Articole

Marele Gorsky – Biblioteca unui oligarh indragostit

Adriana Gionea

-

March 9, 2017

Marele Gorsky – Biblioteca unui oligarh indragostit

Gorsky este un Gatsby aşa cum îl visează femeile pasionate de citit şi de istoria artei: un bărbat care nu le refuză nici o plăcere intelectuală, gata să le aducă orice volum, capodoperă a picturii sau instalaţie de artă contemporană îşi doresc. Mai mult, este dispus să le ofere şansa de a fi ele însele amfitrioanele unei expoziţii dedicate artiştilor preferaţi, chiar în mijlocul unei capitale devenite în ochii multora centrul lumii civilizate.

Cititoarele împătimite se vor simţi măgulite că Vesna Goldsworthy – o scriitoare cu origini balcanice devenită noua descoperire a literaturii britanice – s-a gândit să-i dea o replică lui Fitzgerald şi s-o înlocuiască pe superficiala şi răsfăţata Daisy, pentru care un bărbat a fost destul de neinspirat încât să-şi dea viaţa, cu graţioasa Natalia, ce ar fi făcut-o până şi pe Grace Kelly să arate ca o precupeaţă în comparaţie cu ea. La fel de strălucitoare precum eroina lui Fitzgerald, Natalia preferă să-şi petreacă zilele cheltuindu-şi banii în librăriile independente ce se încăpăţânau să supravieţuiască pitite pe străduţele mai puţin umblate, decât să eşueze într-o bulimie a excesului ostentativ în localurile pierzaniei fastuoase, cum numai în noua Londră poţi găsi.

Totuşi, Marele Gorsky te ia prin surprindere prin modul în care autoarea deturnează previzibilul unui roman despre întâlnirea superficialului şi a risipei cu plăcerile minţii. Nici opulenţa palatului deţinut de bărbatul îndrăgostit, care ţine secret modul în care a făcut primul miliard, nu îngreţosează, în ciuda măreţiei, şi nici Gatsby nu mai e ceea a fost, odată nimerit în Londra contemporană. Reincarnat într-un oligarh rus pe nume Gorsky, eroul lui Fitzgerald a pus mâna pe cea mai râvnită bijuterie imobiliară ce amintea de vechea Anglie dinaintea veneticilor hrăpăreţi cu averi strălucitoare ce au culise (mai mult decât) sumbre. Dar are scopuri nobile, nu (doar) hedoniste. Gorsky vrea să transforme această reşedinţă din alt secol într-un palat eclectic, aşa cum nu s-a mai văzut pe malul Tamisei. Imensa casă are o valoarea mai degrabă sentimentală şi culturală. Va trebui să adăpostească o bibliotecă pe măsură – una dintre cele mai mari, dacă s-ar putea – unde trebuie să încapă toate ediţiile princeps, volume de lux şi alte delicatese literare semnate de clasici, mai ales de cei ruşi. Astfel speră Gorsky, cel mai vânat burlac, să o poată (re)cuceri pe Natalia. Ea este marea lui iubire, pierdută în favoarea unui avocat britanic, dornic să facă o avere care să concureze cu a slavilor îmbogăţiţi, ale căror interese le apără, ingnorând acel dispreţ al conaţionalilor speriaţi că noii înavuţiţi veniţi din spaţiul est-european vor ajunge să răstoarne ierarhia şi valorile din înalta societate a fostului imperiu britanic, unde veneticul burghez descurcăreţ pătrundea, cândva, foarte greu.

La început, Marele Gorsky îţi promite o reinterpretare pentru bookaholici a romanului Marele Gatsby, care atinge teme sensibile din acea societate londoneză devenită cosmopolită mai mult fără voia ei. După 20-30 de pagini, îţi dai seama că aşteptările îţi vor înşelate, într-un mod cât se poate de plăcut şi captivant. Marea ispită a lecturii nu se rezumă la simpla replică devenită o poveste de iubire previzibilă dintre oligarhul omnipotent şi primitiv, ce nu a prea intrat prin librării sau prin galeriile de artă, şi rafinata femeie pentru care bogăţiile se măsoară în cărţile rare salvate de la pieire şi în numărul artiştilor contemporani înţeleşi.

Te-ai fi aşteptat la o poveste de iubire despre întâlnirea artei cu ostentaţia incurabilă. O poveste în care el are banii (mult prea mulţi pentru a mai şti să simtă, ar spune rivalii), dar nu şi eleganţa, neînţelegând că palatul şi biblioteca nu te fac nobil prin simpla deţinere a lor. Ea, femeia râvnită, nu are cu adevărat decât pasiunea pentru artă. Reşedinţa impunătoare şi luxul îi apartin soţului englez ce i-a oferit un loc în societatea londoneză exclusivistă. Dacă Natalia este simbolul tipic al frumuseţii slave cizelate, zveltă precum o zeiţă sculptată, discretă, calină, afişând o eleganţă înnăscută şi o frumuseţe răpitoare, care atrage, dar şi intimidează, o nestemată dintr-o lume apusă, nimerită în capitala financiară şi a frivolităţii occidentale, Gorsky este departe de a fi tipologia magnatului rus cu alură de mercenar chelios. Nu se impune prin violenţă, nu este grosolan, ci deţine acea prestanţă elegantă (fără nume de branduri afişate ostentativ) şi misterioasă a unui aristocrat melancolic, nevoit să rătăcească prin Occident după ce a fost alungat de bolşevici.

Ambele personaje răspândesc o aură de mister ce disipează efectele prejudecăţilor vulgare care fac din imaginea slavilor o caricatură lipită de memoria colectivă a vesticilor. Adevărata plăcere a lecturii este dată de modul în care Vesna Goldsworthy transformă această aură de mister ireal, atribuită străinului seducător şi imposibil de îmblânzit prin aclimatizare, într-un element ce îi situează pe cei doi protagonişti ruşi deasupra lumii din care au vrut să facă parte şi unde bogăţia angrenează mecanisme sociale infailibile precum un ceasornic sau ritualuri cărora noul îmbogăţit le devine captiv.

Pe măsură ce opulenţa palatului construit de Gorsky pentru a putea adăposti toate operele de artă şi cărţile dorite de Natalia devine din ce în ce mai copleşitoare (şi bizară), certitudinile privind trecutul şi personalitatea celor doi protagonişti devin mai discrete, mai volatile. În gălăgioasa Londră, un Babilon al hedonismului exorbitant şi al afacerilor dubioase, Natalia şi Gorsky sunt doi poli ai stranietăţii magnetice, ai unui farmec nelumesc, pus de unii pe seama originii slave, căreia i se atribuie frumuseţea încărcată de vraja melancoliei, ce transformă chipurile într-o enigma eterica, inaccesibilă. Este o frumuseţe imposibil de posedat şi de profanat, oricât de lacom ar fi asaltul snobismului şi al tentaţiilor din high-life-ul nemilos, din care ambii ajung să facă parte.

Găseşti în cartea scrisă de Vesna Goldsworthy acea voluptate a lecturii obţinute dintr-o inspirată deviere a observaţiilor nemilos de lucide asupra societăţii britanice, transformate de imigranţi, spre o lume ce degajă o splendoare ireală, în ciuda unei aparente megalomanii vulgare. Realitatea grandioasă a oligarhilor, cu tot kitsch-ul ei somptuos ajunge să se topească în decorurile unei poveşti de iubire prelungite într-o atmosferă neobişnuită ce aminteşte de marile drame ale eroilor din literatura rusă. Palatul oligarhului şi al celui devenit soţul Nataliei ies din tipare, căpătă stranietatea grandorii înconjurate de un nimb de melancolie, încât îţi amintesc de imaginile suprarealiste asociate fortăreţei Xanadu, a magnatului din filmul Citizen Kane. Statui din marmură, ţesături de la graniţele orientale ale Rusiei şi opere ale artiştilor contemporani alcătuiesc un decor pentru declaraţia de iubire adresată unei pasionate de lectură şi de artă. Învecinarea trăirilor din game diferite, readuse la viaţă prin descrierile interioarelor şi ale elementelor arhitecturale ar fi putut face din Vesna Goldsworthy un regizor al cărui film ar fi concurat pentru Oscarul decernat peliculei având cele mai bune decoruri.

Nu doar povestea impresionează, ci şi atenţia obsesivă pentru punerea ei în scenă, din care nu lipseşte amestecul insolit de elemente aparţinând unor curente şi epoci diferite. Calitatea romanului este dată mai ales de atenţia pentru sincronizarea afectivă cu metamorfoza spaţiului arhitectural. Sunt evitate astfel o afişare patetică a trăirilor puternice şi acele descrieri spectaculoase facile, care să exprime, la graniţa cu mitul adus în contemporan, fastul şi decăderea unui om puternic, capabil de o iubire dusă la absolut, din alte vremuri, incompatibile cu plăcerile abundente ale unei Londre pline de vicii la fel de comsopolite, prin care îşi consumă adoratorii şi căutatorii de glorie mult prea repede.

Povestea tipică, dar în acelaşi timp unică, a lui Gorsky este derulată prin ochii celui aflat mereu între două lumi, precum o fantomă dintr-o Europă lăsată multe vreme în derivă şi puţin umblată de vestici. Martorul ce înregistrează povestea lui Gorsky este nimeni altul decât spectrul care sperie şi care bântuie prin lumea civilizată, neînţeles, de cele mai multe ori nevăzut sau luat în seamă abia după ce analgezicele de pe piaţa substanţelor clandestine îl fac să pară incomod. Spectrul ia chipul unui sârb, fugit din ţara natală pentru a scăpa de războiul ce a destrămat sângeros fosta Iugoslavie. Angajat ca librar, cu salariu umil şi viaţă de veşnic oaspete în chirie, ajunge să aprovizioneze imensa bibliotecă a lui Gorsky, ce urma să fie pusă la dispoziţia femeii iubite. Datorită amintirilor păstrate de acest personaj din umbra lui Gorsky îţi vor trece prin faţa ochilor trimiteri livreşti care te vor face să iei oraşul la pas pentru a cutreiera anticariatele, cu scopul de a găsi ediţii rare din clasici ori albume de artă despre conceptualiştii din spaţiul rusesc. Vei fi curios în legătură cu stilul lui Ilia Kabakov, artistul care o fascina pe Natalia şi care o adusese în librăria sârbului refugiat în Londa, înainte de intrarea în scenă a lui Gorsky.

