Facebook
Acasă Articole Pagină 165

Articole

Ultimele

X-Men: Apocalypse sau ce ar putea urma după apocalipsă

Calin Carare
-
0
X-Men: Apocalypse sau ce ar putea urma după apocalipsă

E un lucru rar și greu să se adune o mulțime de oameni și să iasă din munca lor un film bun. Probabil e cu atât mai greu dacă trebuie să țină cont de unele filme premergătoare și de unele care vor urma, poate chiar nescrise.

X-Men: Apocalypse este precedat de trilogia X-Men finalizată în 2006, două derivări centrate pe Wolverine, un exercițiu excentric cu Deadpool și încă două lung metraje prin care s-a predat ștafeta unei noi generații de actori. Aceștia, asemenea profesionștilor din chaebolurile sud-coreene, au în față aproape un angajament pe viață odată cu primul rol într-un asemenea film, cu condiția să nu supere vreun scenarist sau să aibă o criză de conștiință.

În cazul de față, mecanismul se confirmă, dispariția unui personaj familiar fiind tratată mai dramatic decât genocidul sau distrugerile cataclismice. Totodată, aparițiile unor personaje celebre animează spiritele fanilor, chiar dacă, rupte din context, reprezintă episoade macabre și nu foarte inteligente.

Altfel, filmul nu pare să vrea să surprindă publicul cu vreo idee nouă, apelând la o bine-cunoscută rețetă: se ia un personaj negativ foarte puternic – En Sabah Nur – decis să cucerească lumea, care este însă oprit de efortul în echipă al personajelor pozitive – mutanții buni și cei recuperați după o incursiune în tabăra răilor.

Pentru a menține suspansul, se mai presară un condiment de personaje secundare în ambele echipe, a căror motivație sau dezvoltare de personaj nu e tratată aproape deloc – Angel și Havok. Aceștia se evaporă la fel de abrupt și sumar ca rolul jucat în film – marginal.

Totdată, pentru a nu face preparatul prea iute iubitor de mutanți și a-i da o aromă ceva mai terestră, filmul mai are ca ingrediente și câțiva oameni, nu mulți, dar împărțiți și ei în buni – Moira MacTaggert, interesul romantic al profesorului Charles Xavier – și răi – Striker – pentru a nu strica echilibrul celor două jumătăți bine conturate ale prăjiturii.

Zic prăjitură pentru că este presărată cu dulci momente de umor și relaxare, venind de la personaje dezvoltate surprinzător de închegat – de exemplu Quicksilver -, coptura fiind apoi desăvârșită cu performanța actoricească a lui Michael Fassbender, în rolul lui Magneto, James McAvoy ca prof. Xavier și chiar Oscar Isaac, în rolul temutului Apocalypse.

Jocul actorilor are un scop mai restrâns în bucătăria acestui film, efectele speciale fiind felul principal. Pentru cei care nu sunt neapărat fani ai acestui gen de bucate dulci, savuroase dar nu neapărat pline de nutrienți, actorii menționați au dat măsura abilității lor în filme precum Becoming Jane, Macbeth sau Inside Llewyn Davis.

Pentru ceilalți, care vin să vadă lumea explodând, cel mai probabil nu vor pleca dezamăgiți după festinul de explozii și distrugeri pregătit de chef Bryan Singer. Totuși, o întrebare rămâne: dacă noii X-Men înfruntă însăși, sau mai corect însuși apocalipsa în acest film, ce le mai rămâne să dovedească sau să rezolve în viitoarele iterații ale francizei? Mie unuia mi-e și frică să mă gândesc…


LYTE video

The Commune – Cand niste adulti cuminti au nostalgii din era libertatii sexuale

Adriana Gionea
-
0
The Commune – Cand niste adulti cuminti au nostalgii din era libertatii sexuale

The Commune (Comunitatea, în cinematografele din România) este un film ce poate aduce împreună spectatori din generaţii diferite care, în alte condiţii, s-ar lua la harţă de la viziunile diferite, unele mai scandaloase decât altele în ochii opozanţilor, cu privire la meciul de box al moralei austere cu libertatea sexuală fără limite a celor din anii ’60-’70. Include toate problemele şi provocările unei drame în cuplu (sau, mai bine zis, în cupluri), în care sunt amestecate ca într-un malaxor teama de îmbătrânire ce ameninţă senzualitatea tipologiei feminine dezirabile în ochii partenerului, infidelitatea, depresia cu preludiu anxios exploziv, singurătatea în doi, îngheţarea comunicării, speranţa himerică a reîmpăcării şi crizele din sânul familiei destrămate.

