Articole

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Adriana Gionea

-

February 20, 2017

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

În inima New York-ului, metropola cosmopolită de care se leagă şi faima lui Truman Capote, s-ar putea să dai peste nişte comori. Sapi în arhiva Bibliotecii Publice şi găseşti o colecţie de proze scurte scrise de acesta înainte de a de a deveni marele Truman Capote. Şlefuite în adolescenţă, prozele din volumul Acum ne despărţim pot fi considerate la fel de bune precum cele din perioada maturităţii. Calitatea lor este dată de profunzimea psihologică pusă pe seama unei empatii precoce.

Nu despre jungla urbană cu zgârie-nori este vorba în cele paisprezece povestiri din acest volum, ci despre un ţinut magic, fascinant pe cât de înfricoşător, dur pe cât de sentimental. Este vorba despre vechiul Sud, cu ale lui păcate devenite inepuizabile surse de inspiraţie, ispite cu desfăşurări patologice, secrete şi neîmpliniri transgeneraţionale, contradicţii, segregări şi biografii halucinante.

Sudul care îl bântuie pe Capote este exact aşa cum ţi-l imaginezi dacă ai citit romanele scrise de Toni Morrison, piesele lui Tennessee Williams ori ai auzit sfâşietoarele versuri cântate de vocile de abanos lansate în localurile rău famate. Un ţinut îmbibat în patimile ce întreţin percepţia propriei inadecvări, nişte patimi ce se vor asanate prin aparenţe, dar sfârşesc prin a deveni capcane sumbre precum zonele mlăştinoase cu arbori având noaptea siluete spectrale. Deşi în Sudul cunoscut de Capote segregarea îşi spunea cuvântul atât la nivel social, cât şi individual prin scindarea între instinct şi datorie, libertate şi reputaţie, lumea interioară a personajelor este de fapt o contopire a extremelor. Găseşti în poveştile de viaţă ale personajelor scene de o duioşie ireală, dar şi de o asprime pe cât de absurdă pe atât de palpabilă.

Cele paisprezece povestiri te înduioşează prin compasiunea fără limite faţă de natura umană dezvăluită din perspectiva marginalilor, a celor înspinguraţi, dezrădăcinaţi şi rămaşi într-o lume apusă, uitată sau chiar batjocorită de ceilalţi. Descoperi în aceste povestiri atmosfera întunecată a unui roman gotic, infiltrată în conacele şi în ţinutul mlăştinos ale Sudului (Străinul familial, Spaima mlaştinii), picturalitatea ce uneşte morbidul şi delicateţea, frumuseţea naturii şi putreziciunea, amintindu-ţi de reprezentarea Ofeliei dintr-un tablou al unui pictor prerafaelit (Domnisoara Belle Rankin), precum şi o captivantă galerie umană ce reuneşte aproape toate acele tipologii asociate Sudului. De fapt, în aceste proze Capote a conservat varietatea umană a locului ce i-a marcat copilăria zguduită de lipsurile şi dramele familiei sale. Aici, în Sudul primilor ani de viaţă, arşiţa, mlaştina lacomă sau fantomele unui trecut colonial pot căpăta forme supradimensionate, mitice, iar tragediile pot fi înşfăcate de grotesc şi de absurdul coşmăresc gata să râdă hâd ori de câte ori adulmecă fragilitatea.

Totusi, Capote nu cade în ispita de a transforma stranietatea şi halucinantul în realismul magic local sau în analiza psihologică abisală expusă crud precum o autopsie. Nu simte nevoia de a explora halucinantul şi de a-l traduce lucid. Îl lasă pur şi simplu să se manifeste ca un dat natural indispensabil în mediul de viaţă al personajelor, care întâi se chinuiesc pe ele însele, înainte de a se alătura complicităţii colective moştenite din vremea plantaţiilor cu sclavi, a segregării şi a orgoliului specific unei dinastii a latifundiarilor, atât de bine păstrate în vechiul Sud.

Miniaturile din acest volum te surprind nu numai prin talentul precoe al lui Truman Capote de a condensa dramele demne de un roman-fluviu în câteva pagini, ci şi prin emoţiile contradictorii trezite în cititor. La un moment dat nu mai ştii unde se termină chemarea la empatie şi incitarea la ironia necruţătoare. Capote nu este nici siropos când stârneşte mila cititorului pentru eroii săi exlcuşi din societatea majorităţii, nici un păpuşar sadic atunci când le taie orice speranţă de a se apropia de normalitatea stabilită de ceilalţi. Un singur aspect apare clar şi previzibil: gustul amar pe care ţi-l va lăsa percepţia nedreptăţii alimentate de mentalităţi retrograde şi de prejudecăţile cu efecte absurde.Editura Art, 2016

Citeşte şi Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adică foarte bine

Un trandafir pentru Emily si alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adica foarte bine

Fetita careia nu-i placea numele sau – Copilaria dependentilor de lectura

Adriana Gionea

-

February 19, 2017

0

Fetita careia nu-i placea numele sau – Copilaria dependentilor de lectura

Pe scriitoarea turcă Elif Shafak o ştii datorită romanului controversat Bastarda Istanbulului şi personajelor feminine puternice. Tot un personaj feminin pe care îl vei ţine minte apare şi în Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său, prin care autoarea şi-a încercat condeiul şi în lumea cărţilor pentru copii şi pentru adulţii care vor să-şi mai amintească din când în când şi de copilărie.

Eroina romanului care anunţă noua colecţie Junior din portofoliul editurii Polirom ţi se va lipi de suflet dacă ai fost un copil pasionat de lectură, care se refugia în lumea călătoriilor fantastice sau în dramele marilor clasici descoperiţi prea devreme ori de câte ori era şicanat la şcoală de colegi. Sakiz Sardunya era tachinată din cauza numelui considerat ieşit din comun şi care se traduce prin Muşcată Curgătoare. Inteligentă, profundă, visătoare şi îndrăgostită de lectură, copila îşi mai descoperă încă o mare pasiune: geografia. Până şi marea aventură a vieţii ei de şcolăriţă izolată va fi legată de un glob pământesc rar, pe care zăreşte un continent nou ce are forma unei cărţi deschise. Pentru a salva lumea poveştilor, ea trebuie să ducă acest glob magic într-un loc în care să fie mereu în preajma cărţilor, astfel încât să ajute nişte personaje fantastice să se ghideze în lumea fermecată.

Elif Shafak ia toate elementele unui basm plin de metafore şi ale unui roman de aventuri şi le îmbină original astfel încât să obţină o pledoarie candidă pentru lectură şi binefacerile ei, şi pentru implicarea timpurie în conservarea naturii. Un alt mesaj al cărţii este legat de rolul cititului în cultivarea unor resurse interioare ce îi pot ajuta pe copiii timizi să se adapteze mai uşor şi să ofere semnificaţii creative unor situaţii stânjenitoare sau unor cuvinte răutăcioase. Personajul central este un astfel de copil retras în lumea lui, care se simte în siguranţă printre cărţi, dar fără a refuza prieteniile sau contactul cu alţi copii. Lectura devine un partener de nădejde care o ajută pe această eroină să transforme singurătatea în poveşti care să o ajute să îşi exprime temerile şi să oprească efectele distructive ale tachinărilor de la şcoală.

Folosindu-se de metafore şi de nişte personaje expresive, Elif Shafak abordează teme spinoase din psihologia copilului, printre care inadecvarea, izolarea, teama de eşec sau blocajele apărute în comunicarea din mediul familial. O face într-un mod creativ şi optimist, departe de a fi unul nerealist. Asemenea unui expert în terapia prin artă şi poveşti, scriitoarea oferă un mesaj lucid şi încurajant, accentuând rolul toleranţei faţă de alteritate, ce ar trebui cultivată încă din copilărie mai ales prin intermediul creativităţii. Personajul ei învaţă să se cunoască, să îşi accepte limitele şi să găsească soluţiile salvatoare în propriile calităţi. Nu sunt nişte soluţii care fac miracole peste noapte, dar care îi ajută pe copii să observe că problemele care apar sunt normale odată ajunşi la vârsta care face trecerea spre pubertate, că nu sunt ei singurii debusolaţi, luaţi cu asalt de situaţii şi emoţii noi, de care se tem la început.

Cel mai important mesaj transmis de fetiţa numită Muşcată Curgătoare este unul de autoacceptare, de rezistenţă interioară prin dezvoltarea imaginaţiei privite nu ca formă de evaziune alienantă, ci doar ca sursă a unor soluţii ingenioase care permit supravieţuirea într-un mediu în care un copil poate întâlni şi oameni ale căror vorbe îl pot rani. Protagonista îşi descoperă cu ajutorul cărţilor hobby-uri noi şi noi domenii de interes, cum ar fi protecţia mediului. Urmându-şi pasiunile şi găsind modalităţi de a le împărtăşi cu alţi colegi, ea ajunge să fie apreciată şi privită nu doar ca fata cu nume ciudat. Dezvoltarea creativităţii şi cultivarea intereselor faţă de anumite domenii de studiu sunt câteva dintre ideile vitale în jurul cărora se pot derula şi discuţiile dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, după citirea acestei cărţi.

Editura Polirom, 2016

1913. Vara secolului – Societatea si arta nu au mai fost la fel

Adriana Gionea

-

February 18, 2017

0

1913. Vara secolului – Societatea si arta nu au mai fost la fel

Tot ce era tabu devenea începutul permis al revoltei împotriva autorităţii, cu girul dat de Freud. Tot ce era interzis în artă devenea literă de lege. Tot ce era dizarmonic promitea regenerarea. Tot ce era considerat începutul unei discuţii scandaloase ajunsese un act de curaj intelectual indispensabil omului rafinat modern. 1913 a dus la instaurarea unor noi modele în artă, a unor noi moravuri şi metode de autocunoaştere.

