Naufragii este genul de roman ce nu are nevoie de prea multe argumente pentru a-i îndemna la citit pe cei seduşi deja de stilul autorilor niponi clasici. Dar cei ce se vor bucura cel mai mult de această lectură vor fi cititorii pasionaţi care au descoperit literatura japoneză în paralel cu filmele cineaştilor niponi. Vor găsi aceeaşi subtilitate evazivă, prin care suspansul se prelinge răbdător în lentoarea descriptivă şi în legendele spuse cu jumătate de gură de sătenii unei izolate aşezări de pescari.
Naufragii îţi evocă filmele regizorilor japonezi premiaţi la marile festivaluri europene. Akira Yoshimura apelează la îmbinarea dintre vizualul fotografic asupra căruia sunt proiectate stările personajelor tăcute, simbolurile opace ascunse în spatele unor imagini picturale şi atmosfera stranie în care acţiunile personajelor semănau mai degrabă cu gesturile unui ritual necunoscut, din altă lume. Romanul său te face să-ţi aminteşti de toate acele filme în care elementele esteticii nipone s-au sincronizat cu vizionarismului avangardist al generaţiei de artişti vizuali apăruţi după al Doilea Război Mondial.
Cartea scrisă de Akira Yoshimura, cunoscut publicului român datorită romanului Supliciul unei adolescente, va fi savurată cu voluptatea pe care o trezeşte abilitatea scriitorilor niponi de a capta vizual stranietatea şi va fi apreciată mai ales de cei fascinaţi de pelicula Femeia nisipurilor. Îţi vei aminti de acest film datorită plonjării bruşte în realitatea unei comunităţi izolate pe un ţărm nisipos, de o ariditate claustrantă, în ciuda orizontului marin. O realitate a unui Sisif conectat la enigmele sumbre ale unei lumi având propriile-i reguli şi mai ales propria viziune asupra luptei dintre Bine şi Rău, dintre moral şi tabu, dintre viaţă şi moarte. Spre deosebire de Femeia nisipurilor, în care motivele din spatele misterului ce învăluia satul în care devine prizonier personajul central erau ascunse până la final, în acest roman se va schimba raportul de forţe între ceea ce trebuie dezvăluit şi ceea ce trebuie să rămână vag, îngropat în ambiguitate, în metaforă.
Akira Yoshimura le permite simbolurilor şi alegoriilor inaccesibile străinului să se deghizeze într-o realitate palpabilă apăsătoare, cu tentă de frescă socială a unui mediu auster şi ameninţător, încât să ai impresia că absurdul este diluat într-o naraţiune cu tentă realistă, dar care se va dovedi a fi doar vârful aisbergului, doar o parte a ceea ce se poate vedea. Iar ceea ce se poate vedea în această lume criptică, ascunsă, este sărăcia extremă a unui sat pescăresc rupt de timp (singurele indicii temporale fiind semnele de pe corăbiile râvnite de săteni, care atestă apartenenţa la flota unui senior feudal, dându-ne de înţeles că acţiunea se petrece înainte de era Meiji, aşadar înainte de jumătatea secolului al XIX-lea). Singura modalitate de supravieţuire a localnicilor este fărădelegea. Dar este o fărădelege corectă în ochii lor, atâta vreme cât este legitimată de moştenirea şi de acordul strămoşilor. Dacă strămoşii au hotărât să îmbine efortul obţinerii sării prin păzirea focurilor nocturne în pragul iernii aspre cu ademenirea corăbiilor negustoreşti ce vor să evite naufragiul apropiindu-se de ţărmul ce pare a fi unul prietenos datorită acestor focuri ce indică prezenţa umană, atunci sătenii amărâţi nu ar trebuie să simtă remuşcări după ce omoară echipajul, fură încărcătura, împărţită frăţeşte, după numarul gurilor ce trebuie hrănite de stâlpul fiecărei familii, apoi dezmembrează nava, ale cărei lemne devin pisese de mobilier şi combustibil pentru încălzirea cocioabelor friguroase în timpul iernii.
Akira Yoshimura suspendă încă de la început orice drept al cititorului de a invoca legile moralei. Legile fireşti ale răsplatei şi pedepsei sunt la fel de îndepărtate precum lumea securizantă în care se aplică normele morale. Dincolo de munţii văzuţi în depărtare, a căror vegetaţie anunţă sezonul naufragiilor dătătoare de speranţă pentru infometaţii deveniţi prădători, se întinde o lume care, în faţa sătenilor, nu face decât să caşte hulpav o gură ce înghite fără discriminare bărbaţi, adolescente sau copii firavi, care acceptă să fie vânduţi ca sclavi timp de câţiva ani în schimbul unor saci de cereale, pentru a-şi salva familia de la foamete. Trocul cu fiinţe umane, total inuman, se desfăşoară nestingherit, în spiritul bunei soluţionări a schimburilor economice feudale, în această lume în care maturitatea începe la zece ani, odată cu primele scrumbii prinse.
Între superstiţia dătătoare de speranţă şi teroarea dării în vileag a jafurilor aspru pedepsite prin cazne medievale, universul personajelor se dilată şi se contractă în ritmul unor semne numai de ele ştiute, asemenea unor coduri transmise în timpul unei iniţieri, în care secretele sumbre devin legende, iar legendele, nişte adevăruri mărturisite mai mult prin aluzii. Nimic nu disipează atmosfera picturală, nici măcar dramele sfâşietoare. Descrierea pauperităţii îmbină lirismul vizual cu detalii realiste nefiltrate, dar prezentate în spiritul discreţiei stilizate specifice esteticii unui roman japonez, în care mizeria şi tristeţea sunt îmbrăcate în subtilitate, nicidecum în brutalitatea unui mediu apăsător.