Scris într-o Anglie contemporană, Marele Gorsky este asemenea unui cufăr în care au fost duse departe amintirile şi parfumul acelei Rusii atât de iubite de bibliofili. O Rusie a frumuseţii învecinate cu zădărnicia şi tragedia lumii. O Rusie a bucuriei de a simţi şi iubi copleşitor până la tragedie, veşnic tributară unei nostalgii cu origini atemporale şi care ajunge să reverbereze la fel de intens chiar şi la mii de kilometri de patria lui Oneghin. O Rusie pe care autoarea o simte răvăsitor şi pe care ţi-o transmite într-o meditaţie asupra efemerului, asupra dezrădăcinării şi a rupturii identitare în drumul parcurs din Est până-n Vest.

După ce a impresionat lumea academică din patria străbătută de Tamisa printr-o carte dedicată Balcanilor reflectaţi în literatura britanică (Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination), Vesna Goldsworthy a demonstrat că poate fi în două locuri, în acelaşi timp. Este cât se poate de ancorată în ţara de adopţie, reprezentată de o Londră într-o continuă transformare. Nu are teama imigrantului est-european de a se vedea prin ochii băştinaşilor speriaţi de invazia celor din ţările situate mai aproape de Orient decât de civilizatul Vest. Ajunge să transforme oglinda nemiloasă a occidentalului plin de prejudecăţi în observaţii în care amestecă luciditatea necruţătoare, umorul satiric şi o mare doză de compasiune faţă de personajele sale, indiferent de originea lor etnică. Poate să redea caricatural o babilonie a identităţilor dizolvate sau negociate pe sume importante, fără a le răpi demnitatea. Totdodată, rămâne cu empatia alături de cei veniţi din Europa de Est. Poţi spune despre ea că este o sârboaică adaptabilă, care a îmblânzit canoanele romanului vestic, dar care poate scrie la fel de bine şi de zguduitor precum un rus.

Efemerul şi puterea din lumea imaginată de Gorsky sunt replica slavă dată de un visător modelului de succes, bogăţie şi putere, inventat de colonialistul occidental. Acest visător îmbogăţit în vremuri ostile pentru idealişti îşi recapătă măreţia şi vechea frumuseţe oferită de clasici abia când nu se mai teme să se lase până la urmă strivit de propriile patimi. Palatul lui Gorsky, transformat într-un templu al artei, le aminteşte vesticilor că, înaintea oligarhului, Rusia i-a dat Europei civilizate măreţia celui ce ştie să-şi măsoare sfredelitor propria zădărnicie, chiar şi atunci când vrea să creeze iluzia că poate stăpâni lumea.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

Adriana Gionea

-

March 6, 2017

0

Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

În vremurile în care cele mai bine vândute reţete literare autohtone se opresc mai degrabă la Bucureştiul interbelic – acea oază de rafinament pierdut- Doina Ruşti are curajul de a da straturile de istorie la o parte, asemenea unui arheolog pătimaş. Nu ezită să amintească, prin ultimele două romane ale sale – Manuscrisul fanariot şi Mâţa Vinerii – că, înainte de Micul Paris, cu dichisurile sale, a existat Micul Istanbul, cu forfota pestriţă, care mutase centrul universului dâmboviţean în jurul Curţii Domneşti, al hanurilor cu oameni ce puneau la cale maziliri şi al faimoasei străzi Lipscani. În acest labirint, zvonurile dădeau în clocot, legendele şi cântecele despre voluptăţile din bucătăriile domneşti împănau imaginarul prostimii sau, mai bine zis, timpanul zdruncinat de lăutarii care nu mai conteneau cu dedicaţiile transformate în ştiri mondene.

Romanul anterior publicat, Manuscrisul fanariot, a deschis apetitul pentru acel Bucureşti reprezentat de elementele otomane, transformate în sursele unui picaresc autohton. Este un Bucureşti peste care Doina Rusti presară adevăruri istorice prefăcute în alambicul realismului magic ornat din belşug cu satira pişcătoare şi aluzii cu dublu înţeles, încât ai impresia că au dat nas în nas, pe uliţele noastre, un povestitor hâtru şi varianta fanariotă a lui Salman Rushdie. Ducând mai departe pofta de lectură stârnită cu pricepere în romanul anterior, Doina Ruşti a reuşit să umple un gol în literatura noastră.

Despre vremurile fanarioţilor şi despre legendele ce mişunau în Bucureştiul lor s-a mai scris, dar parcă nimeni, în zilele noastre, nu s-a încumetat să reînvie apetitul pentru fabulos, născociri pitoreşti năstruşnice sau istoriile desprinse din faptul divers cu miez halucinant, aşa cum o face Doina Ruşti. Aşadar, cititorii seduşi de paginile din Manuscrisul fanariot pot sta liniştiţi! Noul roman, Mâţa Vinerii, păstrează aceeaşi reţetă care îmbină sursele istorice, detaliile excentrice şi infamiile insolite cosemnate în documente. Acestea sunt amestecate şi lăsate să stea la fezandat într-un vas cu fapte care îţi amintesc de acea lectură densă, în care epicul abundent se dilată odată pătruns bine de realismul magic, provenit din lumea superstiţiilor, duhurilor şi a vrăjitoriilor ce pluteau peste malurile Dâmboviţei.

Dacă în Manuscrisul fanariot Bucureştiul era un mare timpan, ce vibra la orice sunet, în toate cele patru puncte cardinale, unind urechile simandicoase cu ale mahalagiilor de la margine de lume, în Mâţa Vinerii, Bucureştiul fanariot este un imens burdihan nesătul ascuns în bucătăria domnească. Aici, robul Silică încântă ultimele zile ale unui grecotei ce a cumpărat cu sute de pungi tronul de la sultan, gătindu-i nişte mâncăruri de-o extravaganţă drăcească, inspirate din Cartea bucatelor rele. În aceste reţete, hotarul dintre desfătare şi delirul pus pe seama drogurilor era cât se poate de subţire, şi numai ştiutorii îl puteau dibui când ajungeau să drămuiască migălos ingredientele. Pasionat de gastronomie sau nu, vei găsi nişte descrieri suprarealiste ale reţetelor, uluitoare datorită unor combinaţii de ingrediente ce te fac să o bănuieşti pe Doina Rusti de înrudire vrăjitorească. Nu lipsesc oţeturile de trandafiri şi prune, cărăbuşii ţinuţi în vin şi perpeliti pe cărbuni încinşi, ouşoarele dulci fierte în frunze de salvie şi de izmă, fripturile tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere şi scorţisoară, elixirurile, şi nici sosurile bune pentru bolile sângelui. Bogăţia detaliilor gastronomice îţi lasă impresia unei replici gurmande ale arabescurilor ce îmbogăţeau bijuteriile Stambulului.

Nu era mâncare pe care să n-o fi iubit şi a cărei amintire să n-o păstreze în suflet. Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când lua prepeliţele în palmă, simţea fiorul pe care ţi-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere şi ardei iute, le făcea cuib de spanac şi avea grijă să le îmbete cu vin de smochine.

Ai impresia că toate bucatele exotice ale pământului şi cele mai ciudate moduri de preparare s-au îngrămădit în bucătăria domnească. Aici, sclavul Silică veghea guraliv. Se considera un suveran pretenţios şi greu de mulţumit de către celelalte slugi, însă devenea cât se poate de comic datorită contrastului dintre înfumurarea fără margini şi trăsăturile caricaturale, de om simplu, prea umflat în pene, de parcă ar fi fost una dintre zburătoarele scumpe ce urmau să fie preparate cu mirodeniile Orientului îngurgitat pe Dâmboviţa. Ce-i drept, în acele vremuri tulburi, cu desfătări efemere, bucătarul domnesc era un zeu, o nestemată indispensabilă din giuvaierul plăcerilor din care se înfruptau cu fală clasele privilegiate. Nu degeaba era disputat de moştenitoarea unei mari familii boiereşti, ce a plătit mulţi galbeni pentru a-l răscumpăra, şi de însuşi domnitorul fanariot, ce n-ar fi renunţat la el nici în ruptul capului. Povestea lui Silică, devenit un superstar în ochii oamenilor simpli, şi ai fostei sale stăpâne, păgubite de lăcomia gurmandului domnitor, era cântată pe tot Lipscaniul.

În ciuda faimei sale, nu bucătarul Silică, înfumurat ca o pupăză, este personajul central al prin ai cărui ochi vei avea acces la o lume fabuloasă, ci eroina ce îşi ascunde numele adevărat (Mâţa Vinerii) pentru a scăpa de falsele acuzaţii de vrăjitorie. Pâtca (alt nume ce i-a dat în copilărie), eroina romanului, este un personaj feminin la fel de excentric precum reţetele complicate ale lui Silică. Ea este moştenitoarea de drept a Cărţii bucatelor rele, dar şi a unor case de pe actuala stradă Covaci, în pivniţele cărora zăceau secrete vrăjitoreşti şi reţete necurate, pe bază de pulberi miraculoase, dar şi malefice.

Fugită din Braşov pentru a scăpa din ghearele vânătorilor de vrăjitoare, Pâtca, o copilă de paisprezece ani, ajunge la Bucureşti, locul unde peripeţiile, bucuriile, descoperirile şi pericolele se ţineau scai de străini. Va trece prin situaţii-limită, va fi răpită, va intra sub protecţia Caterinei Greceanu, una dintre cele mai frumoase, bogate şi influente femei ale epocii sale, apoi se va îndrăgosti de un franţuz cu trecut plin de aventuri şi viitor nesigur. Va înfrunta personaje dubioase, tâlhari ce au câştigat favoruri domneşti, gata să ciugulească din palmele boierilor şi ale domnilor fanarioţi înainte de a le face felul. Va prepara leacuri pentru a scăpa de belele şi pentru a-i salva şi pe cei dragi, dar şi otrăvuri, şi se va lăsa vizitată de Sator, o prezenţă ce ajunge să capete roluri şi puteri ce scapă înţelegerii logice.

