteşte de epoca de aur a petrecerilor de apartament. Acest sentimentalism adolescentin dublat de gelozie, reacţii tumultuoase imprevizibile şi rivalităţi machiste gata să facă ravagii în câţiva metri pătraţi este redat printr-un amestec de love story de bar comunal, satiră compasivă şi parodie, astfel încât, paradoxal, să facă trecerea de superficialitate la profunzimea unui conflict interior ce va dinamita certitudinile spectatorului cu privire la deznodământul atipic al unei seri de pomină în acel mediu rural devenit o anexă a mahalalei citadine.
Totuşi, Roxana Stroe şi Ana Maria Gheorghe nu forţează nota şi nu trimit această profunzime într-o zonă gravă şi nici nu transformă stupefacţia în derizoriu acolo unde gravitatea nu poate însemna decât încăierare. Rămâne în zona farselor cu mesaj adânc, a unui final cu tentă de bluff ce transformă un scurtmetraj despre iubirile şi dramele adolescentine într-o comedie spumoasă ce face din acele descoperiri devastatoare de la spartul chefului o concluzie plină de umor, chiar dacă poate fi considerată halucinantă de către tatăl sărbătoritei, ce se comportă de parcă totul ar fi pierdut.
Pentru dependenţii de lectură, o zi pe malul mării sau la o cafenea boemă dintr-un oraş, fie el şi unul plin de obiective de neratat, capătă agonia unui sevraj dacă lipseşte cartea din bagaje. Uneori, să ţii pasul cu naraţiunea abundentă este dificil în vacanţă, mai ales când lectura este întreruptă de ispita locurilor de vizitat. Aşadar, o proză scurtă este perfectă pentru a se strecura printre două vizite la muzeu, două cocktailuri sau două plimbări, încât să-ţi potolească setea de lectură fără a te distrage de la itinerariul stabilit. De pe ţărmurile Siciliei până în favelele braziliene, din Balcani până-n India, Japonia sau China, din Spania de altădată până în Argentina păţaniilor ciudate, aceste şase volume de povestiri vor deveni un bun companion.
Elegbara – Brazilia mai puţin cunoscută
Editura Univers, 2015
Dacă zeul prozei scurte sud-americane, Borges, s-ar fi născut într-o favelă din Brazilia, şi-ar fi populat volumele de povestiri cu superstiţiile, legendele, ritualurile şi personajele exotice din zestrea africanilor. Femei exuberante şi gata să elibereze demonii din legendele moştenite de la strămoşii contimentului de abanos, regi şi aventurieri ce-şi pierd minţile, cuţitari, vraci, zei misterioşi care se strecoară în lumea oamenilor sau traficanţi zeificaţi animă un furnicar în care miturile sclavilor din vestul Africii şi realitatea sunt de nedespărţit. Preluând tradiţia lui Jorge Amado, care strecura în romanele sale personaje îndeplinind ceremonialuri introduse pe ţărmurile Braziliei de către sclavii africani, Alberto Mussa – unul dintre cei mai buni scriitori brazilieni contemporani – a creat o lume seducătoare precum o călătorie exotică. Elegbara este numele unui zeu venerat pe coastele vestice ale Africii. Totuşi, nu trebuie să cunoşti mitologia africană pentru a-i citi povestirile, ci trebuie doar să-ţi placă să te pierzi în abundenţa de fapte stranii, precum un călător european ajuns într-o pădure tropicală, unde pericolele sunt înlocuite de misterul unor poveşti greu de interpretat dacă nu accepţi alfabetul afectiv descifrat doar prin realismul magic. Poţi citi întreaga recenzie aici.
Noapte de sărbătoare şi alte povestiri – o cinematecă în valiză
Editura Polirom, 2016
În timp ce parcurgi povestirile scrise de Cesare Pavese, ai impresia că ţi se derulează în faţa ochilor scenele alb-negru dintr-un film neorealist, în care Pasolini aflat la începuturi, Fellini, Vittorio de Sica şi Rossellini îşi dau mâna. Melancolia care loveşte personajele la fel de puternic precum soarele ce pârjoleşte un sat uitat de lume de pe un ţărm sudic, iubirile prinse între exuberanţa senzuală, nostalgie, singurătate şi neîmplinire, personajele feminine care vor să evadeze de la periferia unui oraş industrial sau cei care ajung să observe spectacolul vieţii de la balconul unei vile elegante fragmentează lumea descrisă de Pavese în secvenţe de o melancolie fluidă prelinsă peste acele trăiri indescifrabile. Noapte de sărbătoare şi alte povestiri este o lectură pentru cinefilii dornici să regăsească acel amestec dintre candoare, nostalgie, nevoia de apropiere umană şi dragostea de viaţă, care vibrează sfâşietor precum o veche melodie italiană în mediile austere, în care fiinţa umană este sufocată de orizonturi opace pana şi în zilele însorite ale verii siciliene. Pavese a făcut în prozele sale ce au încercat marii cineaşti italieni intraţi în galeria clasicilor: a pus laolaltă speranţa, lumina şi tristeţea, inocenţa şi mizeria. Poţi citi întreaga recenzie aici.
Sirena şi alte povestiri – Din dragoste pentru Sicilia
Editura Humanitas Fiction, 2016
În cazul în care ţi-ai planificat un tur al Siciliei, n-ar trebui să-ţi lipsească din bagaje Sirena şi alte povestiri, o carte scrisă de un fiu al Siciliei de altădată, cunoscut datorită romanului-cult Ghepardul. Fie că îţi place să citeşti într-o cafenea umbrită de portocali sau pe malul mării, unde mirosul sărat este îndulcit de boarea parfumată care aduce aromele rozmarinului, ale arborilor de fistic sau ale livezilor de citrice, aceste povestiri te vor purta de la istoria meridională spre zona miturilor.
