Cele cinci scurtmetraje prezentate în cadrul programului Oscars Night te trec prin cinci stări diferite, de la compasiune, revoltă și anxietate la voie bună și haz, în cele din urmă. Nominalizate la premiile Oscar, la categoria Short Film-Live Action, scurtmetrajele provin din țări diferite:
1. Helium (Danemarca, 2013, R: Anders Walter)
Moartea nu este niciodată un subiect ușor digerabil, cu atât mai puțin când este vorba de moartea unui copil. Câștigătorul secțiunii, Helium este un scurtmetraj danez care creează un univers fantasmagoric, transpus vizual prin imagini și grafică intense. Alfred este un băiat de 10 ani care suferă de cancer și urmează să moară, iar Enzo este noul om de serviciu cu care se împrietenește. Pentru a-i reduce agonia, Enzo îi explică ce înseamnă de fapt moartea: este un tărâm miraculos unde nu va mai suferi niciodată. Povestea imaginativă a lui Enzo este mai mult decât un basm pentru copil: îl ajută pe el însuși să evadeze din prezent, din realitatea greu de suportat în care un copil trebuie să moară. În definitiv, juxtapunerea dintre firul narativ real și cel imaginar ne face să îndurăm mai ușor finalitatea care ni se face cunoscută încă de la început. Vrem și sperăm ca Albert să se fi urcat în acel balon spre tărâmul colorat și imponderabil.
2. Just before losing everything / Avant que de tout perdre (Franța, 2013, R: Xavier Legrand)
Avand que de tout perdre este un scurtmetraj francez foarte intens, cu un fir narativ frenetic – sau mai degrabă aceasta este starea pe care o induce. În acest scurtmetraj de 30 de minute, acțiunile se succed ca într-un delir: Miriam sosește la muncă cu copiii, își dă demisia, plănuiește evadarea din oraș. Pentru prima jumătate, nu ni se face cunoscut motivul din spatele fugii disperate, însă cicatricile de pe corpul femeii sunt indicative solide. Comentariul fiului său, deși inocent exprimat, este dureros pentru realitatea pe care o devoalează. Pe tot parcursul scurtmetrajului, ne simțim cot la cot cu Miriam și copiii ei, o încurajăm lăuntric, iar când scăparea este foarte aproape, tensiunea atinge cele mai înalte cote.
3. The Voorman Problem (Marea Britanie, 2013, R: Mark Gill)
În scurtmetrajul cu tente de comedie neagră The Voorman Problem, problematica abordată este mai subtilă. Domnul Voorman este un prizonier ce se pretinde a fi Dumnezeu. Pe lângă asta, reușește să-i convingă pe colegii de închisoare de această identitate. Doctorul Williams este psihiatrul ce urmează să-l vindece pe Voorman de… dumnezeire. În dialogurile celor doi, el afirmă nestrămutat că este cu adevărat Dumnezeu, iar contradovezile doctorului pălesc în fața ideii că Voorman a creat lumea acum 9 zile, iar toate situațiile și persoanele sunt de fapt o extensie a minții sale – totul pentru amuzamentul personal. Scurtmetrajul oferă multiple variante de interpretare, în concordanță cu propria poziție față de religie. În final, parvine tonul ironic al regizorului, care exploatează cu finețe dualitatea religiei. The Voorman Problem nu are o finalitate clară, iar din acest punct de vedere este cel mai nesatisfăcător dintre cele cinci scurtmetraje. Însă este cu siguranță cel mai provocator.
4. That Wasn’t Me / Aquel no era yo (Spania, 2012, R: Esteban Crespo)
În spatele scurtmetrajului Aquel no era yo se află o problematică delicată, dar nu reușește să exploateze în totalitate potențialul oferit de aceasta. Doi doctori spanioli ajung în Africa pentru a oferi ajutor, însă sunt luați prizonieri de o gașcă de copii-soldați africani în frunte cu generalul lor. Cei doi sunt torturați în toate modurile, în speță de către copii care se antrenează pe ei. Ei sunt învățați de către general să nu aibă milă, iar lipsa de compasiune și empatie trebuie să se manifeste și unul față de celălalt. Deși imaginile sunt puternice, iar copiii actori interpretează remarcabil emoțiile/lipsa de emoție, filmul nu convinge. Discursul oferit de un fost copil-soldat la o universitate pare să ofere scurtmetrajului o notă moralizatoare. Abordarea, per total, este clișeică, însă nu se poate nega potențialul de sensibilizare pe care îl are acest scurtmetraj.
5. Do I have to take care of everything? / Pitääkö mun kaikki hoitaa? (Finlanda, 2012, R: Selma Vilhunen)
Ultimul, dar nu cel din urmă scurtmetraj este o comedie de situații savuroasă. În ziua unei nunți la care este invitată împreună cu familia, mama confundă alarma cu un apel și nu se trezește la timp. De aici, prăpăd. În următoarele 7 minute suntem martorii unor întâmplări haioase, una mai absurdă ca alta, culminând cu o situație penibilă care le pune cap. A fost finalul perfect pentru o rundă de scurtmetraje consumatoare intelectual. Do I have to take care of everything? ne învață o lecție: comediile bune sunt împachetate în 7 minute!