Peripeţiile acestui personaj feminin seamănă cu efemerul aromelor ieşite din amestecurile bucătarului domnesc. Includ ingrediente excentrice, personaje cu puteri magice, gata să dispară, să se volatilizeze precum aburul înmiresmat de deasupra oalelor din cuhniile palatelor, şi tot felul de reţete care ascund simboluri amintindu-le cunoscătorilor de un ocultism balcanic aproape uitat, deghizat în lăfăiri pantagruelice. Printr-un grai arhaic delicios şi ghiduş precum reţetele păstrate de Silică, Doina Ruşti pregăteşte cu fast o poveste cu amestecuri ispititoare de fapte şi personaje, ce par să nu se mai termine, de parcă ar fi un ospăţ levantin.

După ce Manuscrisul fanariot a descris cum nu se putea mai seducător ce poate face sunetul unui instrument nou adus în Bucureştiul alunecat într-o transă învecinată cu lejeritatea dezmăţului, iar în Mâţa Vinerii a descris efectele fantasmogoric-hilare asupra papilelor gustative, te întrebi dacă nu cumva Bucureştiul fanariot ar merita de fapt un cvintet literar, în care fiecare carte să fie dedicată fabulosului receptat de fiecare organ de simţ în parte.

Editura Polirom, 2017

Citeşte şi Manuscrisul fanariot – Bucureştiul fabulos

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteste despre Sahara tuaregilor

Adriana Gionea

-

March 5, 2017

0

Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteste despre Sahara tuaregilor

O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginaţiei cu o anumită realitate, situând-se între aceste două lumi. Călătoria iniţiată de Eric-Emmanuel Schmitt în Sahara, acum un sfert de secol, îţi satisface imaginarul impregnat de exotismul înmiresmat cu aburii ceaiului de mentă îmbogăţit cu mirodenii şi arome copleşitoare, gata să te dea pe spate mai ceva ca un vin de clasă, cu nomazi care vând pumnale migălos lucrate şi bijuterii cu motive decorative opulente, oaze şi fortăreţe rămase în desert ca mărturii fantomatice ale unor oraşe vechi, străbătute de căpoşii dromaderi cu siluete daliniene.

Peste imaginile suprarealiste ale deşertului african din imaginarul colectiv exploatat în industria suvenirurilor ce imită pitorescul şi autenticul, Schmitt suprapune realitatea unei culturi unice. O cultură dintr-o lume unde bărbaţii domesticesc pustiul torid, fac o pâine delicioasă îngropând aluatul sub nisip şi te uimesc oferindu-ţi licori cu arome nebănuite, iar femeile văzute mai puţin de ochii străinilor au o reputaţie ce le-ar face invidioase pe multe occidentale emancipate deoarece deţin funcţiile nobile, sunt păzitoare ale legilor, preotese ale scrisului, paznici ai culturii.

În Noaptea de foc, totul gravitează în jurul unei culturi enigmatice, bine conservate în dogoritoarea Sahara algeriană. Este vorba despre cultura tuaregilor, dezvăluită europenilor cu aproape două secole în urmă de misticul Charles de Foucauld. Iniţial un soldat de nădejde în aparatul colonial, apoi căutător al lui Dumnezeu, Charles de Foucauld s-a stabilit printre tuaregi nu pentru a-i lepăda urgent de păgânism, asemenea unui europocentrist ignorant, ci dimpotrivă, pentru a le imortaliza cultura în surse scrise, nealterând-o.

Pe urmele acestui Foucauld şi a micii sale fortăreţe pe care şi-o transformase în lăcaş de cult a plecat Eric-Emmanuel Schmitt alături de prietenul său dornic de a realiza un documentar despre această personalitate occidentală captivată de universul tuaregilor. Schmitt îşi dorea să găsească în austeritatea mistică a deşertului nişte răspunsuri cu ajutorul cărora să se poată regăsi, pentru a şti ce să aleagă odată ajuns la răscrucea dintre calea academnică, aşteptările conformiste ale societăţii occidentale faţă de un doctorand eminent şi aventuroasa carieră literară. Nu numai că ajunge să găsească răspunsul privind viitorul său profesional, ci şi acela strâns legat de relaţia cu transcendenţa, cu divinitatea, cu dualitatea raţiune-credinţă, dar nu sub forma unui misticism patologic, apărat cu fanatism. Divinitatea găsită în Sahara, ce i se strecoară brusc în propriul univers atunci când o rătăcire prin deşert era să-i fie fatală devine de fapt o apropiere de alteritate, o conştientizare a nevoii de ospitalitatea securizantă a semenilor, revelate în pasaje în care frica de moarte, angoasele copleşitoare şi beatitudinea dătătoare de speranţă se contopesc.

În expediţia sahariană, Eric-Emmanuel Schmitt a fost însoţit de un tuareg care ghida un grup de turişti occidentali, fiecare având bagajul său greu de idei false despre deşert, dar şi un scop ce putea umbri adevăratele învăţături pe care le poate oferi un relief ostil, dar cu oameni primitori. Unul dintre participanţi, un profesor universitar şi om de ştiinţă dedicat, îşi petrecea timpul inventariind rocile şi alte forme de viaţă din deşert. Urmărindu-i hărnicia de contabil zelos, autorul se întreba dacă nu cumva omul de ştiinţă dorea să verifice dacă Sahara cea reală, de la faţa locului, mai respecta adevărurile din cărţile dedicate ei, de parcă trebuia să se prezinte impecabil în faţa unui inspector exigent. Un astfel de inspector exigent poate fi şi cititorul dornic să regăsească în descrierile lui Schmitt peisaje cu dune şi expuneri ample ale unor obiceiuri excentrice. Aceste obiceiuri lipsesc, în schimb apare imaginea unor străini ce te fac să îţi recapeţi încrederea în umanitate, în cazul în care anumite ştiri despre oamenii altor culturi ţi-au zdruncinat-o.

Totuşi, din cartea lui Schmitt nu lipseşte poezia. Vei avea parte de un pasaj în care tuaregul aprig ce ghida expediţia îşi manifestă afecţiunea faţă de o păstoriţă în prezenţa căreia mimează indiferenţa precum un adolescent ezitant deghizat în războinic. Îţi vei dori să reciteşti acest pasaj la nesfârşit şi să opreşti secundele pentru a sta şi timpul în loc astfel încât să nu dispară niciodată acel amestec între ademenire şi inocenţă, între cutezanţa masculină şi pudoarea mascată de cele mai frumoase veşminte ale tuaregului, prin care oferea forţă vizuală ritualului de curtare devenit o relicvă din alte secole.

Ce-i drept, expediţia lui Schmitt pleacă de la peisaje recognoscibile, dar iese din tiparele pitorescului vandabil. Sahara lui nu vrea să ţi se prezinte într-un mod previzibil. Nu-i pasă de raportul unui inspector deghizat în turistul care abia aşteaptă să ajungă la destinaţia confortabilă. Modul în care Sahara tuaregilor i se dezvăluie viitorului scriitor plecat pe urmele lui Charles de Foucauld scapă de sub tutela clişeelor picturale şi ale familiarului văzut cu ochii minţii. Este mai degrabă o Sahară evanescentă, a unui misticism precum o transă ce acaparează simţurile în situaţiile riscante, o lume ce iese din sfera palpabilului imediat, în ciuda nisipului care îl ia cu asalt în acea noapte a rătăcirii.

Cei obisnuiţi cu mesajul pacifist şi optimismul prin care Schmitt omagiază alteritatea şi tratează marile drame ale omenirii, vor găsi în aceste destăinuiri un Eric-Emmanuel Schmitt prins în chingile unor angoase pe care un tuareg reuşeşte să le desfacă şi să te convingă să cauţi un volum scris de Charles de Foucauld. Vei dori să citeşti o carte dedicată acestor oameni ai deşertului algerian situat între oraşul Tamanrasset, muntele Tahat şi schitul din Assekrem.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Adriana Gionea

-

March 4, 2017

0

Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Byrne este o surpriză pentru acei cititori tulburaţi de Portocala mecanică, mai ales dacă în memoria lor Anthony Burgess îşi contopeşte amprenta literară cu acest roman-cult. În schimb, pentru cei familiarizaţi cu alte romane scrise de Burgess, Byrne este o delicatesă ce vine să confirme versatilitatea acestui mare autor, pentru care genurile, vechiul şi noul, secolele şi adevărurile istorice nu mai au graniţe.

Portocala mecanică a provocat un cutremur în lumea literară, ce s-a propagat rapid şi în cinematografie, stârnind şi discuţii ce au atins domenii precum psihologia şi sociología. Byrne, eroul romanului cu acelaşi nume, ar fi putut deveni la fel de faimos datorită aventurilor sale trepidante precum secolul XX, pe care l-a traversat fie din ipostaza ce se bucura fără urmă de pudoare de carnalul învecinat cu apetitul contemporanilor pentru distrugere, fie din ipostaza spectrului ce dispărea dintr-o metropolă vestică pentru a apărea în speluncile rău-famate din ţările exotice.

Plăcerea lecturii este stârnită nu doar de aventurile acestui Don Juan irlandez care a hălăduit prin urgia nazistă, ce a bântuit prin Europa anilor ’40, sau prin decorurile grotesc-apocaliptice gata să îi inspire oricând pe artiştii neînţeleşi, dornici de a şoca fără scrupule. Însăşi structura acestui roman îl face de neuitat. Byrne este un gest de curaj asumat cu maturitatea şi uşurinţa unui autor ce nu se teme de nimic, nici măcar de prejudecata conform căreia, în zilele noastre, scriitura în versuri este demodată. Aşadar, un roman în versuri nu este un act ieşit din comun pentru Anthony Burgess, care a readus în prezent lumea unor celebri (şi vizionari) versificatori ai vremurilor tulburi şi ai tipologiilor umane tumultuoase – Shakespeare, prin romanul Nothing Like the Sun (Ochii doamnei mele, Humanitas Fiction), şi Christopher Marlowe, prin romanul Moartea la Deptford.