Periplul sicilian se deschide cu amintirile din vilele familiei Lampedusa, apoi continuă lent cu drumul spre zonele rurale, unde te aşteaptă scene campestre greu de surprins în ghidurile de călătorie şi sfârşeşte prin impresii legate de psihologia sicilianului. Giuseppe Tomasi di Lampedusa are grijă de visătorul din tine, care vrea legende şi câteva istorisiri exotice, demne de povestit la întoarcere, dar şi de gurmandul aflat în căutarea pitorescului. Te plimbă prin încăperile de o frumuseţe desuetă, găsită azi numai în decorurile filmelor de epocă sau în romanele despre copilăria aristocraţilor din secolele trecute. Îţi face treptat cunoştinţă cu oamenii locului, printre care şi un profesor ce-ţi va destăinui o stranie aventură amoroasă din tinereţe, apoi îţi arată diversitatea umană a ţinuturilor sale, ce-i drept, din perspectiva unui aristocrat ce nu vede cu ochi buni schimbările şi ascensiunea socială a plebeilor căpătuiţi, deveniţi latifundiari cu aere de burghezi prosperi. Poţi citi întreaga recenzie aici.
Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii –Experimentele unui argentinian la Paris
Editura Art, 2015
Alegi pentru vacanţele tale nişte destinaţii în care să dai peste o galerie de artă modernă, un festival de film experimental sau te gândeşti la Centre Pompidou când spui Paris? Dacă ai răspuns afirmativ, atunci miniaturile insolite, pline de satiră cu tentă suprarealistă şi întâmplări ciudate în cel mai halucinant sens al cuvântului te vor face să nu mai laşi din mână volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii. Când scrie, Julio Cortazar îşi face de cap afidător şi nonşalant, cum numai artiştii din avangarda interbelică aveau curaj, atunci când regizau primele scurtmetraje ludic-absurde. Nu are pic de remuşcare atunci când întoarce realitatea cu susul în jos, când ia în râs firescul într-un mod comic şi absurd, când reface imaginea unor oraşe precum Roma, Paris şi Buenos Aires, încât să pară desprinse dintr-un ireal pe care ţi-l prezintă cât se poate de verosimil. În loc să te supere, te face să laşi acasă frâiele cenzurii şi să accepţi libertatea absolută a imaginarului acaparat de insolit. Poţi citi întreaga recenzie aici.
Povestiri orientale – Croaziera lui Marguerite Yourcenar
De pe ţărmurile balcanice până în China, India şi Japonia, Marguerite Yourcenar te poartă în croaziera ei literară, plină de reinterpretări în cheie personală ale unor legende albaneze, muntenegrene sau hinduse, legate de vieţile unor pictori şi aventurieri aprigi. Îl regăseşti pe strămoşul japonez al lui Casanova – prinţul Genji – care primeşte o vizită feminină la care nu se aştepta în apusul existenţei. Asişti la ingenioasa evadare a unui pictor chinez asupra căruia se abătuse furia împăratului. O vezi pe zeiţa Kali în toată splendoarea şi decăderea ei, mergând pe străzile rău famate, străbătute de curtezane. Redescoperi legendele spuse de oamenii din golful Kotor într-o zi cu arşiţă. Afli despre cum a fost salvat un luptător antiotoman de o dansatoare orientală, despre un calugăr vizitat de nimfe şi despre secretele erotice ale unei văduve. În volumul Nouvelles orientales, Marguerite Yourcenar îţi arată cum se îmbină erudiţia cu simplitatea savuroasă a povestitorilor ce au darul oralităţii, prin care îşi ţintuiesc audienţa până la finalul istorisirii. Prozele din acest volum au tâlc, imagini picturale, aventuri, suspans, răsturnări de situaţie, neprevăzut, dar, mai ales, farmecul unor casetuţe pline de suvenirurile unui artizan exotic, redescoperite în cufărul unei rude înzestrate cu nesaţul dorului de ducă. Poţi citi întreaga recenzie aici.
Dragostea în spaniolă
Editura Allfa, 2013
Dacă ţi-ai pus în gând să vizitezi Granada, un sat pitoresc din Spania sau un oraş istoric ai căror locuitori au moştenit de la bunicii lor poveşti despre pasiuni interzise, întâmplări misterioase, femei pline de secrete şi amorezi ce au sfidat un deznodământ nefast, poţi lua cu tine o colecţie de povestiri şi nuvele scrise de autorii spanioli reprezentativi pentru secolul al XIX-lea, tălmăciţi de un scriitor român contemporan – Marin Mălaicu-Hondrari. Misterul, iubirile riscante, femeile rebele pentru epoca lor, crimele pasionale şi un Don Juan păcălit se întâlnesc în această colecţie de miniaturi. Fiecare povestire este scrisă de un clasic spaniol. Vicente Blasco Ibanez, Juan Valera, Emilia Pardo Bazan, Felipe Trigo, Benito Perez Galdos, Pedro Antonio de Alarcón, Armando Palacio Valdes şi Leopoldo Alas “Clarín” sunt autorii care le-au dat replica în spaniolă unor clasici ai marilor drame spuse în puţine pagini, cum ar fi: Maupassant, Turgheniev, Cehov sau Gogol.
Prima femeie acceptată în Academia Franceză este o nu numai o erudită, ci şi o povestitoare de zile mari. Când scrie despre orientali, Marguerite Yourcenar este abilă precum un versat negustor de bazar levantin, sentimentală şi delicată precum o doamnă de la curtea imperială japoneză, migăloasă precum un pictor chinez atunci când lasă urme de pensulă pe mătasea preţioasă ce nu-i permite ezitări, lunecoasă, plină de contradicţii şi exuberantă precum o zeiţă indiană sau o văduvă ce se vede pe ascuns cu bărbatul nesupus, hulit de tot satul. Aparent un capriciu al unei occidentale dornice de a-şi dovedi sieşi că poate înţelege spiritul orientalului, din Muntenegru până-n străfundul Asiei Îndepărtate, volumul Nouvelles orientales se transformă într-o lectură seducătoare, care ţi-o dezvăluie pe Marguerite Yourcenar în ipostaza unui cameleon sofisticat.