Cartea lui Florian Illies te urcă într-un carusel ameţitor, care te poartă prin tot ce avea secolul XX mai bun de oferit până la declanşarea unor conflicte mondiale. Psihanaliză, pictură modernă, literatură impudică, personalităţi feminine emancipate, poezii răvăşitoare şi călătorii exotice prin care artiştii căutau puritatea de la începuturi. Toate sunt amestecate într-un iureş creativ fără precedent, care devorează şi, în acelaşi timp, reîmprospătează potenţialul inovator al unui continent şi al unei civilizaţii.

Nu-i vei putea rezista acestei cărţi precum un caleidoscop luxuriant dacă îţi place istoria artei, dar mai ales a mişcării avangardiste. Artiştii menţionaţi, printre care Louis Amstrong, expresioniştii Kandinski, Kirchner, Emil Nolde, compozitorul Igor Stravinski, scriitorii care au schimbat macazul romanului psihologic şi poeţii decadenţi îşi desfăşoară febril creativitatea sub ochii tăi. Asişti la frământările lui Kafka, la nevrozele lui Musil sau la tentativele lui Proust şi ale lui Arthur Schnitzler de a-şi face cunoscută noua viziune asupra conştiinţei.

Modul în care Florian Illies prezintă anul 1913 te face să îţi plângi de milă că te-ai născut prea târziu pentru a te alătura alaiului boem din cafenelele berlineze, pariziene sau vieneze, că nu ai cumpărat şi tu un exemplar din prima ediţie a romanului ce deschide În căutarea timpului pierdut sau al provocatorului roman Amantul doamnei Chatterley, că nu ai purtat o ţinută semnată de Coco Chanel la premiera baletului Sărbatoarea primăverii al lui Stravinski, devenit unul dintre cei ce au dinamitat canoanele artei, că nu ai stat pe canapeaua lui Freud sau că nu ai avut ocazia de a trăi acel gen de studenţie înflăcărată marcată de sărirea în apărarea unui compozitor avangardist iconoclast, huiduit de plebea ignorantă şi la fel de gălăgioasă. Totodată, acest an 1913 îţi dă fiori după ce afli că ai fi putut da nas în nas cu Hitler şi Stalin, care au trecut unul pe lângă altul în grădinile Palatului Schonbrunn.

Chiar şi atunci, mulţi erau cei care se temeau de nefastul 13. Într-adevăr, 1913 a fost un an deloc bun pentru conformişti. Freud a zguduit din temelii mai toate miturile despre familia respectabilă şi despre morală în plan sexual. Compozitorii au fost acuzaţi la scenă deschisă de uciderea armoniei. Arhitecţii vizionari omorau şi ei ornamentele abundente. Pictorii futurişti, expesionişti şi cubişti au modificat percepţia asupra liniilor şi volumelor, dar mai ales asupra reprezentării lumii exterioare şi a corpului uman. Cuplurile de artişti au îmbinat mai mult ca niciodată creaţia, erotismul şi exibarea propriei intimităţi emoţionale în revistele de avangardă.

1913 a mai fost şi un an ce avea să anunţe un secol dezinhibat, al creaţiei frenetice până la autodistrugere, al explorării psihicului şi al nevrozelor ce ieşeau din matcă în atelierele marilor artişti iconici şi în cabinetul psihanalistului ce redefinea relaţia omului modern cu figura paternă şi cu propria sexualitate. Totul se schimba creând entuziasm, dar şi confuzie sau angoase, de la viteza inovaţiei la intensitatea culorilor şi a senzualităţii expuse vizual. Egon Schiele ducea sexualitatea din pictură pe culmile decadenţei şi a tensiunii, împingând lipsa pudorii în zona abisalului, a contorsiunii psihice, oferindu-i nudului feminin un chip în care dezolarea şi nihilismul redefineau ispita dorinţei, pentru a le face în ciudă visătorilor ce îl preferau pe Klimt. Poate că tablourile sale exprimă cel mai bine anul în care ideile şi arta se situau între chemarea voluptăţii, nevrozele copleşitoare şi ameninţarea unui război, cu toate angoasele şi răsturnările unor valori păstrate intacte sute de ani.

Vei aprecia la această carte modul în care informaţia oferită de un istoric se îmbină cu acea culoare picantă extrasă din anecdote, detalii preţioase din biografia scandaloasă a unor artişti, pe care Florian Illies nu le-a lăsat în starea brută ce face deliciul pescuitorilor de întâmplări excentrice. De fapt, autorul transformă detaliile picante în metaforele ce prevestesc marile schimbări. Deşi titlul i-ar putea duce pe cititorii fascinaţi de începuturile avangardei cu gândul la o lungă vară fierbinte, cu frământări, conflicte şi ciocniri explozive de viziuni sau idei, cartea prezintă întregul an, fiind structurată în doisprezece capitole, fiecare având numele unei luni.

Pe măsură ce treci de fiecare capitol, ai impresia că totul capătă un ritm accelerat, iar omenirea nu a mai fost niciodată la fel dupa 1913. Omul modern a perceput altfel frumosul în artă, emanciparea şi revolta împotriva unei clase politice sau a unei aristocraţii decrepite precum o pictură tributară clasicismului, ajuns din greşeală într-o galerie a rebelilor avangardişti. 1913 a fost un an ce a prezis lent şi subtil nişte cutremure – unele fecunde pentru artă, altele distructive pentru întreaga civilizaţie umană. Balcanii fierbeau ameninţând stabilitatea Imperiului Austro-Ungar. Hitler se apuca de citit lucrări cu tentă politică. Stalin bântuia clandestin prin Viena. Se investea intens în armament. Instinctualul fecund precum şi morbidul erau lăsate libere pentru a se dezlănţui în artă, iar oamenii erau condamnaţi la revizuirea vechilor idei şi valori pentru a supravieţui psihic.

Parcurgând această carte îţi vine să redefineşti de multe ori imaginea pe care o ai asupra secolului XX. La final te întrebi dacă nu cumva ar fi trebuit să se numească secolul marilor drumuri deschise, fără cale de întoarcere, pe toate planurile.

Editura Polirom, 2016

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

Adriana Gionea

-

February 15, 2017

0

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

În Firmanul orb găseşti poate cele mai senzuale, poetice, terifiante şi lucide scrieri ale lui Ismail Kadare.

Între timpul istoric şi timpul clandestin al celor învinşi, ce are propria curgere, Ismail Kadare prelinge printr-o coregrafie bizară personaje volatile şi personalităţi reale ce au zguduit un imperiu. Realismul magic adaptat la spaţiul balcanic primeşte o infuzie de mit halucinant, închegat din prezenţe fantomatice gata să bântuie conştiinţa celor însetaţi de putere în timpul Imperiului Otoman şi din reveriile de o stranietate mai densă ca niciodată, în care se amestecă voluptatea şi închipuirile tenebroase cu maziliri şi capete căzute în dizgraţie peste noapte.

Inspirate de gloria şi decăderea universului otoman şi pregătite să ofere o satiră mascată la adresa Albaniei moderne sugrumate de tiranie, cele cinci povestiri din acest volum te cuceresc prin tot ce are Orientul imaginar mai bun pentru a-ţi stârni simţurile şi a-ţi da palpitaţii: erotismul vizual, pitorescul feminin senzual, personaje memorabile prin dimensiunile pe care le iau patimile, temerile, nedreptatea, setea de putere şi tâlcurile ce decurg din tragediile celor ispitiţi de ea. Cele cinci povestiri au consisitenţa unui roman şi a unei ţesături complicate şi te uimesc prin jocurile de lumini şi umbre specifice unui tablou flamand îmbogăţit cu abundenţa detaliilor dintr-o pictură a lui Delacroix. Totul este luxuriant în aceste compoziţii: pofta de parvenire, dorinţa, efectele fricii, teama de moarte devoalată prin fantasmele macabre, scenele din harem învăluite în ambiguitatea unei incursiuni voyeuriste la graniţa cu oniricul. Senzualitatea se revarsă peste morbid şi fetid, iar tenebrosul primeşte zvâcnirile hulpave ale carnalului, încât nu vei mai şti dacă trebuie să te sperii, sau nu, la întâlnirea cu scenele întunecate.

Aşa cum a demonstrat-o în romane precum Cina blestemată sau Firida Ruşinii (roman din care găseşti multe ecouri în aceste povestiri), Ismail Kadare are priceperea naratorului care ştie să te ancoreze în realitatea unei epoci apoi să îţi devieze călătoria spre irealul din cotlonul ferit al unui conac otoman ridicat la margine de imperiu, unde mişună tot felul de umbre sinistre şi de legende care îţi dau fiori pe măsură ce sporesc plăcerea lecturii. Povestirile sale au farmecul atemporal al unei legende pe care o savurezi înfruptându-te cu poftă, dar şi cu teamă, şi iţele încurcate ale unui roman istoric despre decăderea unei lumi. Indiferent de subiect, aceste povestiri au în comun turnura fantasmagorică pe care o ia meditaţia asupra zădărniciei înavuţirii şi a puterii, asupra popoarelor mici zdrobite de imperii sau asupra vanităţii unor dregători mărunţi care vor să-şi imite stăpânii asupritori. În loc să tulbure apele, această deviere spre realismul magic sporeşte adâncimea cutremurătoare a pildelor.

Subiectele povestirilor nu sunt noi. Regăseşti cronica unei familii peste care năvăleşte misterul pus pe seama necuratului din lanţul transgeneraţional ce ascunde secrete murdare şi crime (Neamul Hankonaţilor), întâlneşti aceiaşi birocraţi otomani obsedaţi de comploturi şi de pierderea capului (Adio trecutului), îţi îngheaţă sângele în vine acelaşi malefic dublat de absurdul sângeros al tiraniei (Firmanul orb) şi aceleaşi preocupări pentru efectele nefaste ale primitivismului oriental, manifestat prin superstiţii ce iau nişte dimensiuni demonice peste care se proiectează temerile despotului balcanic pregătit să infrunte o forţă invizibilă, venită de nicăieri, pentru a-i aduce sfârşitul ca oricărui alt supus de rând (Furtul somnului imperial).