Byrne te va cuceri şi te va atrage într-o lume unde hedonismul, viziunea apocaliptică asupra secolului XX, speranţa, oroarea cu tentă dantescă, erudiţia dublată de umorul autoreferenţial, reflecţia asupra civilizaţiei occidentale şi anticiparea marilor crize ale secolului XXI se întâlnesc ameţitor, cum numai în operele autorilor care şi-au provocat propriul secol găseşti. Ter vei simţi vrăjit de fluiditatea consistentă a romanului în versuri ce aminteşte de grandoarea lui Dante şi de răscolirile lui Byron, chiar şi în cazul în care nu te eşti în largul tău în faţa poeziei.

Găseşti în cartea lui Burgess jocurile de cuvinte sarcastice, plăcerea jonglării cu graniţele poroase dintre istorie şi alternativele atemporale, cu modul în care se îmbină erudiţia clasicistului, vizionarismul cu tentă satirică, suculenţa unei poveşti captivante, umorul ce provoacă la un dialog incomod cu genurile literare ce au conoanele bătute în cuie, dar şi cu evolutia secolului XX, flirtul inteligent cu avangarda ce încurajează estetica hibridului literar. Toate acestea, îmbinate seducător (şi înfiorător), te fac să crezi într-o contopire a epopeei cu viziunea renascentistă asupra crizelor sociale expuse halucinant, cu epicul având sevă elisabetană şi venele unui poem romantic, şi cu perspectiva postmodernă capabilă să reinterpreteze teme şi motive din trecut. Byrne este protagonistul perfect pentru un astfel de experiment literar. Are anvergura unui erou epopeic, fluiditatea spectrală, umbrele şi extravaganţa unei proiecţii ivite din imaginarul colectiv, hedonismul amoral deschis către acele experienţe ce adună senzualitatea, nihilismul, grotescul, Erosul şi Thanatosul, specifice avangardei secolului XX, şi acel apetit pentru estetica şocului, a spectacolului visceral, cu scopul unui protest împotriva ordinii, specific artei iconoclaste postbelice.

Artist mediocru, geniu situat înanitea vremurilor sale, pictor decadent, aventurier hiperviril, ce lasă în urmă numai femei însărcinate, compozitor damnat ce se visa un al doilea Stravinski, dar care îşi vinde sufletul în Berlinul nazist şi prin bordelurile tărâmurilor calde, Byrne devine un amalgam de opoziţii înspăimântătoare, nu mai puţin incitante, ce se topesc într-o biografie neclară, dar cât se poate de consistentă odată raportată la aşteptările contemporanilor săi de la noul tip de erou. Aventurile protagonistului devin un periplu ce îl alungă din sânul familiei simple şi fără orizonturi largi spre urgia Europei zguduite de ideologii apocaliptice. Face slalom printre capcane şi exact când vocea sa părea stinsă pentru totdeauna, după ce i-a trecut vremea, fiii săi gemeni îi duc moştenirea mai departe, prin urgia noii ordini artistice şi sociale, în care protestul faţă de convenţional ia forme pornografice, şocante, din care nu lipsesc tentaţiile unei alte dictaturi. De fapt, introducându-l în scenă pe Tim, unul dintre fiii lui Byrne, Anthony Burgess provoacă un dialog caustic şi exploziv cu avangarda postbelică, din care nu lipseşte privirea sfredelitoare îndreptată spre noile arte performative, spre mercantilismul ce preface arta în entertaiment lubric eşuat în morbid.

Ce te va impresiona la acest acest roman în versuri nu este doar contopirea viziunii lucide asupra artei contemporane cu moştenirea clasică, al cărei rol este foarte bine conştientizat de Burgess prin numeroasele trimiteri, ci şi evoluţia reflecţiilor despre civilizaţia occidentală, cât se poate de actuale chiar şi după mai bine de două decenii de la apariţia cărţii. Deşi începe cu tonul unui roman picaresc adus în zilele noastre, Byrne se rostogoleşte într-o avalanşă ce ia cu ea marile teme ale culturii europene şi canoanele marilor genuri literare, până ajunge la climaxul unei evoluţii stupefiante a perspectivei asupra umanităţii. Picarescul se preface într-o perspectivă coşmarească, presărată cu beneficiile intertextualităţii şi aluziilor la marile opere ale civilizaţiei eurpopene. Această perspectivă îl transformă pe Burgess într-un vizionar, capabil de a prezice marile tulburări ale zilelor noastre, printre care aşa-zisa ciocnire a mentalităţilor dintr-un continent reprezentat dintotdeauna de pluralism.

Momindu-şi cititorii prin trepidanta poveste a unui aventurier, Burgess ajunge să îi uimească prin talentul de a cuprinde, în mai puţin de 200 de pagini, toata zbaterea umanităţii, de la conflictele religioase la doctrinele distructive şi crizele unui trup epuizat, pe care le îmbină într-un stil insolit ce te face să-ţi imaginezi un musical avangardist, cu elemente clasice redefinite futurist. În romanul său se zvârcolesc atât o civilizaţie în derivă, cât şi un om devenit simbolul tuturor celor ce au văzut şi trăit prea multe, întotdeauna lucid şi pe marginea prăpastiei.

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Adriana Gionea

-

March 1, 2017

0

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Paradise este un film ce ţi se va imprima în memorie datorită calităţilor vizuale ce permit o perspectivă originală asupra salvării conştiinţei şi a demnităţii în situaţii-limită. Îţi oferă un răspuns ce te va marca, în legătură cu modul în care poţi găsi paradisul în mijlocul infernului, dar şi multe întrebări având nişte răspunsuri greu de împăcat cu aşteptările tale privind capacitatea şi limitele fiinţei umane de a depista răul şi de a nu se transforma în complicele lui.

Câştigătorul Leului de Argint pentru cea mai buna regie, Andrei Konchalovsky a creat un film care te va bântui, atât prin povestea inspirată dintr-un moment al istoriei (dez)umanităţii care nu îşi va epuiza niciodată amintirile şi urmele lăsate asupra conştiinţei colective – Holocaustul – cât şi prin modul zguduitor în care apropie dovezile de candoare (ce se topesc rapid în beznă) şi iadul (unul lipsit de nişte scene explicite ale exterminării, dar la fel de pătrunzător), frumuseţea clipei şi momentul în care lumea şi-a pierdut setea de lumină (scena în care ofiterul SS priveşte ziua de vară înregistrata pe o peliculă, alături de febleţea din trecut, o rusoaică de viţă nobilă, alăturată între timp Rezistenţei, este de o profunzime spectaculoasă datorită modului în care sublimul, efervscenţa nonşalanţei asociate eleganţei interbelice şi terifiantul pot coexista în acelasi spaţiu, în aceiaşi oameni care până mai ieri trăiau solidar sub soarele fără griji, într-o Europa care putea respira dezinvolt).

Deşi tema de la care porneşte este una înspăimântătoare, perspectiva regizorală este inedită, permiţând anemice răsfrângeri ale luminii degajate de anumite faţete ale personajelor prin forţa imaginilor alb-negru. Aceste imagini ce permit o alăturare stranie şi greu de caracterizat în cuvinte a purităţii şi a maleficului dus la extrem, devin suficient de convingatoare pentru a-i aduce în sala de cinema chiar şi pe cei ce şi-au zis că vor ocoli astfel de filme pentru a nu pleca (iar) traumatizaţi.

Paradise a fost pentru 2016 (un an în care filmele alb-negru au cucerit premii râvnite) ceea ce a fost Fiul lui Saul pentru 2015. Şi nu doar prin prisma subiectului şi a includerii în lista favoritelor la Oscarul decernat celui mai bun film străin, ci mai ales prin urmarea drumului deschis de Laslo Nemes în explorarea psihologică a modului în care o fiinţă îşi poate conserva umanitatea în condiţiile în care alţii ar fi considerat-o de prisos în lupta pentru supravieţuirea (în primul rând) fizică. La fel ca Fiul lui Saul, care a deviat atenţia de la discursul moral-didactic despre Holocaust spre zonele tenebroase, visceral-abisale, mult mai greu de cuprins în explicaţii (de unde provine groaza asociată exterminării, dar şi forta nimicitoare a psihozei colective), Paradise te va zgudui până-n măduva oaselor, dar într-un alt mod, şi îţi va permite scufundarea în conştiinţa personajelor şi a captivităţii într-un ritm diferit.

Dacă în Fiul lui Saul aveai impresia că eşti impins odată cu prizonierii evrei direct în inima infernului (transformat într-o fabrică a ororilor), în Paradise ai impresia că oroarea este oferită în doze mici, având efectul psihologic al picăturii chinezeşti. În Fiul lui Saul, datele biografice legate de personaje şi firul unei poveşti lipseau, exprimând astfel trecerea de la identitate la anihilarea ei prin reducerea fiinţei umane la un trup anonim, în cel mai şocant (şi realist) mod cu putinţă, aşa cum nu se mai întâmplase într-un film despre Holocaust. În Paradise îţi este menţinută impresia că poţi avea o poveste de iubirea salvatoare, în care personajul masculin din tabăra naziştilor va reveni la umanitate şi luciditate, călăuzit de una dintre prizoniere, de care se îndrăgostise cu ani în urmă, într-un alt context, şi în alte vremuri.

O altă diferenţă esenţială este modul în care se face trecerea de la realitatea exterioară la conştiinţa personajelor. Dacă în Fiul lui Saul ritmul accelerat al filmului nu-ţi lasă răgaz de reflecţie, conştiinţa umană contopindu-se cu privirea pătrunzatoare şi totodată enigmatică a protagonistului, oferindu-ţi acces doar la perspectiva din tabăra prizonierilor, în Paradise vei avea o perspectivă polifonică şi caleidoscopică asupra vinovăţiei, responsabilităţii, dar mai ales asupra resorturilor psihologice din care îşi trăgeau seva motivele invocate de cei din ambele tabere. Această perspetivă polifonică relativizează certitudinile privind sursa psihologică a răului, dar şi a binelui, şi produce un amestec bulversant în mintea spectatorului ce trece de la revoltă, stupefactţie şi dispretul faţă de personajele negative, la confuzie, apoi la compasiune faţă de fiinţa umană.