Un pictor care vrea să evadeze din temniţa nemilosului împărat chinez (Comment Wang-Fo fut sauve). Un erou al rebeliunii antiotomane din golful Kotor care este salvat de una dintre dansatoarele taberei inamice (Le sourire de Marko). O zeiţă indiană care stârneşte invidia, prinsă între lumea curtezanelor şi umbrele infernului unde ajung cei din castele inferioare (Kali decapitee). Un pictor eşuat în tavernele din Amsterdam, care îşi aminteşte brusc de grădinile pline de lalele preţioase ale sultanulului din Constantinopol (La tristesse de Cornelius Berg). Un călugăr dornic să-i convertească pe greci, dar care ajunge să se teamă de nimfele păgânilor (Notre-Dame-des-Hirondelles). Un tânăr lăsat mut de-a binelea după întâlnirea cu nereidele (L’homme qui a aime les Nereides). Trei bărbaţi care pun în scenă o reinterpretare a legendei Mesterului Manole (Le lait de la mort). O femeie a cărei deghizare duce la rescrierea unui episod din Genji Monogatari (Povestea lui Genji) – considerată primul roman din istoria literaturii universale – într-o manieră care aminteşte de capodoperea picturală a unui cineast nipon (Le dernier amour du prince Genghi). Sunt câteva dintre personajele captivante, prinse între lumea reală şi legende, care îţi vor demonstra cât de bine ştie Marguerite Yourcenar să răstoarne situaţia în direcţia neprevăzutului exact când aveai impresia că navigai pe o mare trândavă a naraţiunii calofile.
Citind aceste miniaturi atemporale, ai impresia că eşti însoţitorul scriitoarei plecate într-o croazieră în jurul lumii, cu gândul de a se opri în fiecare port unde poate culege suveniruri sub forma unor povestiri moştenite din tată-n fiu. Le ascultă, le captează esenţa şi acel sens ascuns celor neiniţiaţi, apoi ajunge să le şlefuiască în stilul propriu, fără a le debarasa de efervescenţa oralităţii. Sunt nişte poveşti despre pasiuni dezlănţuite, despre istoria zbuciumată a Balcanilor, despre idealul estetic din pictura chineză, despre iubirea neîmplinită şi despre femeile care ajung să recurgă la nişte soluţii nebănuite pentru a se elibera de sub chingile unei moralei patriarhale (La veuve Aphrodissia).
Editura Humanitas Fiction, 2016
Te simţi copleşit de calmul unei picturi chineze pe mătase, ajungi martorul ultimelor aventuri galante din viaţa celui mai mare seducător din literatuta Orientului Îndepărtat, în care una dintre numeroasele concubine face tot posibilul pentru a rămâne în memoria lui după ce s-a crezut uitată, apoi laşi subtilitatea niponă pentru a simţi vâltoarea emoţiilor balcanice, în care iubirile, trădările şi vrăjile femeilor ispititoare, geloziile şi obiceiurile greu de înţeles dau în clocot. Eşti luat pe sus de personaje, eşti uimit, şocat, ademenit sau dezgustat, dar un lucru îţi este clar: umanitatea privită de Margurite Yourcenar nepărtinitor, fără prejudecăţi declanşate de amunite diferenţe culturale dintre Est şi Vest, este un spectacol ce vibrează în ritmul contrastelor stupefiante, al sevelor mitice şi al realismului magic plin de tâlcuri.
De la universul balcanic, plin de pasiuni mereu pândite de tragedii şi de răzvrătiri, la erotismul suav dintr-o poveste de iubire niponă din alte vremuri, de la seninătatea personajelor care vor să atingă idealul spiritualităţii prin artă la estetica sumbră care îmbină celebrarea vieţii şi grotescul din legenda zeiţei Kali, străbaţi o mare de poveşti memorabile. Prozele din acest volum au consistenţa unor alegorii şi acea stranietate enigmatică pe care o găseşti în miturile şi obiceiurile unei culturi străine.
Belgica este un film electrizant cu un soundtrack demenţial, care îmbină inspirat rock’roll-ul adaptat la gusturile generaţiei Y, electro jazz-ul şi mixurile psihedelice în reprezentaţii excentrice. Iar acest melanj precum un stupefiant auditiv din soundtrack-ul realizat de belgienii de la Soulwax te face să vibrezi în ritmul filmlui, să mişti picioarele şi să-ţi doreşti să intri prin ecran în clubul unor fraţi care trăiesc visul oricărui tânăr nonconformist care vrea să rămână un veşnic adolescent zăpăcit.
Protagoniştii filmului se regăsesc după ani de absenţă şi de relaţii familiale destrămate şi decid să facă din cafeneaua Belgica un paradis al vieţii de noapte. După schimbarea de look, formaţii talentate în căutarea faimei şi reparaţii capitale, Belgica devine un eden exploziv şi plin de magnetism pentru cei a căror viaţă înseamnă un cocktail de nopţi albe, dimineţi târzii în apartamentul boem tapetat cu posterele formaţiilor cult din perioada de aur a rock-ului cu mesaj rebel, partenere noi în fiecare seară, libertinaj fără consecinţe asumate (cel puţin nu imediat), colegi deveniţi prieteni, formaţii care amestecă ritmuri bizare în timp ce alcoolul curge râuri pe tejghea, la propriu (când unul dintre patroni intră în rolul barmanului începător). Bonus pentru unul dintre personaje: o soţie ce a preferat viaţa la ţară, departe de oraşul sălbatic, lăsându-l să-şi facă de cap nestingherit (până face praf economiile topite în viitorul clubului, plus şpaga dată autorităţilor – şi la ei exista aşa ceva, dacă ne luăm după ce vedem în film).
youtube.com
Felix van Groeningen (The Broken Circle Breakdown) a regizat o poveste de viaţă ispititoare precum un bar underground cu mixuri acustice insolite. Este pentru cei sătui de sfaturile şi prescripţiile moraliste livrate de adulţii serioşi, gata să mimeze reuşita în viaţă şi maturizarea în faţa tineretului din ziua de azi. Cum a făcut? A umplut tejgheaua cu şiruri de pahare, a dat liber la dezmăţul cu de toate şi a dat muzica la maxim, într-un ritm ascendent ce atinge un climax sincronizat cu punctul culminant al dramelor, al tensiunilor şi al descătuşării hedoniste. În locul observaţiilor moraliste despre excese, riscuri şi consecinţe, elementul care preia încărcătura mesajelor profunde este alăturarea plăcerii şi a suferinţei stinse cu multe grade şi alte substanţe dubioase. Fiecare personaj încearcă să-şi vindece rănile în mijlocul unei mulţimi ce devine sufocantă când îţi cauţi partenerul prin tot clubul sau resimţi apăsător cotrastul dintre starea dezolantă şi euforia mulţimii care preferă anestezia bahică pe ritmul unei transe auditive.