Problemele clasice ale unui cuplu în impas sunt transpuse astfel încât să pară atractive atât pentru spectatorii trecuţi de patruzeci de ani ce vor să regăsească într-un film intimitatea intensă a relaţiilor umane şi a discuţiilor despre obstacolele în doi, care să reflecte propriile experienţe de viaţă, dar pe care danezul Thomas Vinterberg le scoate din sfera dramelor găsite în varianta mai deşteaptă a unor soap opera pentru cei vlăguiţi de responsabilităţile cotidiene, ce vor să petreacă o seară de sâmbătă în sufragerie, cât şi pentru tineretul din ziua de azi care urăşte melodramele despre crizele unor vârste la care cei de douăzeci de ani nu se gândesc încă. Vinterberg ia toate aceste probleme din sfera clişeelor şi le aruncă în exuberanţa libertăţii sexuale (şi a libertinajului) din perioada hippie, ce a dus idealurile egalitariste ale traiului la comun şi în sfera unor legături de cuplu în care se împărţeau chiar şi partenerii stabili.

Spiritul hippie s-a propagat până în Copenhaga anilor ’70 şi a contaminat mai multe cupluri din middle class-ul plin de cei trecuţi de anii primei tinereţi, dar care, dorind să fugă de ei înşişi, au pretins că vor să dea rutina unei familii normale pe ispita unei vieţi la comun, tradusă în termenii anilor ’60 prin termenul commune. Porniţi pe drumul plăcerilor, conflictelor, pierderilor şi tragediilor trăite la grămadă, nu şi împărtăşite sufleteşte sau împărţite în mod egal, că doar utopia este valabilă doar în imaginaţie, mai multe cupluri şi nomazi şomeri cu vise de beatnici născuţi prea târziu pentru a mai prinde caravana lui Kerouac, dar având aceleaşi strategii convenţionale prin care să eludeze asumarea unei responsabilităţi acceptă oferta cuplului ceva mai avut, format din personajele principale ale dramei -Erik (Urlik Thomsen), un arhitect şi apreciat profesor universitar cu priză la cea mai sexy studentă, şi Anna (Trine Dyrlholm), o variantă daneză a Andreei Esca -de a împărţi cu ei spaţioasa locuinţă ce ar fi costat prea mult pentru o singură familie.

Fiecare cuplu şi locatar ce acceptă propunerea celor doi soţi sau, mai bine zis, a charismaticei Anna, plictisită de relaţia cu Erik, deţine la rândul său un bagaj greu de manii şi experienţe personale apăsătoare, cum ar fi boala incurabilă a unui copil despre care toţi ştiu că nu va mai apuca vârsta de 9 ani. Dar cum obiceiurile proaste ale unui trai cumpătat, până atunci, mor greu, nu vei vedea în acest film orgii condimentate din greu cu marijuana, nici plantaţii de ierburi interzise de lege care să le alimenteze, ci doar ecouri care să amplifice de fapt o dramă împărţită doar de partenerii unui singur cuplu, acela format din Erik şi Anna. Cei doi îşi dau seama prea târziu că planurile lor utopice de a forma o comunitate de adulţi altfel, o familie nonconformistă extinsă, nu au creat decât o polifonie obositoare, o arenă înconjurată de un public pestriţ, intruziv în timpul discuţiilor intime şi mult prea detaşat în momentul deznodământului aecstui spectacol marital, ce are nevoie de prezenţa unor martori cu mintea limpede. Totuşi, pentru a le face hatârul adolescenţilor crescuţi în capitalismul actual visând la era Woodstock şi nostalgicilor care, în urmă cu trei-patru decenii, şi-au început viaţa sexuală ascultând Beatles, Janis Joplin sau Led Zeppelin şi citindu-l pe Kerouac, regizorul îşi pune personajele să participe la un skinny dipping în apele scandinave, această scenă rămânând precum o fotografie a începuturilor entuziaste în care abilitatea unui adult lucid capabil să detecteze diferenţa dintre visul utopic şi realitatea cotidiană sunt la fel de amorţite ca-n perioada tinereţii zbuciumate când se împărţeau mansardele ieftine, nicidecum un conac moştenit în pragul crizei de la patruzeci de ani.