În acest film se vor întâlni trei personaje devenite trei tipologii ale umanului în lupta cu tentaţia răului: colaboraţionistul ce îşi găseşte scuze în ameninţarea exercitată de vremurile ostile, criminalul de viţă nobilă, ce a frecventat şcoli înalte şi apoi cere să fie îmbrăcat în uniformă SS, şi care acţionează mânat de principiile unei cauze (considerate purificatoare) şi ale unui progres cu turnură demonică, dar urmate cu toată convingerea, şi prizoniera pusă în rolul victimei, ce se fereşte cât de mult poate de ispitele propriei frici pentru a nu se da de partea răului. Vieţile lor se intersectează în situaţii tipice ipostazelor previzibile atribuite, dar modul în care vor interacţiona, îşi vor juca propriul rol şi îşi vor prezenta punctul de vedere se va face într-o manieră insolită, greu de prezis, cum nu ai mai văzut într-un astfel de film.

În anumite scene cele trei personaje ale filmului ajung să îşi spună punctul de vedere direct la cameră, intrerupând firul narativ. Pe un fundal luminos, monocrom, se uită direct la cameră şi încep să ofere informaţii despre identitatea lor şi despre ce au simţit. Despre vinovăţie (sau despre lipsa ei), despre cum au supravieţuit şi cum au perceput ascensiunea nazistă. Nu vei şti către cine se uită când se detăinuie. Ar putea fi realizatorul unui documentar din seria celor bazate atât pe mărturiile supravieţuitorilor, cât şi pe cele oferite de torţionarii sau colaboratorii dornici să-şi cureţe conştiinţa (unele cadre îţi dau impresia că privesti un film dintr-o arhivă abia descoperită), sau în spatele camerei ar putea fi, pur şi simplu, un anchetator ce îi trage pe fiecare la răspundere. Această perspectivă caleidoscopică este întreţinută si aprofundată mai ales de preferinţa regizorului pentru imaginile alb-negru, care pot crea iluzia întrării într-un spatiu atemporal, la graniţa dintre infern şi adapost, unde eşti singur cu faţa hâdă a istoriei, dar şi cu destăinuirile celor ce i-au fost martori.

Poate cei dornici să vadă grandoarea psihologică asociată fimului rusesc în care greutatea zdrobitoare a conflictelor interioare se reflectă la nivel vizual, vor fi uşor dezamăgiţi. Paradise este mai degrabă un film alb-negru în stilul şcolii vestice. Imaginile alb-negru nu devin bisturiul regizorului şi nici nu prezintă dislocarea unor forţe morale în lumea personajului, aşa cum se întâmpla într-un alt film care a fost inclus în competiţia pentru Leul de Aur (pe care l-a şi câştigat), The Woman Who Left. Primele scene ale filmului păstrează estetica unei drame de epocă, despre eroinele Rezistenţei şi despre fauna purulentă a colaboraţionismului, reprezentat caricatural de personajul Jules (Philippe Duquesne).

În Paradise, imaginile alb-negru sunt folosite în primul rând pentru a te trimite înapoi în timp, dar trec dincolo de simpla fabricare a unei atmosfere de epocă. Merg şi mai departe de încercarea de a reproduce o perioadă şi permit mai degrabă o ancorare psihologică în acea epocă. Şi mai au un rol esenţial, de a reda subtil acea pendulare ce te ţine în chingi, între salvare şi damnare, între diabolic şi licărul de candoare, între imaginile în care personajele îşi dezvăluie atât cruzimea, dar şi latura umană dinaintea ascensiunii naziste. Uneori, datorită imaginilor alb-negru, ai impresia că priveşti printr-o lentilă specială direct în memoria personajelor negative înainte să devină complicii genocidului, pentru a vedea faţeta lor luminoasă în secvenţe desprinse parcă din filmele de amator, ce prezintă momente demne de acel joie de vivre interbelic imortalizat de primele camere de filmat, folosite în locul aparatelor de fotografiat pentru arhiva emoţională personală. Iar această privire în intimitatea lor, reprodusă vizual, deşi nu-ţi schimbă verdictul cu privire la vinovăţia lor, îţi nuanţează parcursul dezumanizării lor. În această nuanţare va sta una dintre sursele de revoltă din spectator, care simte frustrarea celui dezamăgit de modul în care îşi poate permite o fiinţă umană să decadă, mai ales când este pus sub lupa observaţiei psihologice Helmut, personajul masculin îndrăgostit de Olga (Yuliya Vysotskaya), rusoaica aristocrată, devenită prizoniera lagărului condus de el.

Cu toate că este un film despre călătoria din infern spre un paradis găsit în altă parte decât de obicei, de care are parte Olga, femeia fugită din Rusia bolşevică, apoi ajunsă într-un lagăr nazist, personajul ce va trezi marele interes este Helmut (interpretat impecabil de Christian Clauss). În el se adună toate contradicţiile greu de tradus, din culisele ascensiunii naziste. Helmut este un ofiţer SS carismatic, având mai degrabă trăsăturile melancolice ale unui nobil cu preocupări de cărturar, nimerit în secolul degringoladei, decât ale unui nazist ce provoacă dezgust. Datorită evoluţiei sale transpuse printr-un joc actoricesc năucitor, plin de lumini şi umbre, de către actorul Christian Clauss, acest personaj care provine din tabăra nazistă şi totuşi se distinge de ceilalţi comandanţi grosolani, te va face să crezi că decăderea extremă prin dezumanizare poate fi oprită, sau măcar amânată, că mai există speranţă. Ce-i drept, prin acest personaj masculin, regizorul îţi întreţine iluzia conform căreia dezumanizarea poate fi întreruptă de aplecarea spre reflecţie a personajului, de sclipirile de eleganţă erudită, el având o educaţie aleasă, fiind urmaşul unei familii de nobili germani. Pasionat de cultura slavă, admirator al lui Cehov şi îndrăgostit de o aristocrată din Rusia, ajunsă în lagăr dupa ce s-a alăturat Rezistenţei Franceze şi le-a oferit refugiu unor copii evrei, Helmut se plasează între complicitate şi urma de luciditate.

Dar iluzia picăturii de civilizaţie întreţinută perfid nu ţine mult. Helmut, interpretat prin acel amestec între maniere, chipul visător al intelectualului şi pasivitatea lipsită de empatie în faţa nedreptăţii, ce îl făcea să ducă planul lui Hitler la îndeplinire, devine simbolul tuturor celor ce au confundat nazismul cu salvarea Germaniei ideale, onoarea promisiunii faţă de o cauză cu fanatismul în forma lui atroce şi datoria cu devotamentul faţă de naţiunea supremă, cultivat în Germania interbelică, puternic zguduită social şi economic după terminarea Primului Război Mondial. Rafinat, de neclintit în deciziile sale, având simţul corectitudinii (nu în relaţie cu prizonierii, ci doar în interacţiunea cu acei soldaţi şi comandanţi ce făceau contrabandă în loc să păstreze cinstea omului superior), el devine un ofiter SS de nădejde şi simbolul unei generaţii de urmaşi educaţi în spiritul disciplinei şi a unei fidelităţi patologice faţă de conducător, asociată cu dragostea faţă de ţara sa, ce a pregătit acel teren fertil pentru ideile naziste legate de supremaţia unei naţiuni şi a unei rase.

Totuşi, jocul lui Helmut te derutează. Nu vezi pe chipul său ura viscerală faţă de prizonieri, ci doar detaşarea celui ce se crede dator să sacrifice alţi semeni, consideraţi inferiori, pentru o cauză planetară, ce va schimba umanitatea în bine. Mărturiile acestui personaj şi modul în care priveşte atrocităţile din lagăr, pe care le-a considerat indispensabile, ca soluţie finală, explorează răspunsurile pe care le aşteaptă cei debusolaţi, ce nu îşi explică motivaţia şi resorturile psihologice din spatele unor crime împotriva umanităţii comise de persoane ce aparent nu aveau nici datele şi nici trăsăturile unei fiinţe malefice, primitive şi mărginite intelectual.

Nici jocul actoricesc din spatele personajului feminin nu este unul simplu. Olga, tipologia femeii sigure pe ea, la începutul filmului, când a încercat, cu sânge rece, să facă un pact erotic în timpul interogatorului, pentru a se salva, va trece de la dezinhibarea asociată unei libertine mondene la expresivitatea femeii slave, surprinse în momentul declanşării marilor drame. O vei vedea fie în postura emancipatei cochete, ce flirtează cu propriul călău, fie în postura prizonierei în haine ponosite. În ambele ipostaze îşi păstrează magnetismul, actriţa Yuliya Vysotskaya demosntrând că poate susţine doar prin mimică un întreg registru cutremurător de sentimente şi de stări contradictorii. Are postura demnă a unei aristocrate, versatilitatea unei feline, candoarea maternă, atitudinea smerită a femeii ce îşi acceptă crucea, în tradiţia eroinelor din romanele ruseşti, şi privirea în pământ folosită ca strategie de supravieţuire când angoasele par să o dărâme. Ajunge să fie scoasă din lagăr, pentru a deveni menajera celui pe care îl sedusese cu ani în urmă, într-o vacanţă din Italia anilor ’30, nimeni altul decât ofiţerul SS Helmut. Legătura lor nu se abate de la direcţia lipsită de clişee a scenariului. Ar fi putut evolua într-o relaţie, dar gesturile ambelor personaje par atipice şi evoluează spre un dialog demn de apogeul tensiunilor dintr-o piesă de teatru. Exact când vei crede că se apropie de un final, în care unul dintre personaje are o revelaţie, un simplu gest sau o replică dinamitează toate presupoziţiile şi aşteptările spectatorului.