Început cu discuţiile unui cuplu sudat de prea multe shoturi şi trezit cu foarte puţine lucruri (şi amintiri despre noaptea trecută) în comun după o mahmureală în care fiecare se întreabă Cum naiba am ajuns la tine şi cine eşti tu? – veşnica întrebare după blackout-ul bahic – filmul lui van Groeningen transformă sala de cinema într-un trip nostalgic pentru cei care au uitat cum pierdeau nopţile în studenţie prin subsolurile din Centrul Vechi, când era vechi şi când underground-ul era rege. Euforic şi vibrant precum o petrecere continuă plină de prezente pestriţe din menajeria nocturnă efemeră, Belgica devine un poem hedonist al generaţiei actuale, în care speranţele şi dezamăgirile sunt astupate de nuanţele stridente care invită la intimitatea din baruri. Aceste lumini de neon care le permit sufletelor pierdute să străbată labirintul întunecat al subsolurilor care le promit o noapte pe cinste îi urmăresc pe cei doi protagonişti peste tot, chiar şi când îndeplinesc formalităţile din viaţa cotidiană, devenind un laitmotiv vizual ce îmbină excitaţia unui hazard al acuplărilor începute cu flirtul de la bar şi luciditatea cu tentă nihilistă când lumina dimineţii atrage uneori atenţia asupra dezastrului emoţional anesteziat cu alcool în noaptea trecută.
foto: The Match Factory/imdb.com
Dacă ar trebui să caracterizezi filmul într-un cuvant, ai fi tentat să spui autenticitate. Totul pare atât de real dacă eşti genul care şi-a făcut de cap până să se aşeze. Este redat întocmai mai ales ritualul pierzaniei nocturne în care, dacă nu te cuplezi cu prima fiinţă care îţi stârneşte simţurile pentru a uita de tine, ajungi să-ţi bei creierii cu tovarăşii conjucturali alături de care marchezi momentul răsăritului cu un ultim avânt de energie susţinut de prestaţia DJ-ului neobosit când vrea să încheie apoteotic seara de (ne)uitat a doua zi, în timpul mahmurelii. Atmosfera unui club pentru nonconformişti este atât de bine reprodusă în film, încât ai impresia că ai deja-vu-uri şi flashback-uri demne de o nostalgie voluptuoasă pe ritmuri trepidante. Iar autenticitatea, ce pare a fi obţinută fără efort, este peste tot, în jocul actoricesc, în decorurile, ritmul acţiunii şi în anumite scene în care actorii par să improvizeze astfel încat să redea perfect naturaleţea dezinvoltă a unei nopţi de pomină în care fiecare se poate pierde. Jocul actoricesc este atât de credibil încât ai impresia că nu a existat un casting iar selecţia actorilor a fost făcută într-un tur al barurilor din capitala Belgiei, iar această autenticitate pare a fi elementul forte al filmului, care aduce în sala de cinema un anumit tip de spectator, de parcă regizorul şi-a fixat un anumit public, pe care şi-l asumă, îl înţelege şi îl iubeşte cu toate excesele sale.
foto: The Match Factory/ www.konbini.com
Totuşi, regizorul van Groeningen nu cade în ispita celui pentru care imitarea unor scene hedoniste din barurile underground este suficientă, încât să se rezume la spontaneitatea unor scene în care excesele de tot felul suplinesc prin senzaţiile tari lipsa unui scenariu închegat. Vei avea parte şi de lucruri serioase în acest film, precum discuţiile despre maturizare, asumarea responsabilităţilor, relaţiile destrămate sau conflictul fratern, dar furnizate volatil în culorile stridente din timpul unui mix electronic sau al unui concert de rock abraziv. Regizorul nu renunţă la dezlănţuirea vieţii de noapte nici când îşi forţează personajele să poarte discuţii serioase. Nu trebuie să dea muzica mai încet, devenită în acest film un metronom hipnotic al strărilor sufleteşti şi care pare să funcţioneze când independent de acţiune, doar ca zgomot de fond, servindu-i doar spectatorului ce vrea să vibreze în ritmul atmosferei, când simbiotic în relaţia cu personajele.
Când totul se aude prea tare pentru discuţiile intime, serioase, mimicile personajelor, privirile în gol peste care se suprapun umbrele luminilor de la bar şi din sala de concert devenită o mare de neoane şi de umbre anonime, spun ceea ce ar fi trebuit să dezvăluie o mie de cuvinte, dacă li s-ar fi permis dialogurilor să întrerupă euforia ritmurilor şi a petrecerii continue. În locul dialogurilor pline de revelaţii, ai lehamitea precum un duş rece după orgia din sala clienţilor fideli, în care patronii, admiratoarele formaţiei de rockeri în devenire, liniuţele de cocaină şi bătăile ce amintesc de violenţa şocantă a unui Tarantino debutant se înghesuie într-o degringoladă în care atât plăcerea, cât şi decăderea şi epuizarea sufletească ating punctul culminant.
Regizorul face parte din categoria acelora capabili să furnizeze nişte sensuri adânci precum o incizie neaşteptată în psihicul personajelor chiar în mijlocul pierzaniei, în timp ce oferă spectacolul excitant şi dezolant al trupurilor decuplate de la tristeţea privirilor goale. Îi dă excesului o umbră nihilistă prin contrastul dintre lumina dimineţii şi neoanele ce încă mai pâlpaie pentru a face vizibil numele clubului, în amintirea unei nopti de pomină. Este modul în care alege să trateze problemele omului modern prins între libertatea fără limite a oraşului scurs pe scările ce duc la subsolurile distracţiei şi maturizarea cerută de naşterea unui nou copil, de iubita care vrea să faca un avort, de fratele mai mare care aduce mereu probleme.