Deşi ai impresia că titlul este o reclamă deloc sinceră cu spectatorii ce doreau să vadă o explorare cinematografică a dinamicii de grup în era libertăţilor ce dinamitau modelul burghez al middle-class-ului hrănit cu idealurile societăţii de consmum, The Commune te reţine în sala de cinema datorită replicilor ce trădează un umor candid şi liniştitor, precum şi unor interpretari actoriceşti capabile de a te face să empatizezi cu personajele dintr-o decadă şi o lume diferită de a ta, dar care trec prin nişte probleme ce nu par să îmbătrânească niciodată şi pe care le găseşti şi la adulţii de azi, chiar dacă nu au fost hippioţi. Actorii din rolurile principale, Trine Dyrlholm şi Urlik Thomsen susţin un scenariu care, în opozitie cu titlul ce aminteste de vremurile nonşalanţei erotice fără consecinţe, poate fi considerat un bluff de marketing. Libertatea lor sexuală, care, paradoxal, nu devine o urmare a traiului în comun, ci din lumea exterioară, plină de rutină, are până la urmă consecinţe, dându-şi seama de limitele afective când se trezesc din frenezia utopică manifestând agitaţia anxiogenă a revoluţionarului trezit din beţia revoltei şi vede ce dezastru a lăsat în urma lui, negăsind nici lumea perfectă la care visase.

Cum să ajugi însă la capcanele întinse de promisiunea libertăţii sexuale, precum gelozia, teama de abandon şi disiparea intimităţii securizante, când în cuibuşorul destrăbălării ai mai mult atmosfera unei cabane închiriate de nişte prieteni de dragul evocării unor vremuri mai bune şi unde singurul element scandalos rămân unele discuţii fără perdea în preajma copiilor expediaţi până la urmă? O introduci în scenă pe studenta sexy, perfect conştientă de farmecele ei şi de slăbiciunile adulmecate în apropierea profului înstrăinat de consoarta preocupată mai mult de a deveni centrul atenţiei colective infiltrate cu voia ei în căminul conjugal. Părând varianta mai tânără a soţiei, studenta devenită amantă este elementul care aprinde spiritele şi resuscitează succesiunea ascendentă evenimentelor, permiţând escaladarea tensiunilor până în punctul culminant dinaintea deznodământului. Dar până acolo, Erik trebuie să treacă prin greşelile previzibile şi de neacceptat ale bărbatului trecut de patruzeci de ani care se simte neglijat. O aduce în dormitorul comjugal pe amantă când soţia este plecată, fiind descoperit de fiica ajunsă la vârsta primelor explorări sexuale precoce, prin care vrea să imite ce a văzut în casă, dar în varianta însoţită de un postludiu care să includă o intimitate emoţională pierdută de ai ei. Îi mărturiseşte soţiei la momentul inoportun trăirile faţă de amanta mai tânără fără a fi lângă ea în timpul crizei provocate de teama de îmbătrânire şi de pierdere a feminităţii când infidelitatea este percepută drept o invalidare a talentelor senzuale. Actriţa Trine Dyrlholm face un tur de forţă reuşit, pentru a te impresiona prin interpretarea fidelă a reacţiilor psihologice din acea criză a feminităţii atacate în punctul sensibil, culminată cu episoade impulsive şi depresive, urmate de pierderea peste noapte (şi) a jobului în care investise multe resurse.

În loc să repare legătura cuplului prin intervenţia plină de compasiune a prietenilor deveniţi colocatari sau prin empatia soţului, regizorul recurge la un detaliu ce i-ar amuza pe spectatorii abia ieşiţi din adolescenţă şi care vor să-i vadă şi pe adulţi făcând greşeli, dar care îi poate revolta pe cei trecuţi la rândul lor prin crize de cuplu: soţia, într-un moment de spontaneitate neconectată la sensul propriilor trăiri, îi cere soţului să o aducă pe amantă în comună. Rivalele ajung astfel să facă împreună cumpărături, se privesc în ochii la cină, amanta schiţând un zâmbet de complezenţă, soţia, zâmbetul amar al celei ce priveşte chipul perfect al unei rivale tinere. În loc să se împungă, între ele intervine compasiunea amentei care sesizează începutul episodul depresiv al soţiei, dar, pentru a evita acuzaţiile aduse verosimilităţii, regizorul o trimite pe fiica de treisprezece ani să potolească furia autodistructivă a mamei, pe care ceilalţi locatari, invitaţi (culmea!) la iniţiativa celei rănite, par împăcaţi cu prezenţa noii femei din viaţa lui Erik şi îi cer Annei să părăsească locuinţa conjugală, spre binele ei.