Deşi temele sunt arhicunoscute pentru cititorii fideli ai lui Ismail Kadare, modul în care sunt maturate prin acel realism magic şlefuit în stilul unui povestitor din Orientul balcanic pregătit să trezească luciditatea prin forţa imaginarului îi va face pe mulţi cititori să afirme că au parcurs o lectură în care straniul este mult mai dezlănţuit decât în altele scrise de autorul albanez. Ba mai mult, se vor încumeta să spună că toate aceste povestiri le-au oferit nişte emoţii şi gânduri aparte, de parcă o forţă i-a răvăşit, i-a aspirat din prorpia realitate şi a aruncat în lumea personajelor.

Toate coordonatele universului albanez şi otoman sunt mai intense. Vei descoperi unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate relaţiei dintre un arhitect şi capodopera Sfânta Sofia după cucerirea Constantinopolului de către sultan. Vei fi cutremurat până în măduva oaselor de parabola înspăimântătoare despre forţa de neoprit a tiraniei întreţinute de complicitatea colectivă şi vei fi uimit de graniţa subţire dintre frumuseţe şi hidoşenie, dintre lascivitatea acoperită de lirism şi grotescul degajat de groază.

Firmanul orb (re)confirmă două mari calităţi ale lui Ismail Kadare. Una este legată de înţelegerea sofisticată a mecanismului politic otoman şi a tuturor acelor extreme şi contradictii estetice din care a fost plămădit universul oriental. Cealaltă este legată de modul în care poate reda timpul balcanicului, care începe de fapt în atemporalul întreţinut pentru a masca secrete sau fapte crude şi ajunge să asimileze calendarul istoric prin care se încearcă menţinerea unei certitudini obiective. Modul în care Ismail Kadare poate împăca timpul legendelor cu dimensiunea realului confirmat de sursele istorice ajunge să capete în acest volum rolul elemnetului care înteţeşte puterea unei poveşti care să te ţină cu sufletul la gură printr-o perpetuă oscilaţie între o realitate confirmată de istorici şi acel ireal plin de supans care vrea să înhaţe cotidianul.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Varza, cartofi si alti demoni – Paguba ne uneste pe toti

Adriana Gionea

-

January 29, 2017

0

Varza, cartofi si alti demoni – Paguba ne uneste pe toti

Cu mult umor, culoare locală şi autenticitate redată candid şi pitoresc, regizorul Şerban Georgescu a reuşit să îi explice orăşeanului dependent de supermarketuri ce nu au putut atâtea emisiuni cu teme economice, ştiri alarmante despre modul în care agricultura se duce pe apa Sâmbetei în ţara cu pământurile fertile ce pot hrăni o Europă întreagă sau anchete despre dramele oamenilor din mediul rural, care, în loc să trăiască (măcar) decent după strânsul recoltei, ajung să iasă (aproape) mereu în pierdere. Timp de un an de zile a locuit în Lunguleţu, un sat dâmboviţean aflat la 30 de kilometri de Bucureşti, care ar putea ajunge în cartea recordurilor la capitolul cea mai bună varză şi cartof la cel mai mic preţ.

50 de lei pentru 250 de kilograme de varză! Oferta îi face să pălească de ciudă şi pe maeştri promoţiilor trâmbiţate pe sume grele în reclamele din prime-time. Dacă mai adaugi şi cadrele în care verzele cotropesc abundent ecranul, ai crede că te afli în vreo poveste sătească din tărâmul realismului magic (având în vedere şi titlul filmului). Dar halucinantul din Lunguletu, acest Macondo al unui Sisif agricultor, este hâd şi cât se poate de real, ce-i drept, prezentat pe un ton hâtru, nu mai puţin amar. Intrând în culisele agricole ale punţii culinare dintre Româniile care nu se întâlnesc decât atunci când li se face poftă de ceva authentic bun de pus în străchini, Şerban Georgescu a găsit o reţetă irezistibilă şi pentru cei care nu au de-a face cu lumea dintr-un sat de câmpie prăfuit decât în drum spre vacanţele din zone mai ofertante sau când le vine vrea rudă în vizită pentru a se făli aducându-le şi câte un produs bio din gospodăria proprie. Evitând acel ton anunţător de catastrofe al unui documentar despre sărăcie şi lipsa de speranţă şi alternând într-o notă satirică lumea satului din prezent şi imaginile de arhivă ale reportajelor socialiste cu limbă de lemn, prelucrate prin elemente grafice menite să amintească de reclamele comic-hipstăreşti ce stilizează estetica reclamelor şi filmelor comuniste, a reuşit să facă din filmul Varză, cartofi şi alţi demoni o călătorie insolită pentru cei din afara satului Lunguleţu, dar care îi ajută pe spectatori să conştientizeze adevăratul preţ uman al unui kilogram de varză sau de cartofi.

Fără a împrumuta un ton anticapitalist şi prezentându-i pe sătenii din Lunguleţu în scene în care elementele realului auster sunt deviate într-o zonă comică (dar fără băşcălie şi glume răutăcioase la adresa localnicilor ce ar putea fi priviţi de sus de către cei de la oraş), Şerban Georgescu evită caricaturizarea umilitoare a oamenilor considerati simpli. În paralel cu mesajul transmis, referitor la circuitul unor legume autohtone de la producator la consumator, regizorul îţi oferă şi experienţa întâlnirii cu alteritatea aflată nu foarte departe de tine. Vei avea impresia că în sala de cinema se vor întâlni acele Românii despărţite, care par să se evite reciproc deşi, în realitate, au mai mare nevoie una de alta, ca niciodată până acum. De-o parte este România ţăranului ce face de generaţii întregi o muncă sisifică, deşi are parte de un faliment anunţat înaintea fiecărei recolte. De cealaltă parte este consumatorul, ce ar putea rupe această relaţie forţată şi păguboasă între ţăranii care se spetesc în fiecare zi şi samsarii pieţelor.

Prezentând prin oscilaţia între prezent şi trecutul marcat de neîncrederea în forţa colectivă din cauza alienării produse de colectivizare, filmul îţi oferă un eşantion al dezastrului naţional, în care agricultorul pare captiv, rupt de piaţa reală şi de oportunităţi, nevoit să îşi vândă recolta pe nimica toată şi să renunţe la dreptul de a negocia şi de a-şi acoperi măcar cheltuielile. Vezi toată durerea satului românesc prin imaginile unui pitoresc mai lucid, în care sătenii devin actori expresivi sau personaje ale caror mimici, concluzii realiste şi replici l-ar fi putut inspira foarte mult pe un autor de proză scurtă. Datorită acestui ton hâtru şi ospitalier adoptat de localnici, dar şi imaginilor luminoase, Varză, cartofi şi alţi demoni tratează realitatea autohtonă fără a-l plictisi pe spectatorul pentru care noul val cinematografic este un supliciu.

Filmul este unul atipic. Atât datorită subiectului, cât şi abordării. Altul în locul lui ar fi facut un film realist care să răzbată printre atâtea drame ale omului citadin surprins în producţiile româneşti sau ar fi apelat la seriozitatea unui documentar. Şerban Georgescu a captat universul uman din perspectiva celui ce se scufundă pur şi simplu în mediul pe care vrea să îl cunoască mai bine prin participarea directă. Ajuns un personaj al filmului – străinul de la oraş ce dă de greu – regizorul îţi arată cum ajunge să muncească alături de localnici, pentru a scoate recolta visată, care, din promisiunea abundenţei se transformă în coşmarul risipei ce anunţă încă un an de austeritate pentru cei din Lunguleţu, acest El Dorado al verzei şi al cartofului. Dintr-un corn al abundenţei, satul dâmboviţean devine un calvar pentru localnicii harnici. Peste dramele lor, care cei care au datoria de a-i ajuta trec indiferenţi sau înlocuind lozincile comuniste şi îndemnurile colective cu limbajul de lemn al birocraţiei din calea accesării unor subvenţii sau fonduri europene.

Departe de a prezenta direct lupta ţăranilor cu sistemul ce nu îi ascultă ci doar îi priveşte ca pe nişte unelte vorbitoare ce îşi continuă drumul către pierdere an de an, filmul reuşeşte să te revolte, nu înainte de a-ţi stârni zâmbetul compasiunii pentru localnici, fiecare memorabil şi primitor din felul său. Cei care îşi mai amintesc de poveştile moralizatoare din cărţile socialiste, prin care se urmărea glorificarea satului prin ilustrarea traiectoriei avute de un kilogram de cartofi plecat de pe ogor, suit în caruţă şi ajuns pe farfurie, se vor întreba dacă nu cumva, folosind satira, regizorul reuşeşte să te sensibilizeze, luând în derâdere tocmai acel ton glarificator prin care se urmărea construirea unei solidarităţi artificiale între săteni şi orăşeni.

Într-o perioadă în care orice încercare de a sensibiliza opinia publică prin imaginile omului împovărat este considerată un indemn la lupta de clasă, acest film oferă o alternativă empatică, sensibilă şi umană. Ajută la conştientizare şi poate suda ruptura dintre două medii care depind unul de altul, dar nu prea se cunosc.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

Adriana Gionea

-

January 28, 2017

1

Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

If you prick us, do we not bleed? If you tickle us, do we not laugh? If you poison us, do we not die? Sunt nişte cuvinte pe cât de fireşti, pe atât de greu de adoptat în situaţiile în care alteritatea devine cutia spaimelor ce năvălesc precum un puhoi în imaginarul colectiv. Datorită lor, Neguţătorul din Veneţia a devenit un simbol al luptei împotriva intoleranţei.

Probabil că în ziua în care a fost invitat să li se alăture unor mari autori contemporani (printre care Jeanette Winterson, Margaret Atwood sau Tracy Chevalier) pentru a duce la bun sfârsit proiectul editorial Hogarth Shakespeare, hâtrul sfredelitor Howard Jacobson din neamul lui Shylock s-a gândit că, în era în care firescul compasiunii poate trece drept sentimentalism desuet, mai potrivit pentru elogiul adus alterităţii atât de vitale ar fi de fapt umorul, chiar şi în varianta lui acidă, iconoclastă, incomodă. O condiţie: să fie numai acel umor pe care doar un evreu îl poate oferi unui neevreu, pentru a-i stârni simpatia- amar când ar trebui să te scoată din marile drame şi exploziv când ar trebui să-i cedeze locul rezervat sobrietăţii în faţa lucrurilor sfinte.