În Belgica, frontiera dintre superficialitate şi profunzime devine fragilă şi fluidă precum luminile din transa unui performance experimental din clubul devenit el însuşi un personaj al filmului, ce le permite protagoniştilor să-şi facă de cap încât să-şi descopere limitele, să-şi rezolve problemele stimei de sine, apoi îi obligă să se maturizeze, să-şi regleze divergenţele în acelaşi ritm strident ce i-a făcut să-şi piardă capul. Simbioza dintre spaţiul devenit un reper al culturii urbane, o arcă a lui Noe pentru copiii nebuni ai oraşului şi cei care îl deţin se dezvoltă natural în scenariu, încât hedonismul capătă seriozitate, iar seriozitatea devine mai seducătoare ca niciodată atunci când evită patetismul în relaţiile afective marcate de infidelitate, abandon şi droguri, furnizând nişte soluţii (nonconformiste, cei-i drept) care permit trecerea de la degringoladă la responsabilitate precum cea de la un ritm la altul în mainile unui DJ cu experienţă. Nu se dau sentinţe, nici pedepse, iar descoperirile au loc pe fundalul unui mix hipnotic, irezistibil, în care vezi cât de bine se pot îmbina muzica electronică, jazz-ul, influenţele indie, fanfara, alămurile şi ritmurile turceşti într-o polifonie sofisticată, bine gestionată.
foto: The Match Factory
Un alt puct forte al filmului este alegerea actorilor din rolul principal. Stef Aerts, cu aerul de rebel din filmele britanice, dar care încă mai păstrează sechelele unei stime de sine reduse din cauza unei boli din copilărie, şi Tom Vermeir, imaginea fratelui mai mare, golan, neruşinat, vulcanic şi manipulator când trebuie, reuşesc să redea problemele generaţiei debusolate din marile oraşe, fără a rupe ritmul nebunesc al muzicii. Sunt capabili, atunci când te aştepţi mai putin, să strecoare pe lângă vibraţiile excitante din club, dialoguri minimaliste şi nişte schimburi de priviri care săgetează, înghiontiri şi îmbrânceli la beţie, prin care scot la suprafaţă ranile unei familii dezbinate şi ura faţă de un tată absent. Deşi nu există sobrietatea unei discuţii în surdină, pe care fiecare să o ia în serios, din cauza euforiei gălăgioase ce agită spiritele şi naşte dependenţă, dinamica relaţiei fraterne nu numai că nu este tratată superficial. Mai mult, reuşeşte să aducă şi o notă de suspans datorată răsturnărilor de situaţii dramatice, pe fundalul unor lumini stridente ce străpung clarobscurul incitant din club fără a duce în derizoriu crizele existenţiale.
Belgica va rămâne în memoria ta drept un film în care maturizarea şi degringolada hedonistă se împacă atât de bine, încât spaţiul renunţă a mai fi un simplu simbol al trepidaţiei urbane, pentru a deveni un personaj în sine. Aşa cum relaţiile umane intense cunosc un debut entuziast, apoi trec prin crize şi tulburări ce pun la încercare suportabilitatea partenerilor, localul devenit un eden al nopţilor dezlănţuite şi al revelaţiilor scise cu luminile neoanelor cunoaşte un început glorios, un traseu tumultuos şi un deznodământ care învecinează tragedia cu încrederea în renaşterea din propria cenuşă. Parcursul său în memoria oraşului este un carusel al nesăbuinţelor de nerefuzat, ce seamănă cu aventurile unui artist propulsat din underground direct în lumea tuturor posibilităţilor care îl pot consuma mult prea repede.
Poveştile de iubire de la finalul adolescenţei, cu priviri languroase la chefuri, promisiuni, nervi, rivalităţi, gelozie, insomnii, angoase (uneori) îmbibate în teatralitatea histrionismului feminin de modă veche au tot apărut în filmele din ultima vreme. Dar povestea cuplului din filmul My Golden Days este salvată de la clişeele siropoase prin acel amestec între frenezia anilor nebuni, rebeliune şi candoare, între umor şi erotismul adolescentin întreţinut de visători. Regizorul Arnaud Desplechin a reuşit să redea incandescenţa primilor fiori şi dezlănţuirea ce însoţesc prima iubire, suspendându-şi personajele între magnetismul erotic şi lumina unei senzualităţi suave.
My Golden Days face parte din categoria filmelor în care sexualitatea capătă un aer sentimental, iar sentimentalismul devine un refugiu al erotismului adolescentin în faţa vulgarizării. În acest film, totul respiră acel amestec dintre nostalgie şi senzualitate, de parcă memoria ar pulsa doar în ritmul emoţiilor intense, care te fac să promiţi că nu vei îmbătrâni sufleteşte niciodată. Găseşti magia paradisului ascuns în memorie până şi în modul în care Arnaud Desplechin fragmentează coerenţa temporală a poveştii folosind jocul de lumini ce-i oferă farmecul stranietăţii pe care doar vizualul fotografic îl poate capta. Sexualitatea are nuanţa unei carnalităţi senine precum o epidermă ce transmite acea nevoie de afecţiune ce răzbate în spatele ademenirilor. Scenele în care lumina de film noir, şi decorul unei grădini secrete din imaginarul infantil redau copilăria personajului masculin par să facă parte din alt film, al închipuirilor demne de fantezia unei gândiri magice. În schimb, universul senzual femin este redat prin auriul unor detalii din cadrele fotografice, prin care dormitorul protagonistei aminteşte de acel budoar interbelic.