Paradise te cutremură prin jocul actoricesc transformat într-o confesiune şocantă şi dezarmantă pentru spectatorul care a venit în sala de cinema înarmat cu multe certitudini legate de portretul moral al celor trei personaje. Verdictul despre istorie şi vinovaţi nu poate fi modificat. În schimb, modul în care sunt readuse la suprafaţă resorturile psihologice ale acţiunilor şi ale complicităţilor te surprind mereu. Dar poate ce este cu adevărat şocant, sfredelitor pentru conştiinţa spectatorului şi revoltator în filmul regizat de Andrei Konchalovsky este legat de modul în care te face să-ţi pui întrebări legate de virajul fiinţei umane spre malefic, atunci când vezi cât de convingător poate realiza o breşă în atmosfera infernală din lagăr pentru a permite o pătrundere a unor scene însorite prin filmul derulat de Helmut pentru Olga, cu scopul de a-i aminti cum s-au cunoscut, un film în care defileaza nişte siluete chic, desprinse parcă din Vogue sau din romanele lui Fitzgerald. Prin această breşă, regizorul ofera un contrast răvăşitor între bucuria vieţii şi agonia provocată de dispreţul pentru semeni şi îţi pune întrebări legate de învecinarea dintre vital şi autodistrugere.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Malcolm – Un roman plin de originalitate despre adolescenta si maturizare

Adriana Gionea

-

February 27, 2017

0

Malcolm – Un roman plin de originalitate despre adolescenta si maturizare

Unde ai fost tu, James Purdy, până acum? Îţi vine să întrebi dacă nu i-ai mai citit vreo carte până acum. Vei trece Malcolm pe lista romanelor preferate dacă şi ţie îţi plac acele poveşti duioase cu personaje excentrice şi întâmplări ce seamănă cu derularea unui film ce jonglează cu absurdul şi turnura suprarealistă camuflată în comportamentele extravagant-demonstrative, de zici că s-au întâlnit Ionesco, Boris Vian şi burghezii lui Bunuel trimişi direct în high class-ul american din era de aur a jazz-ului.

Malcolm, debutul ce l-a propulsat, la finalul anilor ’50, pe James Purdy în rândul celor mai mari scriitori americani, poate fi considerat un bildungsroman insolit, ce incorporează misterul unei alegorii, stranietatea şi ambiguitatea unor scene de teatru absurd şi ludicul unui basm contemporan cu mesaj satiric. Exact ca într-un basm despre iniţierea în farmecul, dar şi în greutăţile şi provocările vieţii (în cazul acesta al societăţii moderne, multistratificate şi considerate un cabinet de curiozităţi), în centrul acţiunii se află un protagonist necopt, nimeni altul decât Malcolm. Malcolm este un adolescent de cincisprezece ani ce îşi petrece zilele abia dezlipindu-se de banca din faţa hotelului de lux unde a fost cazat de către tatăl său, pe care îl aşteaptă descumpănit şi care a dispărut în condiţii enigmatice.

Ca în orice basm, apar şi personaje care mai de care mai ciudate, năstruşnice, unele simpatice şi pline de compasiune, altele frizând ridicolul şi întruchipând tot ce are societatea din marile oraşe mai hâd, pervertit şi trist. Aceste personaje pline de culoare şi de obiceiuri ciudate şi comice, fie îi voi arăta calea lui Malcolm, ghidându-l, fie vor simboliza trecerea de la un nivel la altul al iniţierii şi al situaţiilor-limită, pe care le are de înfruntat pentru a trăi fără protecţia tatălui său.

Nevoit să călătoreasca mereu alături de tatăl său, Malcolm duce viaţa unui inadaptat nomad, care nu prea ştie cum să se poarte cu semenii săi, de parcă ar fi odrasla unui magnat, închisă într-un turn de fildeş, departe de muritorii de rând. Aproape falit, după ce nu îi mai are pe ai săi aproape, trebuie să înveţe cum să se comporte şi să comunice tacticos cu oamenii din jur. În ajutor îi vine un faimos astrolog pe nume Cox, devenit ghidul său în călătoria prin viaţa lipsită de securizarea parentală.

Astrologul are o listă de contacte, unul mai excentric decât altul. Îi va da lui Malcolm adresele acestora treptat, încât să ai impresia că vizitele puştiului derutat în casele acestor personaje de basm caricatural având accente de piesă de teatru absurd, ce duc o viaţă de boem strâmtorat ce imită fastul unor aristocraţi, sunt de fapt nişte probe de încercare pentru a-şi dovedi maturizarea, astfel încât să fie trecut la un nivel superior al adaptării la societate.

Ori de câte ori Malcolm nimereşte în casa vreunui astfel de personaj – de la conacul victorian al unui enigmatic antreprenor de pompe funebre ieşit la pensie la casa petrecerilor cu jazz deţinută de o pictoriţă – ai impresia că prin faţa ta se perindă un alai de tipologii luate din lumea reală pentru a le fi modificate până la absurdul caricatural imaginea, purtările şi gesturile, astfel încât să pară ieşite dintr-un cabinet de curiozităţi. Purtările unora par aberante. Dramele exacerbate şi exteriorizările de o spectaculozitate teatrală sunt adaptate perfect la atmosfera din reşedinţele somptuoase ce par un sanctuar al ciudăţeniilor mai mult sau mai puţin amuzante.

Apariţia lui Malcolm în casele personajelor din lista de adrese ale astrologului îţi creeaza iluzia că ai nimerit în mijlocul unui performance ilogic, năucitor, în care fiecare îşi joacă exibiţionist propria dramă, atribuindu-i lui Malcolm rolul spectatorului perfect. Această perindare excentrică va deveni fascinantă pentru cititorul ce preferă cinematogtafia avangardist-experimentală sau teatrul absurd, şi mai ales romanele în care temele clasice glisează spre zona straniului a cărui sursă este greu de identificat, fiind bine pitită în realul normalităţii.

Deşi la început este prezentat drept un adolescent ce a trăit mai toată viaţa în puf, cazat doar la hoteluri de lux, cu servitori la cheremul său, izolat de viaţa reală, Malcolm nu este un egoist cu nasul pe sus. La fel de rafinat precum manierele sale de vlăstar cu sânge albastru, de gentleman în devenire, Malcolm impresionează prin candoare şi prin dorinţa de a-şi face prieteni chiar şi în rândul personajelor ostile. Se ataşează de cei din jur şi oscilează între frica de a a renunţa la vechiul stil de viaţă după inexplicabila dispariţie a tatălui şi ofertele de a începe o existenţă nouă alături de personajele cu purtări bizare. De fapt, această oscilaţie, prezentată sub forma unui periplu halucinant în care apar eroi veniţi de nicăieri şi cu obiceiuri stranii, devine o alegorie modernă a maturizării prin ieşirea din zona de confort, dar şi un dialog parodic provocat de raportarea subversivă la şabloanele repetate în romanele de până atunci.

Cartea scrisă de James Purdy te derutează. Are suficiente elemente realiste care să te impiedice s-o încadrezi rapid în categoria romanelor suprarealist-experimentale ce par nişte alegorii postmoderne, însă modul în care tratrează problemele realului, ale societăţii postbelice, printre care însingurarea, snobismul, alienarea, intoleranţa în faţa celor diferiţi, alteritatea privită ca inadaptare, abandonul sau hedonismul ca protest împotriva înstrăinării sau inadecvării, te fac să te simţi asemenea unui vizitator intrat într-un univers paralel, unde firescul capătă note aberante, ca într-un film inovator. În această derută indusă cititorului, şi care va fi prelungită până la finalul romanului, descoperi de fapt plăcerea lecturii. Te învăluie o stranietate care, în loc să te sperie, îţi stârneşte acea curiozitate hrănită de un roman despre care îţi vine să spui ca este altfel, deşi atât de aproape de temele obişnuite inspirate de probleme cotidiene.

Malcolm trezeşte duioşia copilului care ai fost cândva, apetitul pentru insolit al cititorului nonconformist şi întreţine acea lume stranie pe care vrei să o găseşti atunci când râvneşti la nişte lecturi cu adevărat originale. Îţi va rămâne multă vreme în memorie datorită unui talent aparte al lui James Purdy în a întreţine stranietatea, dar mai ales acea linie fină dintre bizarul devoalat într-un mod rafinat şi firescul asociat realului, atunci când îşi contruieşte personajele cu manii ieşite din comun, dar cu trăiri şi drame tipice omului obişnuit.

Insloitul vecin cu vărul nord-american al realimsului magic nu te face să te simţi străin de lumea personajelor, în ciuda unor detalii halucinante. Stilul autorului îmbibat în melancolia duioasă îţi trezeşte empatia ce facilitează legătura emoţională dintre tine şi protagoniştii ce par să aibă acel ceva nelumesc.

Editura Vellant

O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

Adriana Gionea

-

February 26, 2017

0

O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

Simpatică, optimistă şi energizantă precum o comedie romantică franţuzească, prin care şabloanele despre căutări şi relaţii umane salvatoare evită plictisul, iar lejeritatea scenariului capătă mereu acea aură de magie pusă pe seama rătăcirilor prin fascinantul (întru eternitate) Paris. Aşa poate fi descrisă cartea O viaţă mai bună, în care Anna Gavalda vorbeşte din nou despre foamea de afecţiune a unor tineri debusolaţi. Ei ajung să-şi ia dramele în râs cu autoironia chic, devenită accesoriul indispensabil al nonşalanţei boeme ce trebuie afişate pe malurile Senei, cutreierate după nopţile albe.

O fi de vină modul în care Anna Gavalda picură speranţa în situaţiile apăsătoare. Sau pur şi simplu o fi vraja atribuită decorului parizian, pentru care unii ar suporta şi marile suferinţe venite în acelaşi timp, atâta vreme cât ar avea ocazia să desfacă firu-n patru la masa unei cafenele faimoase ori pedalând pe un bulevard elegant. Cert este că dramele protagoniştilor din acest roman ajung să te înveselească, nu să te zguduie. Ce-i drept, ei au deprins arta îndurării cu stil, autoironie şi acea dezordine afectivă ce devine o dovadă de necontestat a esteticii emoţionale în oraşul paradei cochet-boeme.

Protagoniştii romanului, Mathilde şi Yann, nu se întâlnesc în cel mai parizian mod cu putinţă, atestat încă din era primilor avangardişti ce au facut din Nadja lui Breton o biblie a hazardului care inspiră – adică din întâmplare. Această regulă a întâlnirilor pariziene facilitate de hazard, care dau însă iluzia predestinării, lipseşte din această carte. Mathilde şi Yann vor duce vieţi paralele, deşi împart aceleaşi depresii, melancolii, căutări şi goluri, într-un Paris la care tu s-ar putea să visezi neîncetat suspinând lacom. Nu li se vor încrucişa drumurile parcurse în căutarea acelui ceva (sau cineva) prin care să îşi oblojească rănile vechi- în cazul ei, pierderea mamei la şaptesprezece ani în timp ce tatăl abia aştepta să plece la amantă, în cazul lui, eşuarea artistică, dezamăgirea faţă de propria neputinţă de a face modificări vitale în prezent şi stagnarea într-o legătură amoroasă în care se simte un străin şi care oglindeşte frica lui în faţa iniţiativelor ferme, ce l-ar putea face să pară egoist în ochii celorlalţi.