Abordarea contemporană a piesei Neguţătorul din Veneţia – sub forma romanului Shylock este numele meu – întăreşte două stereotipuri asociate evreilor – umorul, unic în lume, fără de care se spune că s-ar fi sufocat, şi tendinţa de a căuta şi formula învăţături care să devină universal valabile, astfel încât să plece de la ei către toţi oamenii pământului, care vor să caute adevărul. În acest roman, Shylock şi Strulovitch, doi evrei, care se întâlnesc într-un cimitir şi apoi leagă o prietenie insolită, ajung să ofere nişte replici legate de familie care pot concura cu Decalogul, oriunde în lume, indiferent de religia celui ce vrea să îi asculte. De data aceasta, la baza lui este dragostea de tată sau, mai bine zis, efectele ei, spaimele ce decurg din ea şi modul în care închipuirile alarmiste ale tatălui care simte că îşi pierde fiica, devenită o razvrătită de nerecunoscut, pot distorsiona realitatea. Dacă unii bărbaţi îşi mai pot ierta câte o abatere de la cele zece porunci, nu este chip să îşi ierte lipsa vigilenţei în relaţiile cu fiicele despre care vor să creadă că au luat-o pe căi greşite.

Toleranţii ar spune că există un singur Dumnezeu, acelaşi pentru toată lumea, indiferent de limba şi confesiunea fiecărui credincios. Strulovitch, unul dintre cei mai buni colecţionari şi negustori din lumea artei, şi noul său prieten, Shylock, mai degrabă un risipitor ghinionist decât un colecţionar de succes, îţi dau de înteles că până să ajungă la concluzia armoniei religioase întru unicitatea lui Dumnezeu, oamenii se dumiresc în privinţa unei griji care îi uneşte pe toţi bărbaţii deveniţi taţi de fete, mai puternic decât un demiurg: frica de a nu vedea onoarea fiicei duse în derizoriu, terfelită ca poliţă costisitoare plătită de cei ce îi duşmănesc, dar ţintesc femeile dragi lor.

Fiica, prin care se duce mai departe legământul (şi câte semnificaţii culturale va căpăta acest legământ în roman!), care asigură continuitatea în absenţa urmaşului de gen masculin, care devine garantul onoarei, dar şi ţinta ispitelor unor neaveniţi. Fiecare are o astfel de fiică ademenitoare. A lui Shylock (Jessica) evadează luând cu ea şi inelul ce îi amintea acestuia de Leah, soţia care l-a lăsat singur pe lume, o lume ce l-a deposedat şi de fiică. A lui Strulovitch (Beatrice) nu avea ceva mai bun de făcut decât să se încurce la (doar) 16 ani cu un fotbalist ce avea câteva divorţuri la activ (şi preferinţa, recunoscută, pentru evreice) dar şi neinspirata decizie de a imita salutul nazist după înscrierea unui gol, aşa cum văzuse la cineva din lumea bună (unii spun că de vină ar fi fost mimetismul lipsit de cunoaşterea semnificaţiei avute de acel gest, alţii se îndoiesc de naivitatea lui).

După cum piesele şi personajele lui Shakespeare au supravieţuit timpului şi inovaţiilor, luând forma unor probleme contemporane sau tipologii umane ce îşi păstrează substratul, schimbându-şi doar măştile, tot aşa problemele celor doi taţi părăsiţi (ei spun trădaţi) de fiicele ce şi-au luat pe furiş tălpăşiţa pentru a fi alături de un bărbat străin de neam rămân încă valabile în zilele noastre. Şi nu pentru că taţii evrei din familiile bune ar fi nişte suspiciosi în faţa străinilor şi retrograzi în faţa modernităţii, după cum pretind xenofobii. De fapt, drama celor doi evrei din acest roman este una întâlnită în toate culturile şi este strâns legată de nişte subiecte importante şi dureroase: teama de abandon, invalidarea credinţei unui tată de către fiica aflată la vârsta capcanelor, amnezia culturală, diluarea identităţii care a dus la supravieţuirea psihologică a celor deveniţi o ţintă a psihozei colective, din care stima de sine şi demnitatea riscă să iasă mutilate, sau permanentul conflict cu sine şi cu propria conştiinţă al celor ce au luat asupra lor încercarea de a întelege lumea, istoria civilizaţiei şi sursa răului.

Shylock şi Strulovitch privesc pierderile, dispreţul nemeritat, propriile greşeli şi neghobii comise din prea multă iubire sau demonizarea evreicităţii cu acea doză de umor cel puţin egală cu aceea a lucidităţii. Din replicile lor, una mai spumoasă (dar şi zguduitoare) decât precedenta, pescuieşti nişte concluzii satirice, autoironice şi erudit-mucalite cât să îţi alimenteze pofta de umor inteligent pentru zece vieţi de acum în colo. Fiecare îşi duce povara secolelor de prigoniri şi umiliri cum ştie mai bine. Strulovitch se dă cosmopolit, face acte de caritate, participă activ la întrunirile din lumea artistică a Triunghiului de Aur, cea mai râvnită zona de pe harta agenţilor imobiliar britanici, nu respectă precum un habotnic dogma sau obiceiurile învechite şi acceptă imixtiunea culturii străine, dar n-ar concepe nici în ruptul capului să-şi dea fiica unui neevreu. Are un legământ de respectat, iar din expunerea acestui legământ înţelegi mai multe nu doar despre identitatea unui evreu, ci şi despre tine, despre modul în care alegi simbolurile care să îţi permită continuitatea (dacă nu identitară), măcar psihologică.

Dacă te-ai temut vreodată să pui anumite întrebări legate de miturile ce îi demonizează pe evrei în inconştientul colectiv al celorlalţi, dar ţi-a fost frică să le formulezi pentru a nu fi criticat, ei bine, cei doi evrei din acest roman îşi asumă riscul şi pentru tine. Dau glas celor mai întunecate prejudecăţi şi legende puse pe seama lor. Râd şi de ignoranţi, dar parcă mult mai mult de propriile temeri şi limite. Îşi recunosc exagerările, dar oscilează între a se autoflagela prin vorbe grele devenite autoironii sofisticate şi a-şi găsi o scuză (anemică, să nu fie acuzaţi iaraşi de autovictimizare) în tragedia începută cu secole în urmă. Pentru a le alimenta gâlceava cu ei înşişi (şi apoi cu bărbaţii ce râvnesc la fiicele lor), Howard Jacobson înşiră o suită de personaje amuzante, care vor condimenta viaţa din râvnitul, invidiatul, dar şi blamatul paradis (deşucheat) al Triunghiului de Aur, unde se aduna crema vedetelor, spre teroarea unui tată de modă veche, incapabil de a vedea cu ochi buni emanciparea unei fete exibiţioniste ce se apucă de studiul artelor performative, noua toană a tineretului păgân fără cultură generală sau identitate (comparaţia satirică între arta clasică şi cea nouă va fi deturnată spre reflecţia legată de anumite diferenţe între evreii tradiţionalişti şi restul lumii, ce nu le pricepe ritualurile, dar îi acuză de cruzime).

Romanul va fi apreciat nu numai datorită umorului inteligent, ci şi modului în care discuţiile personajelor permit o călătorie prin istoria omenirii, aşa cum găseai în discuiile erudiţilor din romanele scrise de Amos Oz. Cei interesaţi de literatura contemporană şi de artele plastice vor găsi nişte pasaje delicioase, pline de satiră explozivă, la adresa unor autori consacraţi, printre care şi (evident) Philip Roth. Anecdotele cu trimiteri literare schimbate între Shylock şi nevasta lui, pe care el încă o mai poate auzi dincolo de mormânt, au toate şansele de a deveni virale printre cei dornici de glume cu subiecte rafinate.

Modul în care Howard Jacobson şi-a reprezentat piesa lui Shakespeare în raport cu evreicitatea situată între valorile ancestrale şi contemporaneitatea cosmopolită ia forma unei călătorii spre adâncurile identitare ale culturilor tributare ideilor iudeo-creştine, aruncând un ochi cum nu se putea mai hâtru asupra artei din prezent. Vei găsi dialoguri pe care ai vrea să le citeşti la nesfârşit, un delicios schimb de idei despre decadenţa actuală şi nişte scene legate de iubire şi devotamentul conjugal pe care le găseai mai degrabă în candoarea degajată de pictura Mireasa evreică a lui Rembrandt.

Shylock este numele meu devine un balsam pentru cei ce au avut relaţii tensionate cu părinţii despre care susţineau că le făceau capul calendar cu tradiţiile străbunilor, dar şi o reflecţie asupra nevoii de continuitate, sau, mai bine zis, a negocierii între propria continuitate începută cu mii de generaţii în urmă şi traseul individual urmărit de fiecare nouă generaţie. Romanul te face să te gândeşti nu numai la relaţia tată-fiică din perspectiva unuia dintre cei mai cunoscuţi evrei progresişti din lume – Freud – ci şi la toate acele lucuri sau valori fără de care nu îţi poti imagina lumea şi pe care vrei să le transmiţi mai departe. Sunt acele valori ce fac diferenţa dintre omul cizelat spiritual, înzestrat cu acea capacitate de a conştientiza scopul vieţii, şi barbarul pentru care ignoranţa înseamnă lipsa conştiinţei transgeneraţionale şi aleatoriul, hazardul primitivismului, ce îi face pe toţi nişte rătăcitori, nu doar pe cel blamat şi prigonit.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Editura Humanitas Fiction, 2016

9 sfaturi pentru a-ți cheltui banii mai inteligent

Post Modern

-

January 24, 2017

0

9 sfaturi pentru a-ți cheltui banii mai inteligent

Ești în căutarea unui apartament pe care să îl cumperi? Sau să îl închiriezi? Vrei să cumperi cele mai cool haine la reduceri, să mergi în concediu sau să cumperi o mașină la cel mai bun preț?