Pentru cei care pot rezista în faţa unui film de iubire a la francaise înainte de era Facebook (considerată prea flamboaiantă pentru schimburile de replici şi întâlnirile rapide din zilele noastre), regizorul Arnaud Desplechin a introdus şi ispita unei intrigi poliţiste, cu spionaj, paşapoarte falsificate şi o goană prin Uniunea Sovietică în scopul unei fapte nobile. Plasează chiar la începutul filmului această intrigă, pe post de ademenire mincionoasă a spectatoului care vrea mai multă acţiune şi mai puţine tachinări adolescentine decrepite din epoca lui Să-mi scrii!, marcând astfel începutul unei priviri retrospective asupra trecutului. Iar trecutul a rămas viu în memoria personajului central – un antropolog pasionat de culturile exotice- de parcă toate i s-au întâmplat ieri, mai ales întâlnirea cu Esther, fata ce avea să-i schimbe viaţa de adolescent intrat brusc în studenţie.
foto: poggoblin.com
Ce începe cu suspansul unui interogatoriu care vizează aventurile unui aşa-zis Paul Dedalus în timpul unei excursii şcolare în URSS, unde îl apucase idealismul riscant şi îi cedase paşaportul unui evreu care dorea să se reîntoarcă pe pământul biblic pentru a nu mai fi prigonit de sovietici, vireaza brusc spre o destăinuire precum o derulare a vieţii. Şi numai cine nu a trăit emoţii puternice în copilărie, dar mai ales în adolescenţă, nu poate rezona cu modul în care acest regizor amestecă nostalgia, melancolia luminoasă ce salvează momentele de singurătate de la marile catastrofe ale unui Eu rănit şi întâlnirea cu fata râvnită de tot liceul.
De fapt, întregul farmec senzual-idilic al filmului se bazează tocmai pe introducerea acestui personaj feminin -Esther- interpretat de Lou Roy-Lecollinet într-o manieră care trece dincolo de ecran pentru a-i oferi un loc în galeria personajelor feminine asociate cu ispita. Personajul acel amestec de neuitat între Lolită şi femeie precoce, între seducţie şi vragilitate, stăpânire de sine şi vulnerabilitate ademenitoare. Ştie să atragă priviri, să intrige, să refuze când simte nevoia de a controla jocul, să leşine irezistibil când trebuie, fără patetism, ci doar cu acea langoare candidă a unei adolescente ce a primit lovitura de graţie de la iubitul care pleacă. Interpretarea personajului feminin inspiră acea nostalgie voluptuosă a poveştii petrecute în anii emancipării sexuale.
foto: www.chicagotribune.com
Jocul actoricesc feminin este derutant. Esther este modernă, în ciuda cochetăriei de modă veche, emancipată, are ştate vechi în relaţiile amoroase cu băieţii mai mari, la care alte colege doar visează, stârneşte invidia şi bârfe compromiţătoare îndreptate spre cea aflată în centrul atenţiei şi devenite un fruct oprit căruia nici un tip nu-i poate rezista. Dar, în acelaşi timp, păstrează acel şarm asociat franţuzoaicelor cu buze pline şi ten lăptos, la care se adaugă o senzualitate atribuită femeii slave, mai ales că modul în care îşi dă ochii peste cap între disperarea cehoviană şi ispitire îţi aminteşte de personajele feminine ale lui Andrzej Wajda din filmul Cronica Adolescenţei.
foto: Irina Lubtchansky, www.afcinema.com
Cei doi amorezi, interpretaţi memorabil de charismaticul Quentin Dolmaire, ce mimează o timiditate care ascunde o ghiduşie ce promite surprize, şi de Lou Roy-Lecollinet, par nişte personaje suspendate într-o bulă de timp oprit la imaginile iconice ale celor ce îmbinau erotismul cu promisiunile romantice, situate între explorările senzuale şi mitul sufletului-pereche. Ea vrea doar să fie iubită, el, să plece în ţări neumblate, dar să se înfrupte puţin şi din plăcerile oferite de libertine prin mansardele pariziene închiriate de studenţi.
Prinse între experineţele incandescente, revolta în faţa autorităţii parentale şi romantism, personajele amintesc de anii în care adolescenţii încă nu se ruşinau să afirme cu jumătate de gură că visează cu ochii deschişi la o poveste cu iz de melodramă. Paul şi Esther par acei tineri frumoşi şi nebuni de altădată. Şi naivi, şi nerabdători să traiască intens, îşi făceau declaraţii în faţa unei picturi mitologice (din care pare desprinsă Esther), chiar dacă îşi descopereau fără vinovăţie un erotism precoce. Totuşi, să nu ai impresia că vei vedea încă o poveste clasică despre băiatul timid, încurajat de pe margine pentru a-şi lua inima-n dinţi încât să o abordeze pe cea râvnită de toţi, dar mai ales de cei mai experimentaţi decât el.
foto: www.latimes.com
Ce-i drept, la început, Paul, protagonistul filmului, părea o victimă perfectă în faţa lui Esther cea inaccesibilă şi unsă cu toate alifiile. Având o copilărie marcată de pierderi, de o mamă cu tulburări şi manisfestări redate într-o scenă demnă de un horror-fantasy şi de un tată ce-şi ieşea din fire uneori, ar fi fost candidatul perfect la obsesia cu final tragic după spulberarea iluziilor celui sedus şi abandonat. Dar Arnaud Desplechin face unele modificari în ceea ce priveşte aşteptările de la un astfel de scenariu. Nu vrea tragedii, ci doar maturizări suav-luminoase, care să-l facă pe spectator să se uite fără mânie la adolescenţă şi la primele încercări amoroase, mai mult sau mai puţin fericite. Te face să-ţi fie dor de primele chefuri şi de primii fiori însoţiţi de adrenalina dinaintea tentativei de a intra în vorbă cu persoana inaccesibilă, de acea perioadă în care îţi promiteai ca vei rămâne un nebun frumos ce vrea totul sau nimic. După trecerea timpului, care îl găseşte pe Paul, ajuns acum la maturitate, într-un oraş dintr-o ţară asiatică abia desprinsă din URSS, dramele, discuţiile aprinse cu Esther, geloziile şi reproşurile deviază de la tragedie sau de la tristeţea devastatoare spre nostalgia unui paradis pierdut. Până şi dramele ajung să se desfăşoare în ritmul languros dat de privirea seducătoare a lui Esther, de jocul ei cu Paul, pe care îl ademeneşte, apoi îi reproşează distanţarea din timpul studenţiei pariziene.
