Noul album al lui RAYE, This Music May Contain Hope., al doilea ei album de studio (apărut pe 27 martie 2026), vine după My 21st Century Blues și o păstrează în zona dintre pop, soul, jazz și dramatism orchestral, dar la o scară mai mare. Discul combină aranjamente ample cu o scriitură foarte directă, cântecele evoluând ca formă mult de la primul sunet până la ultimul – ca de exemplu în melodia care ne-a plăcut nouă azi cel mai mult, The WhatsApp Shakespeare (embedded ca video în acest articol), în care sunetul se transformă din R&B în swing și la final în musical.
Sunt piese construite în jurul corzilor și frazării de jazz, cu texte actuale și personale, RAYE trecând repede de la vulnerabilitate la ironie, furie și teatralitate, ceea ce dă albumului dinamism și energie. În general, albumul e o declarație pro maximalism, ceea ce nu mă deranjează, având în vedere lipsa de idei muzicale care caracterizează de obicei pop-ul.
The Guardian a lăudat ambiția albumului și deschiderea lui emoțională, în timp ce Pitchfork s-a concentrat mai mult pe sofisticarea producției și pe felul în care RAYE reușește să adune genuri diferite fără să-și piardă identitatea. Alte recenzii pozitive, inclusiv cele agregate de Metacritic, au insistat asupra amplitudinii ei ca voce și compozitoare și asupra senzației că acesta este un disc făcut cu mult control și multă știință muzicală.
Acolo unde criticii sunt mai puțin convinși este mai ales în zona de editare. Rezerva principală nu este că albumul nu ar avea idei, ci că poate are prea multe. Unele recenzii sugerează că se simte prea lung, prea lucrat sau prea dornic să-și sublinieze propria amploare emoțională și muzicală.
Din punctul de vedere al colaborărilor de pe acest album, noua ne-a sărit în ochi Hans Zimmer, unul dintre cei mai influenți compozitori de film ai ultimelor decenii, care apare pe „Click Clack Symphony” și este creditat și printre producătorii albumului. Cum am spus și mai sus, discul merge într-o direcție mai amplă, cu corzi și un sunet mai cinematografic decât un album pop obișnuit, de unde și această colaborare. Albumul include și o colaborare cu Al Green, plus apariții ale surorilor lui RAYE, Amma și Absolutely, pe piesa „Joy.” O altă colaborare care pare în mod special personală este „Fields,” înregistrată împreună cu bunicul ei, Michael.
London Symphony Orchestra apare pe mai multe piese, ceea ce explică de ce albumul sună atât de aranjat și de amplu, nu construit doar pe ritm.
În concluzie, noul album al lui Raye merită ascultat, mai ales într-o zi mohorâtă ca aceasta. În primul rând pentru că, așa cum îi spune și numele, aduce speranță. RAYE are ceva din (aparenta) naivitatea bună, optimismul și forța Ellei Fitzgerald de a te smulge din gânduri întunecate sau letargie. Iar în vremurile de azi îndrăznesc să spun că avem nevoie de Ella Fitzgerald, nu de Radiohead. 🙂