Dacă da, iată câteva sfaturi pentru a lua cea mai bună decizie pentru tine și a nu pierde bani.

1. 1.000 EUR nu sunt mereu 1.000 EUR

Aprinderea luminii într-o cameră întunecată e percepută ca o schimbare importantă față de ridicarea cu același nivel a luminozității într-o cameră care este deja luminoasă. La fel, creșterea prețului pe care trebuie să îl plătești pentru un produs de la 1.000 EUR la 2.000 EUR este resimțită mult mai dramatic față de creșterea prețului pentru un apartament, de exemplu, de la 60.000 EUR la 61.000 EUR. Deși în fapt creșterea este tot de 1.000 EUR.

Morala: aveți grijă atunci când negociați prețul pe care îl veți plăti, nu vă raportați în negociere la creșterea relativă față de prețul total (61 față de 60 mii EUR), ci la creșterea în termeni absoluți (1.000 EUR).

2. Efectul de ancoră

Vezi un apartament și îl întrebi pe agentul imobiliar cât este prețul. Îți răspunde: “70.000 EUR”. Odată cu acest răspuns efectul de ancoră, explicat de armate de psihologi și utilizat în vânzări de armate de marketeri, și-a pus în mișcare efectele adverse. Ce înseamnă asta?

Inconștient, deja consideri ca și preț la care te vei raporta în decizia de cumpărare cei 70.000 EUR, asta chiar înainte de a te întreba: “Cât face de fapt apartamentul ăsta pentru mine? Care ar fi un preț corect?”. Deja după ce ai aflat prețul cerut de vânzător, la întrebarea cât valorează apartamentul respectiv vei răspunde cu o sumă apropiată de cei 70.000 EUR. La fel, același apartament va părea mai valoros dacă are un preț de vânzare mai mare decât dacă are un preț mai mic… Iar dacă primești un discount la prețul cerut, deja te vei simți de-a dreptul norocos…

Morala: faceți abstracție pe cât puteți de prețurile afișate pe site-urile imobiliare și întrebați-vă înainte de a vedea prețul care ar fi un preț corect. Acela va fi prețul de pornire în discuțiile cu vânzătorul. Același sfat funcționează atunci când este sezonul reducerilor, luați în considerare prețul actual, redus si cât mai puțin prețul așa zis “întreg”.

3. Să rămânem totuși ancorați în realitate

Ne place ideea de a ne răsfăța cu cele mai frumoase haine, de a avea un apartament mare și superb mobilat etc. Asta nu înseamnă că luăm decizii de cumpărare bazate strict pe ce ne dorim și pe imaginea pe care ne-o proiectăm despre noi. Dar această imagine cântărește mult, nici nu suntem conștienți cât de mult.

Și nu ni se întâmplă doar nouă. Este știut faptul că mari directori de companii evaluate la zeci de miliarde de dolari decid să investească în proiecte mari de business bazându-se pe preferința personală pentru acele proiecte, subapreciind riscurile și costurile lor, în timp ce supra-apreciază beneficiile.

Morala: încearcă să rămâi cu picioarele pe pământ și să pui pe hârtie avantajele și dezavantajele pentru orice decizie financiară importantă, pe care apoi să le discuți și cu alte persoane.

4. Dar nu cere părerea prietenilor în grup legată de apartament/mașină/orice investiție sau cheltuială importantă

Cea mai bună metodă de a obține opinia unui grup nu este mult lăudata discuție deschisă ci, din contră, colectarea judecății fiecărei persoane în parte, în întâlniri 1 la 1. De ce? Pentru că într-o discuție deschisă este mult mai ușor să existe un consens apărut artificial, din cauza prietenului celui mai vehement care îi va convinge și pe ceilalți, de exemplu. Nu îți dorești consens, ci argumente pro- și contra- bine cântărite, care să te ajute să iei cea mai bună alegere pentru tine.

5. Nu suntem buni la judecăți care trebuie să țină cont de informații complexe, dar ne lăsăm ușor păcăliți de impresii de moment

Te-ai hotărât să cumperi un apartament mai mare de 50 metri pătrați, la un etaj intermediar dar nu mai mare de etajul 5, în zona Drumul Taberei, care să fi fost construit după anul 1980 și să fie orientat spre sud-est. Începi să urmărești site-urile imobiliare și ajungi la concluzia că este mai complicat decât te așteptai să iei o decizie ce părea de-a dreptul rațională și simplă, în funcție de câțiva parametri clar definiți. Ajungi să îți cumperi apartamentul care ți-a plăcut cel mai mult, deși e mic, e la etajul 6 și nu e Drumul Taberei. De ce? Pentru că ai reacționat emoțional. Se întâmplă tuturor.

Este știut de către psihologi faptul că procesul de intervievare a candidaților pentru un job va diminua cel mai probabil acuratețea selecției. Cei care vor face alegerea se vor baza foarte mult pe intuițiile și impresiile personale și prea puțin pe informațiile care descriu experiența și cunoștințele candidatului.

Cum funcționează asta în cazul alegerii apartamentului? Poate interveni de exemplu aversiunea față de spații murdare și neîngrijite. Dacă vezi 6 apartamente într-o stare deplorabilă dar care respectă toate criteriile stabilite de tine și care după curățenie/renovare ar arăta fix cum îți dorești, dar al 7-lea apartament pe care îl vezi e la etajul 8 dar arată mult mai bine, vei avea iluzia că este un apartament mult mai bun, care merită alegerea ta. Sau, și mai rău, vezi 6 apartamente cu 6 agenți imobiliari foarte neplăcuți, iar al 7-lea e reprezentat de un agent foarte cu zâmbetul pe buze, vei fi influențat spre o decizie favorabilă de această experiență plăcută, deși poate apartamentul nu respectă toate criteriile.

Morala: păstrează procesul alegerii cât mai obiectiv, analizând fiecare criteriu în parte și încercând să nu le cântărești pe toate în același timp, pentru că te vei lăsa influențat de impresia generală pe care ți-a lăsat-o apartamentul și vizita în sine.

6. Nu lua niciodată o decizie importantă atunci când ești obosit și înfometat

Sursa: The Economist

Poate părea un sfat caraghios, dar e genul de context care îi poate costa pe unii libertatea. Este recunoscut faptul că atunci când judecătorii se apropie de pauza de prânz pot deveni mai intransigenți și, invers, după prânz, mai toleranți în decizii.

La nivel personal, de câte ori atunci când erai foarte obosit, ai ajuns să intri într-un magazin și să cumperi lucruri de care nu aveai nevoie? Sau ai mâncat mai mult decât era cazul?

Orice decizie reprezintă un efort cognitiv și emoțional care se bazează pe o rezervă limitată de energie mentală, care la un moment dat se consumă. În aceeași linie, este cel mai bine să luăm deciziile importante atunci când această rezervă este la nivelul maxim și să ne ținem departe de ispite atunci când suntem epuizati și nu mai putem lua decizii raționale.

7. Iluzia controlului și neglijarea competiției

Probabilitatea ca un startup să supraviețuiască timp de cinci ani pe piață este de aproximativ 35%. Dacă întrebi însă un antreprenor aflat la început de drum în industria, să zicem, alimentară, care sunt șansele ca o firmă din această industrie să reziste pe piață îți va răspunde că undeva în jurul a 60%, iar dacă îl întrebi care sunt șansele ca el să reușească va aprecia o probabilitate în jur de 80%. Nu doar antreprenorii îți supraevaluează șansele, ci noi toți, neglijând competiția.

Morala: dacă ai găsit apartamentul/mașina dorit(ă), nu trage prea mult de timp în ideea în care numai tu l-ai găsit și știi cât de bun este și în speranța că poți să tragi de timp pentru a negocia un preț mai bun. Altfel vei avea surpriza să pierzi deal-ul.

8. Nu te lăsa influențat de exemplele negative sau dramatice mai mult decât este cazul

La fel, nu te lăsa influențat de exemplele pozitive și de succes mai mult decât este cazul.

Toți am auzit povești dramatice cu oameni care și-au cumpărat o casă cu credit ipotecar și au rămas pe drumuri. Sau povești frumoase, cu colegi și prieteni care și-au cumpărat cu același credit apartamente de vis. Este știut faptul că ne lăsăm influențați într-o măsură mai mare de exemplele negative. Auzim astfel de exemple și ajungem să neglijăm complet probabilitatea reală de a ni se întâmpla nouă. Sau, din contră, am auzit numai relatări pozitive și luăm o decizie greșită, fără să ne fi făcut calcule și fără să fi cântărit corect situația în care ne aflăm din punct de vedere financiar.

9. Frica de a pierde depășește bucuria câștigului

Frica de a ne pierde job-ul, statutul în societate, sănătatea etc reprezintă o forță conservatoare extrem de puternică în viețile noastre, care promovează schimbări mici și păstrarea status quo-ului. Aceeași frică de necunoscut, de a pierde ceva important nouă, ne face să șovăim când vine vorba de o decizie cu implicații mari financiare, ca de exemplu cumpărarea unui apartament/ a unei mașini etc. Genul acesta de frică ne poate ajuta sau, din contră, ne poate ține pe loc în evoluția noastră socială și a bunăstării noastre în general.

Morala: analizați bine dacă decizia de a nu cumpăra ceva este mai mult bazată pe frica de a pierde controlul asupra finanțelor personale și mai puțin pe argumente clare de natură financiară.

Așa cum ați văzut, există iluzii cognitive care acționează atât pentru a ne face să luăm decizii pro-cumpărare, cât și contra. Scopul este însă să încercăm să scăpăm într-o măsură cât mai mare de aceste iluzii și să ne bazăm hotărârile pe calcule și argumente cât mai obiective. La cât mai multe decizii inspirate!