foto: www.villagevoice.com
My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) confirmă promisiunea din titlu. Povestea pare desprinsă dintr-un eden luminos, în care se trăia mai intens orice. Dar personajele se află în plină era a libertăţii sexuale, aşadar în loc de suspine ai petreceri şi flirturi în scene desprinse din afişele cu adolescenţii în culorile anilor ’60-’70, în care foloseşte tehnica split-screen frames. Totuşi, aşteptările unei poveşti previzibile despre neîmplinirile sentimentale puse pe seama primei iubiri se opresc aici. Personajul masculin, Paul, iese rapid din zona timidului pasiv, dus cu zăhărelul de fata mult-râvnită. Pleaca la Paris, unde îşi face de cap în paralel cu învăţătura, lăsând-o pe Esther în micul oraş, cu amanţii ei ocazionali (unii chiar din gaşca lui Paul). Ea cade pradă singurătăţii angoasante, plictisului anxios-depresiv, care îi sporeşte şi mai mult farmecul senzual, scoţându-i la suprafaţă profunzimea psihologică nebănuită la începutul filmului.
Dacă Paul se maturizează plecând la Paris, unde studierea triburilor din Benin alături de o antropoloagă excentrică manifestând şi grijă maternă îl face să reflecteze la propriile-i ritualuri de trecere de la o vârstă la alta, Esther se maturizează în ochii spectatorului după căderile depresive care nu-i alungă mina seducătoare de pe chip, amintind de eroinele cu ochii mijiţi din tablourile lui Klimt sau de pacientele din scrierile psihanaliştilor debutanţi, din era în care problemele feminine erau puse pe seama unor toane isterice. Până şi suferinţa ei are farmecul unor trăiri demodate, din altă lume, învăluite într-o lumină voluptuoasă, ce însoţeşte mereu amintirile readuse la suprafaţă.
La început raportul de forţe dintre Paul şi Esther o avantaja pe ea, punând-o în lumina fetei superficiale, care se hrăneşte doar cu admiraţia celor din jur, de care devine dependentă pentru a-şi verifica puterea de seducţie. Pe măsură ce povestea se deruleaza mai rapid, iar plecarea lui Paul la Paris rupe ritmul iubirii adolescentine cu problemele studentului strâmtorat, Esther ţi se dezvăluie în adevărata lumină, a celei vulnerabile în faţa unei frici de abandon ce o face să caute mereu prezenţele masculine, în timp ce Paul reuşeşte sa se desprindă de vraja ei. Această schimbare a raportului de forţe din jocul seducţiei capătă profunzime, iar Arnaud Desplechin se dovedeşte a fi un abil observator al modificărilor psihologice fără a deveni intruziv, printr-o desfăşurare molcomă a nostalgiei senzuale. Păstrând ritmul fluid al amintirilor, îţi arată ce se poate întâmpla când fata seducătoare este la rândul ei sedusă, apoi speriată de întârzierea scrisorilor sosite de la cel aflat sub dominarea ei, cândva mereu disponibil, încât ajungi să te întrebi dacă faimosul citat Eşti responsabil pentru ceea ce îmblânzeşti nu ar trebui să devină Eşti responsabil pentru suferinţele fetei libertine care te-a sedus.
foto: www.philly.com
Oscilând între intimitatea languroasă, nostalgia dulce-amară a primelor încercări amoroase, promisiunea tinereţii eterne la graniţa dintre naivitate şi primii zori ai erotismului ce aducea şi primele reflecţii despre legătura eu-ceilalţi, şi efervescenţa scenelor ce amintesc de primele chefuri date când părinţii nu erau acasă, filmul devine o călătorie dulceag-melancolică în alte vremuri, extrem de plăcută pentru spectatorul care se mai întreabă dacă nu cumva iubirile erau mai intense în era dinaintea SMS-ului sau a chatului. Iar modul în care Arnaud Desplechin amestecă semnele emancipării sexuale cu timiditatea şi cu scenele unei copilării atemporale, petrecute între casa unui tată despotic şi refugiul cu aer interbelic din locuinţa bunicii, unde mai nimereau şi alte personaje feminine enigmatice precum figurile dintr-o piesă rusească, sporeşte farmecul atribut mereu altor vremuri.
Rosa Alchemica şi alte scrieri este cartea pe care o iei cu tine în drum spre un festival medieval, dacă eşti pasionat de manuscrisele vechi în care zac ascunse tâlcuri ezoterice, legende ce se pierd în timp sau mituri amestecate cu ideile alchimiştilor. Dacă nu crezi totuşi în supranaturalul din legendele celţilor, te poţi bucura de imaginile poetice în care natura, frenezia viatalităţii celebrate prin dans şi prin inventivitatea povestitorilor irlandezi te fac să-ţi iei cortul în spinare şi să petreci câteva nopţi de vară într-o poiană sau lângă ruinele medievale, departe de lumea dezlănţuită.
Cunoscut mai mult datorită versurilor sale, dar şi fascinaţiei pentru cultura irlandeză în perioada redefinirii identităţii naţionale, Yeats din acest volum ţi se prezintă sub forma unor proze în care farmecul povestirilor, miturile, lirismul, umorul şi legendele despre zeii îndrăgostiţi iau calea ocultismului stăpânit de alchimişti sau a ezoterismului din ordinele cavalereşti. Menestreli, poeţi, aventurieri şi pierde-vară ce sunt vizitaţi de fapturi mitice din folclorul irlandez, pustnici şi asceti ce se lasă pradă atracţiei pentru celebrările păgâne, toţi alcătuiesc un alai de personaje stranii, ce vin dintr-o lume refuzată înţelesurilor clare. Aici, în lumea lui Yeats, adevărul şi cunoaşterea se ating prin euforia dansului şi a întâlnirii cu fiinţe ciudate.