Ceea ce pare a fi un roman cu tentă realistă, adaptat la estetica niponă, unde înclinaţia spre discreţie, ambiguitate, descriptiv şi lirismul pictural ascund faţa greu de privit a fiinţei umane deformate de asperitatea sărăciei feroce, îşi dezvăluie treptat potenţialul metaforic, atât de apreciat de pescuitorii de simboluri, tradiţii rare, aproape dispărute, şi ritualuri asociate comunităţilor japoneze din locuri mai puţin umblate. Naufragii este mai degrabă un roman în care brutalitatea în numele supravieţuirii darwiniste şi morbidul iau forma unei alegorii, în stilul altui roman a cărui ecranizare a validat talentul cineasteilor niponi printr-un Palme d’Or –Balada de la Narayama. Asemenea unei stânci ivite din mare, povestea se întinde între orizonturi largi şi ape tulburi, cu promisiuni sumbre. Dacă la suprafaţă se vede povestea lui Isaku şi a familiei sale care luptă împotriva sărăciei, în planul ascuns rămân secretele, apetitul pentru inventarea unui alfabet încărcat de superstiţii, prin care sătenii să poată vorbi cu spiritele ce pot favoriza naufragiul corăbiilor încărcate cu orez (devenit o delicatesă în lumea lor).
Naufragiul este invocat prin ritualuri magice, dar precedate de semne şi acţiuni din realitatea imediată, cărora li se oferă solemnitatea unui ceremonial vital, ascuns celor din afară. Când versanţii muntelui din depărtare se înroşesc din cauza vegetaţiei transformate de venirea toamnei, apa mării devine mai rece, iar bancurile de peşti sunt îndepărtate de curenţii puternici, sătenii aprind focurile sub cazanele în care se face sarea. Veghea nocturnă are ca scop zărirea unei nave în derivă, căreia sătenii îi spun o-fune-sama. Când un copil este chemat de mai-marele satului să păzească focurile, intră în lumea celor mari, a bărbaţilor. O-fune-sama, cuvântul tainic prin care este denumită binecuvântarea naufragiului, este invocat obsesiv şi repetitiv precum recitarea unei sutre, cu veneraţia datorată unui sfânt, sau unui strămoş notabil, şi cu nostalgia unui paradis pierdut, ce revine o dată la câţiva ani, după o lungă perioadă apăsătoare de agonie şi de plecări în robie a sătenilor. Rugile sătenilor şi îndeplinirea meticuloasă a ritualurilor dau rezultate şi o navă în derivă îşi face apariţia. Le aduce sătenilor tot ce şi-au dorit: orez, ceai, sake, tutun, de care se bucură în timpul câtorva zile de trândăvie permisă de cantitatea mare de orez ce le oferă un răgaz în lupta cu valurile pentru ademenirea peştilor. Dar abundenţa cere şi un sacrificiu, neprevăzut, abătut asupra lor cu forţa unui blestem.
Pentru a înţelege lumea captată în acest roman, trebuie, în primul rând, să detectezi ritmul repetitiv, precum alternanţa dintre flux şi reflux, al ciclicităţii vieţii pe malul mării. Coordonatele temporale ce stabilesc ritmul naraţiunii, mai mereu dilatat într-un roman japonez, se vor suprapune peste ciclicitatea unei existenţe de pescar. În al doilea rând, va trebui să accepţi un alt echilibru al forţelor din balanţa realism-ambiguitate mitică. Nu se pleacă de la concret spre simbolul ascuns, ci invers. Faptele care alcătuiesc naraţiunea vizibilă, minimalistă, nu sunt decât nişte concesii făcute de o lume inaccesibilă unui străin ce vrea să descifreze indescifrabilul. Lumea personajelor are propriile coduri, iar fresca socială încropită printr-o naraţiune cu tentă realistă nu este decât o descifrare iluzorie, prin care să îi momească pe cei ce manifestă o toleranţă scăzută în faţa ambiguităţii, pe care vor neaparat să o tranforme într-o poveste cu tâlc. Dar povestea de la suprafaţa unei lumi străine pentru neinţiaţi este de fapt doar o mică răsplată pentru cititorul răbdător, care a învţat să aştepte fiecare semn prevestitor al unor întâmplări pline de suspans. Este vorba despre acel suspans cu tentă enigmatică, oglindită de imaginea versanţilor cotropiţi de un roşu aprins, amintind de stampele dedicate de Hokusai peisajelor stilizate dominate de muntelui Fuji. Dar în acest roman, nuanţa puternică devine un semn rău-prevestitor, al cărui sens va fi devoalat abia în ultimele pagini, în care suspansul capătă acea consistenţă sumbră ce învăluie o comunitate izolată încât să pară bântuită de inexplicabil, ca într-un thriller de artă, plin de metafore abisale.
Pentru Akira Yoshimura, nu întâmplările ce dau vigoare narativă contează. Faptele nu sunt decât rămăşiţele unei lumi tainice, dornice să-i ofere cititorului rămas pe mal o succesiune cu sens a întâmplărilor, demnă de o mult-aşteptată recompensă după repetarea obsesivă a pasajelor şi a detaliilor pescăreşti ce descriu trecerea domoală de la un anotimp la altul. Dacă te-ai prins că firul narativ nu este decât o momeală, atunci vei înţelege că toate întâmplările vizibile nu sunt decât rămăşiţele unui real eşuat şi împins la mal de repetiţia ciclică de tip flux-reflux, transpusă de data aceasta în dualitatea concret-simbolic, sacru-profan.