O mie de motive – Sa consideri viata o voluptate

Adriana Gionea

-

January 24, 2017

0

O mie de motive – Sa consideri viata o voluptate

Care sunt melodiile fără de care viaţa ar fi mai tristă? Care sunt cărţile pe care abia aştepţi să le deschizi după o zi dezastruoasă la job? Care este aroma îngheţatei preferate, pentru care ai prelungi o clipă la nesfârşit? Ce amitiri te marchează încă? Îţi mai aminteşti de profesorii preferaţi? Care sunt persoanele care ţi-au schimbat viaţa şi pentru care merită să rămâi în viaţă? Care dintre prieteni tăi ştie cum să te remonteze cel mai bine când nivelul stimei de sine coboară sub nivelul mării? Ce te face să te simţi viu, în fiecare zi sau, măcar din când în când? Cum îţi vedeai viitorul în copilărie? Sunt câteva dintre întrebările care se derulează în mintea ta în paralel cu spectacolul O mie de motive, dar fără a-ţi distrage atenţia ci, dimpotrivă, pentru a te ajuta să participi alături de protagonist, uneori la propriu.

Vei fi prezent emoţional în fiecare secundă. În acelaşi timp, actorul Florin Piersic jr. va acţiona precum un terapeut nonconformist, cu o viaţă la fel de imperfectă şi plină de greşeli ca a ta, şi va scoate din adâncul tău un inventar al celor mai frumoase lucruri, dar şi al celor zguduitoare. Totuşi, personajul său nu este un terapeut, ci un copil mare, acel copil mare care, în generaţia noastră, nu vrea să se dea bătut în faţa certitudinilor unor fiinţe care joacă rolul adultului sigur pe sine chiar şi atunci când simt că le fuge pământul de sub picioare.

O mie de motive este un spectacol reconfortant în ciuda subiectului copleşitor –supravieţuirea psihică a unui bărbat care, de-a lungul vârstelor, şi-a văzut mama încercând să-şi pună de (prea) multe ori capăt zilelor. La prima tentativă, când el avea doar 7 ani, protagonistul a început să facă o listă cu motive pentru care merită să rămâi în viaţă. Dacă la început acestea erau legate de bucuriile mărunte, cum ar fi îngheţata, de-a lungul anilor, ele au căpătat forma unor lucruri, melodii sau activităţi care te fac şi pe tine, spectatorul, să-ţi faci un inventar al lucrurilor care îţi fac viaţa mai frumoasă, dacă nu, măcar suportabilă. Dacă faci parte din rândul celor pentru care viaţa fără muzică ar fi imposibilă, te vei bucura şi de un amestec plin de magnetism între jazz, blues şi rock.

Adaptat de Horia Suru după Every Brilliant Thing, considerată una dintre cele mai amuzante piese despre despresie, scrisă de regizorul şi dramaturgul englez Duncan Macmillan, O mie de motive poate fi considerat un spectacol atipic, sofisticat în francheţea lui aparent simplă, neconvenţional şi puţin ieşit din limitele graniţelor fixe dintre spectator şi protagonist, asociate de obicei unei puneri în scenă tradiţionale. Şi tocmai din acest caracter neconvenţional, în care s-a încadrat sensibil şi plin de umor Florin Piersic jr., răzbat umorul, compasiunea, bunadispoziţie şi imprevizibilul.

Regizorul îmbină intimitatea dintre actor şi spectator, tipică unui one-man-show, şi comunicarea spontană cu publicul care participă la rostirea celor (peste) 1000 de motive din lista protagonistului ce ar vrea să-şi salveze mama, dar şi propria existenţă, dând sens absurdului asociat cândva unor acte comise de adulţi, pe care, în copilărie, nu le înţelegea. Nu vă dau mai multe detalii despre modul în care vor fi implicaţi spectatorii în desfăşurarea piesei (să nu stric surprizele plăcute), însă trebuie ştiut că va fi şi pe placul celor care se tem de expunerea în faţa unor necunoscuţi, deoarece Florin Piersic jr. a demonstrat că ştie cum să păstreze interacţiunea securizantă cu spectatorii invitaţi să participe la desfăşurarea spectacolului, scoţându-i din carapace pe timizi şi fără a-i face să se simtă vulnerabili.

Vei aprecia modul în care Horia Suru şi Florin Piersic jr. te implică în evoluţia piesei şi îţi fac vocea auzită, păstrând în acelaşi timp limitele discreţiei, dar mai ales tactul prin care sunt absorbite şi gestionate intervenţiile spontane fără a dilua interpretarea sau coerenţa spectacolului-confesiune. Există un echilibru foarte subtil între scenografie, reacţiile şi gesturile premeditate de regizor şi autenticitatea emoţională degajată de confesiunea protagonistului în relaţia cu publicul, atribuite spontaneităţii devenite un element indispensabil al acestui spectacol.

Apelând la tonul unei confesiuni dulci-amare despre familie, relaţia timpurie cu părinţii, ataşament, primele pierderi şi prima iubire, regizorul Horia Suru şi Florin Piersic jr. reuşesc să îţi injecteze, timp de aproape 90 de minute, impresia că viaţa e frumoasă, chiar dacă te-ai prăbuşit într-o pasă proastă. Dar nu o fac precum un guru al well-being-ului vândut la conferinţele motivaţionale, ci printr-o porţionare a principalelor teme şi scopuri ale fiinţei umane în lucruri mărunte care, inventariate la graniţa psihologică dintre viaţă şi moarte spre care te poate împinge despresia, ajung să cântărească enorm.

Ajutat de jocul de lumini şi de ritmul muzicii, Florin Piersic jr. trece cu versatilitate, autoironie candidă şi naturaleţe de la o stare la alta, de la diferite niveluri ale intensităţii. Este şi exuberant precum un puşti îndrăgostit pentru prima oară, ce vrea să impresioneze imitând un jazzman sau un chitarist dezlănţuit, dar şi melancolic, în momentele de criză. Rosteşte motivele pentru care merită să iubeşti viaţa într-un ritm frenetic sau, dimpotrivă, meditativ. Îl vezi în ipostaza nostalgicului senin care îşi rememorează relaţia pierdută şi prima dragoste din studenţie, făcând schimb de cărţi cu fata ce i-a atras atenţia. Îl vezi şi în ipostaza deznădăjduitului care găseşte prea târziu scrisoarea salvatoare pentru relaţie printre vinilurile preferate (personajul are o adevărată pasiune pentru viniluri). La un moment dat, ajunge să amintească şi de copilăria marcată de prima întâlnire cu dispariţia unei fiinţe dragi, de care trece inventând tot felul de mici bucurii năstruşnice.

Oricât de ciudat le-ar părea celor confruntaţi (sau nu) de-a lungul vieţii cu despresia, actorul reuşeşte să fie credibil tocmai atunci când găseşte cele mai ghiduşe idei şi amuzante motive pentru care o fiinţă merită să trăiască tocmai atunci când mama lui se confruntă cu momente autodistructive ce duc la drumuri fără întoarcere, iar tatăl nu ştie ce să îi spună pentru a-i clarifica perspectiva incertă asupra viitorului. Ce te mai seduce la acest spectacol, ţinându-te atent în fiecare secundă, pe lângă rezonanţa emoţionala dintre personaj şi spectator, este abilitatea regizorului de a transpune complexitatea relaţiilor familiale şi a momentelor de cotitură într-un decor cât mai minimalist cu putinţă, şi având un singur actor. Se foloseşte abil de intensitatea luminii dozate astfel încât să se sincronizeze cu stările personajajului, dar mai ales de muzica antrenantă, care poate răscoli trăiri, dar fără a răvăşi în sensul dezolant.

Fără dialoguri ce te forţează să-ţi sondezi abisurile conştiinţei şi fără a te lăsa de unul singur cu propriile frământări pe care să le întorci pe toate părţile în drum spre casă, O mie de motive acţionează butonul care mobilizează memoria pentru a te face să îţi aminteşti pentru ce merită să trăieşti, fie că îţi revin în minte pasaje din cărţile preferate, mici delicii accesibile, persoane care ţi-au schimbat viaţa în bine sau nişte senzaţii ce îţi readuc în prezent bucurii din alte perioade.

Spectacolul O mie de motive se joacă la Point Art Hub (Strada General Eremia Grigorescu nr. 10).

Odiseea (L’Odyssee) – Omagiu adus exploratorului Cousteau, din iubire pentru mare

Adriana Gionea

-

January 23, 2017

0

Odiseea (L’Odyssee) – Omagiu adus exploratorului Cousteau, din iubire pentru mare

L’Odyssee îţi confirmă aşteptările pe care le-ai putea avea de la un film despre Jeacques-Yves Cousteau, faimosul căpitan, inventator şi pionier în domeniul scufundărilor pentru explorarea oceanelor. Este o încântare vizuală oferită celor pentru care paradisul nu se află printre stele, ci în adâncuri, printre fiinţele marine, într-o continuă stare de plutire. Indiferent de vârsta pe care o ai, vei regăsi entuziasmul pe care ţi-l trezea momentul dinaintea marilor călătorii ce schimbau existenţe şi promiteau revelaţii, din romanele scrise de Jules Verne (despre Cousteau s-a tot zis că a fost un Jules Verne al zilelor noastre).

În foarte multe scene ecranul se transformă în fereastra unui submarin, inundată de nuanţele unui albastru ireal, în care îţi vine pur şi simplu să te scufunzi pentru a-ţi găsi pacea în miracolul naturii, printre bancurile de peşti, expuse poetic şi duios. Totodată, regizorul Jerome Salle a ţinut cont şi de cei pentru care liniştea găsită sub apă nu este de ajuns, dornici să vadă şi puţină acţiune asezonată cu suspans, câteva confruntări tată-fiu şi conflicte amoroase. Doar că modul în care alege să expună atât viaţa personală trepidantă a lui Cousteau (Lambert Wilson), cât şi anvergura demersului său care a dus la schimbări planetare legate de protecţia mediului punându-i cu botul pe labe şi pe câţiva industriaşi puternici, parcă vrea să-ţi spună: Linişte, că vorbeşte Oceanul! Aşadar, vei asista la nişte conflicte maritale în surdină, la disperări ale căror strigăte vor fi absorbite de albastrul nelumesc şi la nişte scene în care biografia de pe uscat este amintită mai mult în cadre ce seamănă cu fotografiile vintage dintr-un album de familie din anii ‘40, făcute pe malul mării, în vremea în care oamenii îşi expuneau bucuriile în faţa unor prieteni intimi organizând petreceri în grădină, în timpul cărora mai proiectau filme de amator legate de călătorii, hobby-uri şi copii. Scenele despre viaţa de familie sunt inundate de lumina seducătoare asociată filmelor a căror acţiune se petrece pe un ţărm mediteranean, unde timpul pare să stea în loc, într-o oază a tihnei reprezentate de imaginea unor copii ce se uită în sus pentru a privi albastrul, întinşi în mijlocul vegetaţiei abundente…din adâncul mării.