Fiecare povestire seamănă cu o dănţuire în care făpturile din legendele celţilor ţopăie în jurul tău, încât ai impresia că asişti la un spectacol coregrafic postmodern, în care sunt contopite alegoriile basmelor populare reinterpretate într-o notă ludico- mistico-gnozică, alături de metaforele ce bântuie inconştientul colectiv. Şi nu este întâmplătoare această impresie. Dansul şi poezia, menestrelul rătăcitor, personajele feminine bizare coborâte din legendele celţilor şi oscilaţia între asprimea ordinelor cavalereşti şi euforia unui alai de zei păgâni sunt omniprezente în prozele din acest volum. Yeats le îmbină într-un ritm ameţitor, care te năuceşte dacă nu ai aflat până acum câte ceva despre folclorul irlandez. Dar poate această năucire este şi scopul urmărit de Yeats.
Poetul devenit un simbol al culturii irlandeze vrea să amâni căutarea unor semnificaţii forţate atribuite personajelor sale, fie că fac parte din rândul pământenilor, fie din al zeităţilor precum Oona sau maleficele sidhii. El şi-ar dori să te bucuri de spectacolul oferit de această procesiune de fiinţe mitice şi de cavaleri însemnaţi de simbolul mistic al rozei, la care au acces doar iniţiaţii, fără a căuta imediat sensuri. Pentru a savura această lectură, trebuie să te laşi mai întâi pe mâna poeţilor nomazi cărora marile iubiri iniţiatice le scapă printre degete atunci când aleg ispita rătăcirilor. Trebuie să dansezi imaginar alături de povestitorii acaparaţi de chemarea şi de moştenirea celţilor, să te rătăceşti alături de personaje în pădurile în care îşi fac de cap prezenţele feminine având legături cu marile zeităţi sau doar să asculţi rememorarea unor experienţe ezoterice în căutarea secretelor aparţinând marilor alchimişti.
Succesiunea scrierilor alese pentru a face parte din acest volum de proze inedite pentru fanii lui Yeats şi ai culturii celtice îţi lasă impresia că marele poet laureat al Premiului Nobel are imaginaţia unui regizor suprarealist şi talentele unui povestitor ce îl poate atrage în capcana unor născociri şi pe cititorul actual, ce nu mai crede în zei. Pentru a nu te pierde printre simbolurile alchimiei şi ale ordinelor cavalereşti uitate în negura timpului, Yeats te îmbie mai întâi prin Istorisirile lui Hanrahan cel Roşu, un aventurier care nu rata nici o petrecere câmpenească. Era sufletul sărbătorilor datorită vastului său repertoriu de cântece, versuri, povestiri, snoave, dar mai ales datorită unui talent aparte de a cuceri inimile domniţelor chiar şi în straie ponosite, de poet fără căpătâi. Petrecăreţ şi rătăcitor, cade în patimi, este ademenit de o femeie misterioasă, din altă lume, se pierde şi îşi pierdele iubitele, arătându-i cititorului actual ce s-ar fi întâmplat dacă poeţii damnaţi ai generaţiei Beat ar fi luat ţinuturile celtice la pas.
Dar păţaniile mai mult sau mai puţin fantastice ale lui Hanrahan nu sunt decât uvertura unui spectacol în care ţi se perindă prin faţa ochilor cavaleri, poeţi care hulesc împotriva călugărilor gata să le împună şi lor caznele ascezei, adolescenţi deveniţi ajutoarele unor înţelepţi, cavaleri păcăliţi în luptele împotriva păgânilor care nu vor să renunţe la venerarea zeităţilor celtice sau camaraderii sudate de pasiunea pentru alchimie. După ce şi-a făcut numărul ghiduşul Hanrahan, spectacolul regizat de Yeats devine mai profund, căpătând umbrele misterioase ale ocultismului. În următoarele scieri incluse în acest volum – Roza tainică, Roza Alchemică, Tablele legilor şi Adoraţia Magilor – simbolurile devin criptice precum o călătorie iniţiatică plină de misticism şi primesc încărcătura unui ritual ezoteric. Fiecare protagonist, deşi la început face parte din planul realului, începe să capete consistenţa unui personaj alegoric, într-un ceremonial în care se întâlnesc pasiunea lui Yeats pentru ocultism şi alchimie, simbolurile ordinelor cavalereşti şi fascinatia pentru mitologia irlandeză, împletită cu legendele zeităţilor din cultura antichităţii greco-romane.
Cea mai reprezentativă scriere din acest volum – Rosa Alchemica – este o distilare estetică a interesului pentru ocultismul transpus în imagini vizuale de o rară frumuseţe pentru cei captivaţi de picturalitatea halucinantă a transei, a saloanelor de opiu sau a celor de spiritism, de tripurile în care misticismul şi decadenţa se întâlneau în lirismul sfârşitului de secol XIX. Decorul încăperilor în care personajul din Rosa Alchemica se refugiază alături de sculpturile greceşti, miresmele tari ale mirodeniilor arse în vase orientale şi operele de artă ce-i tapetează universul estetic izolat de realitatea interioară aminteşte de refugiul excentricului personaj închipuit de Huysmans în A rebours, la care se adaugă transa ocultismului ce te duce imediat cu gândul la extravagantele călătorii ezoterice ale personajului din romanul dalinian Chipuri ascunse, doar că erotismul s-a evaporat din lumea lui Yeats pentru a nu deranja vizitele zeităţilor.
Fie că îţi plac sau nu legendele celtice, scrierile din acest volum te uimesc prin talentul lui Yeats de a extrage cele mai frumoase mituri şi legende, pe care să le învelească în coconul enigmelor greu de tradus într-o interpretare simplistă. Acesta reuşeşte să întrupeze simboluri greu accesibile celor neiniţiaţi în cultura irlandeză sau în scrierile alchimiştilor, folosindu-se de imagini vizuale sublime. Dacă te laşi purtat de personajele sale de legendă, ajungi să descoperi o lume aparte, în care vechiul conflict medieval dintre păgânism şi monoteismul iudeo-creştin nu şi-a decis câştigătorul, şi nici acela dintre fantasmagoric şi real. Fantasticul se deghizează în real, iar acel realism pictural îşi îndeamnă personajele să se regăsească prin reconectarea la memoria mitică păstrată în inconştientul colectiv, strâns legat de identitatea naţională prin folclor, în scierile lui Yeats.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