Mathilde şi Yann au caractere diferite, ce i-ar fi adus în pragul unei actracţii electrizante ivite între două extreme. Ea îşi îneacă amarul în petreceri, euforii bahice, shopping sau plimbări cu bicicleta în zorii parizieni pentru a se reface după încă o noapte de pomină. Yann, mai puţin expansiv şi degajat, suportă un job sub calificarea lui, cu toate că a visat să fie un mare designer de interior, precum şi toanele unei iubite provenite dintr-o familie mult mai stilată decât a lui. Deşi aleg strategii diferite pentru a rezista într-un cotidian plin de visuri abandonate şi frivolităţi pe post de analgezic afectiv, devenite o rutină, Mathilde şi Yann au totuşi ceva în comun: acel amănunt neprevăzut care îi poartă spre întâlnirile ce le schimbă viaţa. În cazul lui Mathilde, pierderea genţii moştenite de la mama ei, unde se regăsea o întreagă existenţă feminină stocată sub forma unor amintiri şi obiecte asociate cochetăriei, dar şi un plic unde stăteau ascunşi cei 10000 de euro pe care îi datora colegelor de apartament, mult mai responsabile decât ea. În cazul lui, gestul politicos de a sări în ajutorul unei vecine adorabile şi de a-i cunoaşte soţul al cărui umor şi apetit pentru şotii îţi aminteşte de protagonistul filmului Toni Erdmann.

Geanta pierdută o poartă încet, încet, pe Mathilde spre întâlnirea cu acel tip ciudat despre care ai fi spus că nu e genul ei, dar care îi poate da viaţa peste cap. Ajutorul acordat de Yann vecinei sale ispititoare îl transformă în musafirul ce găseşte toate răspunsurile necesare unei reîntâlniri cu sine în apartamentul vecinilor. Apartamentul devine un loc maigic, ticsit cu obiectele decorative asociate tihnei senzuale ce nu a fost alungată încă de rutina conjugală, şi cu poveştile despre ceramica japoneză. În scena şi în dialogurile din apartamentul unde Yann îşi petrece o singură seară găseşti acele ingrediente folosite de Anna Gavalda pentru a-ţi arăta frumuseţea existenţei, descoperită în aducerea laolaltă a oamenilor diferiţi, a excentricilor candizi, dornici de a se conduce unii pe alţii spre acea piesă ce lipsea dintr-un puzzle al unei vieţi complicate ajunse într-o fundătură, din cazua inerţiei şi a conformismului instalat prea devreme.

Ai fi tentat să afirmi că fluiditatea ghiduşă, plină de zeflemea, a vocilor narative ce imită stilul de a se exprima al tinerilor din ziua de azi, dezordinea şi nehotărârea din viaţa personajelor şi aparenta superficialitate reflectă stilul unui roman destinat exclusiv generatiei Y, total diferită de tot ceea ce a fost înaintea ei şi de neînţeles pentru cei maturi. Într-adevăr, modul în care Anna Gavalda prezintă debusolarea din planul afectiv şi profesional a lui Yann şi preferinţa lui Mathilde pentru jobul fără un viitor calitativ, dar care îi oferă cantitatea de bani necesară unei vieţi hedoniste trăite numai cu gândul la prezent, în detrimentul viitorului academic promiţător, sunt nişte detalii asociate de răutăciosi generaţiei Y. Ambii protagonişti au trăsături ce permit confirmarea prejudecăţilor asociate noii generaţii. Una este legată de oscilaţia între apetitul pentru tot ceea ce este nonconformist şi un trai ce pare să elimine schimbarea prin paralizia iniţiativei, aşa cum se întâmplă în cazul lui Yann, ce se visează designer, dar acceptă un job şi o relaţie ce par să ducă spre nicăieri.

Exact când îţi vine să te laşi pradă tentaţiei de a încadra personajele în tipologii fixe şi în limitele unei vârste mult prea fragede pentru a le permite accesul rapid la marile înţelesuri despre lume şi viaţă, Anna Gavalda îţi devoalează nişte surprize. Una dintre ele este legată de fapt de modul în care ajungi să te raportezi la problemele protagoniştilor, ce devin unele întâlnite la toate vârstele, mai ales când se instalează o criză gata să răstoarne certitudinile.

Ambele personaje, ce se declară la început imature, învaţă să ia viaţa de la capăt. Autoarea le oferă portiţa de scăpare prin întâlnirea cu alteritatea, nicidecum prin obositorul ciclu de tip încercare-eroare. Atât Mathilde, cât şi Yann îşi părăsesc vechea existenţă, schimbă decorurile urbane şi fac alegeri bruşte, dar fără a debita fraze greoaie pentru a trece drept întelepţi. Schimbarea lor pluteşte în lumina unor întâmplări stranii şi comice, fiind mereu însoţită de luciditatea dublată de ironia îndreptată spre sine. Este acel gen de ironie pulverizată cu aerul copilului ghiduş ce învaţă repede să se ierte pe sine chiar şi atunci când îşi dă seama că poate pierde sprijinul celor dragi din cauza unei boacăne ce depăşeşte limitele răbdării.

Editura Polirom, 2016

Citeşte şi Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

Adriana Gionea

-

February 23, 2017

0

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

Există oare iubiri care, deşi profunde la început, să nu se termine cu acrobaţii comice şi farse? Care să nu facă din măreţia tragediei existenţiale bufoneria unei autoamăgiri date în vileag pentru a uşura povara insuportabilă a pierderii? Care să nu stârnească hohote de râs acolo unde ar fi fost aşteptate replici având mii de înţelesuri ce ar fi trebuit să conţină toate spasmele omenirii? Care să nu ofere lejeritatea accesibilă a butaforiei refolosite acolo unde s-ar fi cerut unicitatea durerii sufleteşti? Sunt întrebări la care Milan Kundera ajunge să răspundă cu spiritualitatea celui ce a descoperit înţelepciunea abia după ce a înţeles că marile drame ale fiinţei umane îşi devoalează înţelesurile sobre abia când nimic nu mai trebuie luat în serios, privit cu sfinţenie.

Cele şapte povestiri cuprinse în acest volum sunt un deliciu pentru cititorii dornici să perceapă relaţia de cuplu drept un joc insolit şi voluptuos al autoamăgirii, al disimulării ingenioase, ce ajunge să-l scufunde pe mincinos în realitatea de care fugea. Un joc (mult prea) lucid, cu deznodământul absurd hotărât până la urmă de ceilalţi, aflaţi în afara lui.

Kundera se dovedeşte a fi unul dintre cei mai buni şi plini de idei păpuşari din literatura ce pune sub lupă relaţiile de cuplu. Modul în care trage sforile pentru a scoate ce are mai încâlcit psihicul uman este de neegalat. Dar este un păpuşar subtil şi răbdător, care îi dă personajului său impresia că el poate regla sforile…până se încurcă în ele. Nu-i dă totuşi strigătul asurzitor al disperării când acesta se trezeşte în situaţii fără ieşire, ci autoironia dublată de reflecţii neaşteptate.

Ai fi tentat să integrezi dramele personajelor într-un anumit context istoric nefast pentru libertate şi să identifici cauzele în povara sufocantă reprezentată de imixtiunea ochiului colectiv în intimitatea fragilă din perioada comunistă. Dar vei trage repede concluzia legată de universalitatea acestor drame. Nu numai în Cehia comunistă bârfele şi presiunea colectivă duceau la finalul absurd al unei relaţii amoroase, prin rostogolirea neprevăzută a unui detaliu mărunt (Nimeni nu va râde). Nu doar sub dictatură bărbaţii încercau să fugă şi de sub tirania fidelităţii conjugale şi a datoriei (Mărul de aur al dorinţei eterne, Doctorul Havel după douăzeci de ani). Nu doar sub vigilenţa moralei cu apărători iscoditori si necruţători femeile trecute ezitau să îşi mai acorde şansa unei ultime aventuri cu parteneri mai tineri (Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri) şi nu doar sub comunism libertatea personală şi amoroasă erau negociate în funcţie de posibilităţile oferite de realitatea care se confundă mai mereu cu opiniile celor din jur (Eduard şi Dumnezeu, Simpozionul).

Poate cele mai apropiate de problemele regăsite în viaţa omului actual sunt cele din povestirile Simpozionul, Mărul de aur al dorinţei eterne şi Falsul autostop. În aceste povestiri, Kundera tratrează, stârnind molipsitoare hohote de râs, probleme delicate, fără leac uşor, precum teama de acea infidelitate (închipuită) a partenerului, confuzia tânărului (mai experimentat) în faţa unor dovezi bruşte de senzualitate nebănuite la o parteneră considerată previzibilă şi cam neştiutoare într-ale ademenirii erotice, cosumarea unor aventuri mai mult decât efemere pentru a combate paralizanta frică de bătrâneţe precepută ca degradare fizică, solidaritatea masculină pusă la încercare de o femeie provocatoare şi teama de eşec în compeţiile virile. Personajele vor să abordeze aceste probleme sufleteşti cu seriozitate şi ataşament faţă de normele morale, însă Kundera nu crede în omul ghidat până la capăt de valori bine definite, ci de paradoxuri, de propriile minciuni sau incosecvenţe, convertite în argumente logice, în certitudini sau principii sănătoase.

Îndrăgostitul cu intenţii nobile şi cel ahtiat după favoruri erotice rapide nu sunt în ochii lui Kundera decât nişte oameni care fug de ei înşişi, iar din această fugă se detaşează cele mai ispititoare şi originale jocuri interpersonale sau cu propria conştiinţă. Eroii lui Kundera se trag singuri pe sfoară în cel mai profund şi amuzant mod cu putinţă. Se tem de propria inconsecvenţă, dar mai ales de a celor din jur, dar ajung să-şi savureze propriile înfrângeri, munciuni şi rateuri, de parcă ar fi cele mai bune lucruri ce îi puteau trezi în sfârşit la realitate, deşi continuă să băltească demierdaţi în propria farsă chiar şi după ce sunt daţi în vileag într-un mod ruşinos.