Viaţa lui Cousteau, devenit un pionier în domeniul ecologist prin tragerea unui semnal de alarmă cu privire la poluare şi vânătoarea de balene, dornic să exploreze mările şi oceanele ajungând la nişte adâncimi nebănuite în era primelor expediţii în spaţiu, a fost varianta modernă a Odiseei. Un călător neobosit, un erou al epocii lui, un aventurier ce i-a înşelat din când în când încrederea Penelopei sale (Audrey Tatou), care şi-a vândut preţioasele-i bijuterii de familie pentru a i-o aduce pe mult-visata Calypso…nava Calypso, noua reşedinţă a familiei plutitoare, Jeacques-Yves Cousteau, interpretat de Lambert Wilson, a fost cel despre care se poate spune că ne-a dat înapoi adâncurile pierdute. Prin expediţiile sale ce i-au adus un Pamle d’Or – primul decernat vreodată unui documentar – Cousteau a vrut să ne arate de fapt ce am pierdut după ce ne-am lăsat de călătoriile pe mare pentru a rătăci în lumea uscatului pe care el îl vedea din ce în ce mai cotropit de lăcomie, de goana după înavuţire cu preţul afectării vieţii oceanice prin poluare şi vânătoarea delicateselor culinare.

Departe de a fi un film care să ne arate cu degetul ca fiind pasivi şi nepăsători în faţa dezastrului abătut asupra mediului, L’Odyssee ne face să ne reîndrăgostim de ocean, printr-o meditaţie vizuală privită prin ochii celui ce a visat să ne refacă la nivel psihologic un cordon ombilical ce ne lega cândva de mediul acvatic, devenit în acest film un spaţiu mitic, paradiziac, cuprins între ultimele raze de soare ce mai răzbat sub apă şi abisul misterios unde se găsesc marile secrete ale naturii, de cele mai multe ori inaccesibile. Cousteau a vrut să domesticească puţin inaccesibilul capricios al adâncurilor inventând echipamente pentru scufundări şi convingând marile companii şi case de producţie să-i sponsorizeze călătoriile. Acolo unde alţii vedeau un tărâm ce îşi pierdea puterea de a vrăji omul modern interesat mai degrabă sa se scufunde printre stele şi să colonizeze luna, Cousteau vedea adevărata menire a călătorului aventurier de neoprit. Întregul film este plin de cadre în care găseşti un contrast între lumini şi umbre, chiar şi în scenele de uscat, în care decorurile spaţiilor interioare – sala de cinema în care i se decernează premiile sau clubul select unde fiul său Philippe îşi întâlneşte marea iubire – par să fie luminate precum un acvariu, în care formele şi contururile obiectelor plutesc.

Farmecul acestui film şi ritmul candid al întâmplărilor sunt date de o abordare inspirată a regizorului Jerome Salle. Acesta a preferat să abandoneze tonul glorificării ce risca să degenereze într-un monumentalism grandoman pentru a menţine de fapt grandoarea exact acolo unde îi este locul – în spectacolul naturii (scenele în care balena pare să execute o coregrafie graţioasă, acoperind ecranul cu burta filmată lent, sau în care leoparzii de mare par să se joace te vor face să crezi că te-ai reconectat la frumuseţea lumii, găsindu-ţi paradisul la multe leghe sub mări). Filmul nu este o înşiruire biografică şi un inventar al progreselor înregistrate de Cousteau în deceniile petrecute pe mare, ci se transformă într-o meditaţie asupra sensului vieţii, în care introspecţiile ce ar fi putut încetini ritmul sunt înlocuite de imaginile din adâncul oceanului. Cousteau, aşa cum l-a readus în atenţia publicului Jerome Salle, este de fapt un simbol al omului ce nu renunţă la visare, care se duce în adâncuri pentru a (re)găsi menirea fiinţei umane – aceea de homo aquaticus, cum avea să declare într-un interviu.

Alternanţa între suspans, tensiune şi acalmia plutirii în tihna subacvatică, în care până şi ferocitatea îşi păstrează o inocenţă primordială, se face într-un ritm nostalgic. Din punct de vedere vizual, filmul pare mai degrabă o retrospectivă afectivă cu tentă reflexivă inundată de tăcerea mărilor, iar partea narativă îţi oferă o expediţie către sine intensă, emoţionantă şi pe alocuri dureroasă, bine susţinută de prestaţia convingătoare a unor actori precum Audrey Tatou, Pierre Niney şi Laurent Lucas.

În paralel cu provocarile copleşitoare legate de finanţare, falimentul business-ului construit în jurul explorărilor sale, scufundările în zone riscante sau obtuzitatea unor contemporani, regizorul surprinde şi conflictele dintre Cousteau şi fiul său. Philippe (Pierre Niney) îşi venerează tatăl, dar este şi primul său contestatar atunci când se simte dezamăgit. Vrea să-i calce pe urme, dar să se şi diferenţieze printre viziune diferită asupra rolului etic avut de un explorator în protejarea mediului.

Deşi mulţi s-ar fi aşteptat să îl vadă pe Cousteau perfecţionându-şi echipamentele, discutând fără oprire despre animalele marine sau despre marile sale regrete, regizorul a preferat să pună în prim-plan relaţia tată-fiu, un veritabil tur de forţă pentru ambele personaje. Vei lăuda la final nu numai jocul actoricesc sau imaginile subacvatice mirifice. Vei fi la fel de impresionat de modul în care Jerome Salle a reuşit să strecoare elementele biografice şi psihologice astfel încât să găsească un echilibru între tăcerea paradiziacă a oceanului şi tensiunile din cuplu, din relaţia tată-fiu sau din momentele de cotitură, în care sponsorii doreau să-l lase baltă. Această învecinare a tihnei şi a conflictelor corozive din interiorul familiei mutate pe nava Calypso se regăseşte în viaţa personajului Cousteau.

Eroul mărilor, adulat de o planetă întreagă şi fetişizat de cei dornici de a găsi destinaţii noi, este un visător prezentat într-un mod atipic. Nu este rupt de realitate, ci doar preferă să-i ia în considerare părţile care îl ajută să meargă mai departe, dincolo de limitele materialiste ale unei societăţi postbelice transformate într-un spectacol mercantil regizat de specialiştii în marketing ai marilor companii. Ştie să fie cuceritor în relaţiile cu sponsorii şi cu fanii săi veniţi să-i vadă marile documentare. Ştie să evite falimentul şi dezinteresul mulţimilor folosindu-se de mijloacele specifice unui profesionist în comunicare, pentru a capta atenţia opiniei publice şi a o îndrepta asupra fundaţiei sale, deşi mulţi i-au dat de înţeles că presa nu va relata despre demersurile sale ecologiste de teama unor magnaţi ce vor întrerupe contractele publicitare. Ştie să îmbine şi elementele ce stârnesc interesul publicului larg (spre disperarea fiului său, într-o scenă ce vizează dilemele etice din mass-media) cu detaliile ştiinţifice pentru a mări audienţa filmelor sale, prin care strânge fonduri. Tocmai pe acest Cousteau al contrastelor, versatil, idealist, visător, charismatic, plin de curaj, dar şi temător în faţa problemelor din viaţa de familie, ţi-l prezintă acest film.

Dincolo de biografia redată prin alternanţa dintre calmul scenelor inundate de nuanţele unui albastru ireal şi cele de interior, unde conflictele accelerau, dar privirile vorbeau în locul cuvintelor retrase pentru a nu sparge legătura subtilă dintre tăcerea acvatică şi stările personajelor, găseşti o ancorare inteligentă a omului în epoca sa. Personajul Cousteau din acest film, deşi a stat departe de schimbările din interiorul continentelor, a fost cât se poate de legat de secolul său, aşa cum era trăit mai ales de cei de pe uscat. Era la curent cu tot ceea ce îl putea face un om al timpului său, persuasiv, care poate vinde o imagine în faţa sponsorilor. Începându-şi cariera de aventurier în calitate de pilot, a simţit din plin interesul contemporanilor pentru zbor. S-a autodeclarat un acvanaut în era astronauţilor. Această legătură la nivelul conştiinţei dintre Cousteau şi epoca lui, din ce în ce mai curioasă în legătură cu spaţiul cosmic, este vazută mai ales prin ochii fiului său, ce i-a împărtăşit atât pasiunea pentru oceane, dar şi dorinţa de a pilota, iar oscilaţia între acvatic şi cer este marcată vizual de cadre în care spectatorul are impresia că imaginea cerului este suprinsă astfel încât să îţi dea impresia că te scufunzi printre stele, datorită unghiului de filmare.

L’Odyssee îţi oferă o ieşire din cotidian de 120 de minute, ce ia forma unui spectacol al armonizării dintre om şi natură, dintre figura paternă a eroului mistificat la nivel planetar şi restul familiei, dintre entuzism şi abisul deznădejdii, dintre intimitatea emoţională şi explorarea (uneori) periculoasă a necunoscutului, dintre visul fără limite şi realitate, dar mai ales dintre scop şi conştiinţă. Iar această armonizare se face discret, cum vezi mai degrabă într-un film de festival european, decât într-un film comercial, în care gloria capătă elemente bombastice.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Adriana Gionea

-

January 22, 2017

0

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Autorii sud-americani sunt consideraţi inventatorii realismului magic. Pe alt continent şi în alt deceniu, scriitorul chinez Mo Yan ar putea fi luat drept cel ce a născocit irealul realist, condimentat din plin cu satira plină de originalitate.

Pentru cei din ţara sa, trecuţi prin reformele comuniste anunţate de lozinci flamboaiante, considerate înţelepte atunci, comice astăzi, irealul realist se găsea în superstiţiile şi legendele strămoşilor capabili să accepte, în ciuda modernizării forţate şi a saltului (tot) înainte anunţat prin limbajul de lemn, că toate fiinţele din basmele populare ce-ţi dau fiori le pot locui satul ca oricare alt vecin excentric pe care-l ştiu de-o viaţă. În schimb, pentru cititorul mai norocos decât vecinii lui Mo Yan, ce au fost obligaţi să suporte un val de schimbări iniţiate de Partid, ajunse în lumea lor sub învelişul absurdului, acest ireal realist are două surse: legendele populare, foarte iubite de Mo Yan, şi obiceiurile aberante dublate prin metehnele de tot râsul căpătate de oamenii ce au încercat să adopte, cum au ştiut ei mai bine, politicile unui regim dictatorial. Poate că pentru cei din ţinutul de baştină al autorului nu mai exista de multă vreme graniţa dintre ireal şi real, dar pentru cititorul din alt spaţiu cultural, obiceiurile şi poveştile halucinante ale personajelor din volumul Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri au devenit o componentă a realului, unul bizar, ce-i drept, de netradus în limba străinilor, dar simţit în fiecare istorisire ce-i face să pară de-a dreptul gogomani pe cei ce nu cred în fantasticul ce viziteaza frecvent realitatea.

Fiecare pagină din aceste zece povestiri (unele foarte scurte, altele având întinderea si consistenţa unor microromane) te fac să te întrebi dacă nu cumva Mo Yan şi-a premeditat pas cu pas asecensiunea literară care să-i aducă Nobelul încă de pe vremea în care lucra la o fabrică de prelucrare a bumbacului, doar pentru a-i auzi pe cei din marele juriu descriindu-i ţara aşa cum o vedea el, astfel încât să fie cunoscută de întreaga planetă. China lui Mo Yan reflectă perfect acele trăsături ale stilului său, expus în motivaţia jurului ce i-a acordat premiul Nobel: Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea.

Halucinant nu este o apreciere gratuită la adresa Chinei lui Mo Yan, şi nici un termen peiorativ. Este un dat natural, acceptat cu seninătatea, voluptatea sau pioşenia în faţa unui fenomen firesc menit să le colereze existenţele, oricât de mult i-ar înspăimânta pe unii. Iar halucinantul nu se leagă de grozăvii sau de acte abominabile ce au căpătat dimensiuni nemaivăzute. Acest element indispensabil realităţii în regiunea în care Mo Yan s-a născut provine dintr-o convieţuire a cotidianului plat cu legenda, trăită, nu doar povestită de vânzătorii de istorisiri ce-i cutreierau satul când era copil. Aşadar, să nu consideri povestiri precum: Întâlnire surprinzătoare, Zbor lin, Femeia cu buchetul de flori sau Copilul-Fier drept o încercare de adaptare la spaţiul chinez a povestirilor cu fantome din literatura occidentală. Proza lui Mo Yan îşi trage sevele din reinterpretarea modernă a istoriilor populare şi a legendelor chineze, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva ar trebui adăugate pe lista veche de milenii a invenţiilor chineze devenite indispensabile omenirii şi povestile cu maimuţe fermecate, mândre fecioare suite pe măgari pentru a vrăji, femei-vulpi care le iau minţile cărturarilor, fantome şi demoni care îi vizitează pe cei având o viaţă searbădă sau care mai au nişte socoteli de încheiat ce au ţinut cursul firesc al lucrurilor în loc.

În cele zece proze scurte iese mult mai bine la suprafaţă efectul folclorului asupra inconştientului colectiv şi modului în care este percepută sau filtrată realitatea. Găseşti o metamorfoză a legendelor cu femeia-vulpe, cu femeia-demon, cu spirite întoarse din cealaltă lume pentru a se răzbuna, cu luptătoare legendare sau cu personaje din romane fantastice, devenite clasice în literatura orientală. Legendele şi elementele de folclor îşi fac loc fie subtil în contemporan, fie direct, ostentativ, dar fără a fi privite cu mirare, ci privite cu fascinaţia celui ce abia când ajunge să dea cu ochii de ele în zgomotoasele metropole îşi dă seama că se află de fapt în căutarea frumuseţii primordiale, din care nu lipsesc feminitatea, armonia şi graţia, aşa cum i se întâmplă şi personajului din povestirea Frumoasa care trecea pe bulevardul Chang’an călare pe măgar. În această povestire, circulaţia din contemporanul Beijing este dată peste cap de o femeie venită din alte vremuri, ce străbate lent aglomeratele bulevarde călare pe măgar, fără a ţine cont de ritmul frenetic, afişând un calm halucinant precum apariţia războinicului ce o însoţeşte pentru a-i ţine pe curioşi la distanţă. Nimeni nu vrea să verifice dacă fata de o frumuseţe lăudata în basmele şi baladele chineze sau cel ce o însoţeşte sunt doar simpli figuranţi ai unei trupe ambulante sau nişte personaje ieşite din legende pentru a locui, la propriu, în prezentul hipertehnologizat dar nu suficient de mult încât să respingă tot ce nu poate fi explicat logic.

După ce marile sale romane traduse în limba română te-au cutremurat la fel de mult pe cât te-au şi bucurat datorită modului în care Mo Yan alege să îşi manifeste compasiunea faţă de natura umană trecută prin mari încercări, îţi vine să spui că îţi poţi trage uşor sufletul citind aceste povestiri, în care fantasticul devenit vizibil atenuează şocul marilor dureri omeneşti. Dar tocmai când ai crezut în sfârşit că legenda îi vine de hac realităţii brutale, aceasta îşi ia revanşa, trimiţând pe capul tău strigătul neputinţei în tentativa de a schimba soarta unor personaje răpuse de lupta inegală cu partea hâdă a semenilor. Poate una dintre cele mai triste povestiri, nu numai din volum, ci şi din literatura dedicată suferinţelor timpurii şi nedreptăţilor suferite de un copil, este Cătuşe la degetele mari, care deschide acest volum. După ce o citeşti, toate celelalte probleme din universul personajelor ţi se vor părea mărunte, fie ele strâns legate de urmările nefaste ale reformelor maoiste şi ale reeducării prin spălarea creierelor.

Abordând teme precum trecerea de la copilărie la maturitate (Bătălia din pădurea plopilor albi), drama femeii în satul tradiţionalist (Zbor lin), absurdul legat de industrializarea ce ameninţă liniştea satelor prin exploatarea şi alienarea locuitorilor din societăţile comuniste (Bumbacul imaculat), căsătoria devenită semnul conformismului şi al însingurării (Femeia cu buchetul de flori, Maimuţa. Umor şi divertisment), Mo Yan te obligă să îţi modifici de fiecare dată filtrul afectiv atunci când îi percepi ţara natală. Este necruţător cu oamenii învinşi de propria răutate sau mărginire şi îţi trezeşte revolta care te face să te perpeleşti într-o neputinţă mută, dar este şi îngăduitor când îşi dă seama că lumea descrisă de el riscă să devină cutremurătoare. Ştie când anumite pasaje te pot înspăimânta şi îţi pot zgudui crezul referitor la natura umană, de aceea îşi alege tonul satirei duioase, pentru a-ţi reda până la urmă încrederea în forţa personajelor sale de a contracara dramele şi urâţenia unei epoci.

S-ar putea ca mulţi dintre cei ce l-au descoperit în postura de romancier înzestrat cu darul de a crea portrete de neuitat şi de a-i da cursivitate naraţiunii asemenea unui povestitor cu experienţă să îl aprecieze mai mult pe Mo Yan în calitate de autor dedicat prozei scurte. Calităţile sale, printre care acela de a reintegra elementele de folclor şi temele din literatura clasică adaptându-le inteligent la problemele societăţii contemporane, sunt mult mai vizibile în povestirile şi nuvelele dense. În proza scurtă observi cel mai bine cum reuşeşte să treacă de la realul aplatizant la halucinant, fără a crea un colaj artificial. Halucinantul este căptuşit cu acel umor satiric prin care ataca limba de lemn şi estetica realismului socialist de tip sovietic, foarte prezent în propaganda maoistă. Deşi unele povestiri amintesc de scenele filmelor sovietice în care se urmărea glorificarea grandomană a clasei muncitoare devenite un erou colectiv, turnura pe care o iau existenţele personajelor oferă o satiră cum nu se poate mai savuroasă, în ciuda unor episoade tragice, mereu contracarate prin detalii vizuale poetice.

În ciuda elementelor ce ţin de fantastic, dramele Chinei rurale sunt cât se poate de vizibile, de fidel redate, doar că Mo Yan a refuzat să lase oroarea să te copleşească, preferând să îţi povestească de fapt cum au rezistat oamenii din ţinutul său prin mit. Simbolurile mitologice sunt omniprezente, chiar şi în decorul industrial. Este suficientă lumina unui felinar peste chipurile personajelor pentru a dezlănţui închipuirea ce plăsmuieşte fiinţe ireale, în care frumuseţea poate invita la un festin senzual sau, dimpotrivă, la încropirea unei poveşti ce-ţi dă fiori pe şira spinării. Din această alternanţă între lumină şi tenebrosul având rădăcini în simbolurile străvechi se nasc unele dintre cele mai frumoase povestiri din literatura universală, în care omagiul pentru stilul clasic şi reinterpretarea parodică se armonizează cum rar mai întâlneşti la scriitorii contemporani atunci când aleg să rememoreze marile crize ale umanităţii apelând la realimsul magic.

Editura Humanitas Fiction, 2016

Citeşte şi Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Ultimele articole