Cititorii pasionaţi de psihologia relaţiilor de cuplu vor găsi în acest volum nişte revelaţii care nasc discuţii interminabile. Povestirile incluse în Iubiri caraghioase îl situează pe Kundera la acelasi nivel cu nişte pionieri în domeniul psihologiei, precum Eric Berne, sau cu scriitorii vizionari inspiraţi de psihanaliză, unşi cu toate alifiile subtilităţii legate de complicata dinamică afectivă, printre care Stefan Zweig şi Arthur Schnitzler. Totuşi, în aceste scrieri, abisalul tenebros, fiorii sau tragediile declanşate de instinctele scăpate de sub control sunt înlocuite de rolul salvator al uşurătăţii exersate sau disimulate, al umorului care dezvăluie marile adevăruri abia după ce toate valorile esenţiale, fixate cu generaţii în urmă, sunt demolate de parcă ar fi nişte decoruri uzate.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Dans le jardin de l’ogre – Cum sa (nu) lecuiesti o nimfomana

Adriana Gionea

-

February 21, 2017

0

Dans le jardin de l’ogre – Cum sa (nu) lecuiesti o nimfomana

Vei tot auzi de scriitoarea Leila Slimani. A câştigat unul dintre cele mai râvnite premii literare – Premiul Goncourt. Dacă romanul care i-a adus acest premiu – Chanson douce – are un început ce te poate îngrozi, primul ei roman – Dans le jardin de l’ogre – promite să-ţi crească temperatura, după cum afirmă şi criticii literari ce au fost impresionaţi de analiza erotismului feminin exacerbat de care se lasă ghidată Adele, o replică pariziană şi mult mai adaptată la viaţa burgheză a protagonistei din filmul Nymphomaniac. Ai fi tentat să consideri acest roamn despre urmările devastatoare ale euforiei sexuale confundate cu adicţia drept replica debarasată de pretenţiile existenţialist-erudite a celebrei pelicule regizate de Lars von Trier.

Într-adevăr, unii critici au avut dreptate. Romanul Dans le jardin de l’ogre îţi ridică temperatura şi îţi accelerează pulsul. Din cauza revoltei…dacă empatizezi cu protagonista Adele. În loc să o critici, s-ar putea să o consideri o victimă a societăţii obtuze, care exibă, în culorile neoanelor, reclame la produse cu tentă pornografică, mai ales în cartierele boemei pariziene, dar este gata oricând să condamne o femeie plină de vitalitate senzuală, ce se plictiseşte lângă un bărbat care dispreţuia erotismul, dependent de muncă, dornic să rezolve problemele cărându-şi familia, dar mai ales consoarta infidelă, departe de ispite, la adăpostul unui orăşel de provincie pentru a urma o nouă modă instaurată în rândul noii burghezii obosite de gălăgiosul Paris.

Adele, personajul central, împarte cititorii în două tabere, mai ales datorită modului în care scriitoarea Leila Slimani căptuşeşte pasajele incandescente cu analiza imprevizibilă şi răvăşitoare a emoţiilor. Unii vor simţi compasiune faţă de Adele şi nu o vor considera o nimfomană, ci o eroină irezistibila a zilelor noastre, asumată, liberă, care urmează idealul femeii moderne – acela de a-şi permite orice plăcere vrea, că doar de asta s-a dorit emanciparea.

În ochii cititorilor nonconformişti Adele nu este o femeie bolnavă, ci doar neînţeleasă. Cei din tabăra opusă o vor crede o imorală, cu apucături ce frizează patologicul. Merită, în ochii lor, ostracizarea şi dispreţul soţului, un medic văzut de mama ei drept bărbatul ideal pentru mariajul securizant, jertfit pe altarul datoriei faţă de bunăstarea familală şi care îi oferă consoartei (mereu) ingrate şi statut, şi casă cu grădină, şi copil, şi bani de cheltuială.

Scriitoarea se joacă aţâţător cu aşteptările, valorile şi concepţiile despre viaţă ale cititorilor din ambele tabere. Doar că în locul verdictului expus clar urmează regulile dulcelui stil franţuzesc atunci când vine vorba despre erotismul dezinvolt şi amantlâcurile alambicate – satirizarea moraliştilor, apelul ferm la o analiză sofisticată şi acea ironie sfredelitoare (dar nu mai puţin rafinată) ce dă de pământ cu aparenţele din mediile burgheze.

Toate încercările de a o readuce pe Adele pe calea cea bună, de a o face să se simtă vinovată pentru apetitul sexual scăpat de sub controlul datoriei conjugale, prin care devine o adeptă a varietăţii, o devoratoare de bărbaţi, capătă o tentă caricaturală. Romanul nu se transformă într-o analiză împănată cu elemente de psihologie clinică. Nu abisalul inconştientului este vizat, ci rigiditatea din relaţiile de cuplu lipsite de autenticitate. La un moment dat de întrebi dacă Adele nu este de fapt o victimă a unui model social conform căruia femeia trebuie să se simtă măgulită că poate obţine un statul social de invidiat complăcându-se într-o căsnicie searbădă, bazată pe o relaţie de cuplu în care lipsesc, pasiunea, frenezia şi complicitatea erotică. Ţi se vor părea de tot râsul încercările sotului, medic renumit, de a-i găsi un leac, de a o vindeca de parcă soţia infidelă ar fi un pacient obligat să urmeze o cură. Explorând culisele afective ale soţului victimizat, nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva bolnavul este altul.

Dans le jardin de l’ogre face parte din categoria romanelor în care sexualitatea dezlănţuită a personajului central este o replică sfidătoare dată modelelor sociale şi regulilor unanim acceptate de cei ce încă mai speră să dreseze latura erotică pentru a o educa şi a o supune unor norme şi reţete rigide de viaţă onorabilă. Apetitul (considerat) ieşit din comun al protagonistei poate fi un manifest împotriva ipocriziei sociale şi o palmă dată celor pregătiţi să ofere nonşalant soluţii bazate pe superficialitatea clişeelor. Dincolo de scenele fierbinţi, romanul dezvăluie o perspectivă cutremurătoare legată de semnificaţiile şi motivele din spatele comportamentului scandalos, din care nu lipsesc singurătatea, lipsa comunicării sau alienarea în cuplu.

Romanul scris de Leila Slimani lansează întrebări despre conformism, dreptul şi legitimitatea celorlalţi de a pune un diagnostic legat de intimitatea unei persoane, dar mai ales despre legătura dintre singurătatea omului din marile oraşe, lipsa de afecţiune şi refugiul în hedonismul mai mult sau mai puţin adictiv.

Gallimard, 2014

Lego Batman: Filmul

Calin Carare

-

February 20, 2017

0

Acesta nu este primul film despre Batman, primul film Lego și nici măcar primul film Lego Batman. În 2013 a fost lansat, ce-i drept, cu ocolirea marilor ecrane, Lego Batman: The Movie – DC Super Heroes Unite, care nu trebuie confundat cu mai noul The Lego Batman Movie, subiect al acestei cronici.

Deși aceste premise conturează ideea unei reciclări în scop profitabil, filmul are mai multă prospețime decât în reclamele la detergent și suficient umor să stea singur în lumina reflectoarelor, fără logo-urile răsunătoare DC Comics, Lego și însuși Batman (de interes cam de la Christopher Nolan încoace, Batman&Robin-ul lui Joel Schumacher fiind strict pentru masochiști).

Partea de haz din film se bazează puternic pe trimiteri la cultura pop și contrastul dintre seriozitatea în public a personajului eponim și miezul său copilăros. Totodată, filmul rupe și repune al patrulea zid de parcă ar fi din cărămizi lego și are atât de multe note subtile, în ciuda formei de film pentru copii, încât merită revăzut.

Confortul dat de masca unui desen animat a permis creatorilor să abordeze teme considerate tabu în alte pelicule eveniment, precum auto-ironia față de film și chiar întreaga serie de lung metraje cu Batman, lăsând loc totodată și exercițiului halucinant de imaginație cu probe de foc specifice jocurilor video.

Evident, complexul nu este fără cusur. Unele exagerări pentru efect sunt mai greu de digerat. Câteva resorturi rămân neexplicate, chiar pentru publicul care-și amintește Lego: Filmul din 2014 (în care centrul atenției era creația lego și care avea un ritual anume, față de iterația de față în care, pur arbitrar, doar Batman o stăpânește).

Cu toate acestea, filmul câștigă puncte acolo unde ingineria din spatele firmei daneze de jucării este împletită frumos cu animația computerizată a Warner Animation Group. Cele câteva minute de construcții și transformări rapide fac de rușine și aruncă la categoria timp irosit toată seria de filme Transformers, iar personajele care, structural, au același corp și cam aceeași rază de mișcare ca cele cumpărate din magazin își transmit emoțiile mult peste ce ne-am putea aștepta rezonabil de la niște figurine din plastic.

Distribuția ajută mult să ne sensibilizeze. Will Arnett (Batman) este nemaipomenit de potrivit în acest rol, cariera lui fiind construită pe roluri de ins neserios dar cu alură sau pretenții profunde (a se vedea The Brothers Solomon, TMNT sau Arrested Development). Michael Cera (tot Arrested Development, însă fără dezvoltarea personajului din Scott Pilgrim vs the World), Rosario Dawson (visele mele și restul filmelor ei), Ralph Fiennes (un Midas al cinematografiei contemporane) și mulți alții (de pildă Seth Green, Channing Tatum sau Jonah Hill) fac cărămizile să vibreze, acolo unde nu explodează de-a binelea pe muzica bateristului de la Red Hot Chilli Peppers, Chad Smith.

Pe scurt, un film pentru copiii din sală și pentru copiii din oamenii mari din sală, merită văzut măcar ca exemplu al evoluției animației stop-cadru. Pentru fanii seriei, a benzilor desenate cu super-eroi si consumatorilor de cultura pop, filmul își face loc la secțiunea de văzut și revăzut.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Citeşte şi Manuscrisul fanariot – Bucureştiul fabulos

Citeşte şi Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Ultimele articole