Văzând nişte adulţi intempestivi ce nu au mai pus de ceva vreme picioarele pe pământ, spectatorul aşteaptă elementul care poate sparge zgomotos bula hedonismului (mai mult mimat), acea voce a raţiunii eclipsate de atitudinea defensivă a personajelor când văd o realitate devenită apăsătoare prin apelul la responsabilizare, desuet în ochii lor. Doar că vocea îi aparţine unei preadolescente, nimeni alta decât fiica protagoniştilor, interpretată de Martha Sofie Wallstrom Hansen într-o manieră impecabilă, ce îmbină inocenţa, mimica unei adolescente introspective, curiozitatea sexuală ce duce la relaţii precoce, asumate cu o mare sete de afecţiune, şi maturitatea copilului bătrân împăcat de multă vreme cu ideile trăsnite ale părinţilor, pe care le priveşte cu seninătatea celui care le poate înţelege dramele din spatele deciziilor. Îşi ridică mama de pe jos, îi sabotează la timp tentativa de a pune pe foc toate lucrurile rivalei şi le spune tuturor, precum o portavoce a luciditaţii lăsate de-o parte, că nu a văzut o persoană mai nefericită decât mama ei.

Ce a început cu poza nostalgică plină de nebuni frumoşi rătăciţi în rutină şi cu vechea promisiune iluzorie a reîntoarcerii la comuniunea sinceră a primelor fiinţe ce şi-au promis că vor avea grijă unele de altele în momentele grele după ce vor împărţi bucurii mai mult sau mai puţin morale în ochii oamenilor serioşi, a devenit, dintr-o poveste controversată, o succesiune de scene de o melancolie pe cât de răvăşitoare pe atât de duioasă, în care se reflectă singurătatea în mijlocul unei polifonii decuplate de la dialogul însoţit de empatie, dezamăgirea în faţa invalidării propriilor vise, dar şi o mare sete de apropiere. Regizorul nu-şi pedepseşte aceste personaje, considerate de ceilalţi imorale, ci le dă şansa ultimă de a face apel tocmai la compasiunea spectatorului ce le-ar judeca, vorbindu-i de fapt despre nevoia universală de apartenenţă la un grup suportiv, la o familie securizantă, despre încercarea de a găsi o busolă afectivă într-o mare a naufragiilor alienante şi a impasurilor existenţiale.


LYTE video

 

Iuda – Nevinovatia tradatorului si setea de cuvinte a lui Amos Oz

Adriana Gionea
-
0
Iuda – Nevinovatia tradatorului si setea de cuvinte a lui Amos Oz

O femeie misterioasă dintr-o casă de la marginea Iurusalimului. Un tânăr ce-i admiră pe revoluţionarii sud-americani şi vrea să-şi scrie lucrarea de diplomă alegând ca temă imaginea lui Iisus în conştiinţa evreilor. Un bătrân care angajează studenţi pentru a purta dialoguri erudite despre istorie, cultură sau religie, care să-i mai astâmpere demonul singurătăţii timp de cinci ore pe zi. Un altul, implicat în revenirea evreilor pe tărâmul biblic, apoi acuzat de trădare de către fondatorii noului stat israelian şi care, deşi s-a stins în urmă cu mulţi ani, prin prezenţa lui fantomatică devine un fitil ce aprinde fiecare discuţie a celor din jur. Toate aceste personaje se întâlnesc într-un roman care te lămureşte, fără opinii părtinitoare, cu privire la capcanele idealiştilor vizionari, la conflictul dintre evrei şi palestinieni, la întemeierea statului Israel şi la dificultatea de a vedea un adevăr apăsător cu ochii larg deschisi. Dincolo de toate aceste controverse cu tentă politică se ascunde fantoma demonizată a evreului trădător precum un Iuda reînviat de fiecare nouă generaţie de europeni fanatici şi transformată în urgia pogromurilor culminate cu Holocaustul.

Cei îndrăgostiţi de romanele scrise de Amos Oz datorită unei lucidităţi îmbrăcate în căptuşala duioasă a iubirii faţă de aproape, cu preţul unei explorări incomode a dramelor şi a istoriei propriului popor într-un context internaţional tensionat, vor sorbi cu nesaţ fiecare pagină a romanului intitulat Iuda. Este un roman al idealistului care propovăduieşte compasiunea şi acceptarea celui diferit. Are forţa pătrunzătoare a vorbelor de duh şi iscusinţa dialogurilor metaforice demne de cărţile pline de revelaţii grandioase cât o misiune apostolică.

Romanul vorbeşte despre fidelitatea faţă aproape, în ciuda titlului ce aminteşte de un personaj descris printr-o iconografie a dezgustului şi a urii faţă de trădător. Ura abătută apoi asupra evreului rătăcitor, lipsit de chip sau identitate clară odată marginalizat în ghetourile Europei, dar transformat într-un spectru înspăimântător în mintea habotnicilor ce au confundat ataşamentul faţă de creştinism cu pedepsirea evreilor învinovăţiţi de crucificare.

Amos Oz face lumină prin claritatea unor cuvinte şi periplurile iniţiatice de care au parte nişte personaje debusolate. Se foloseşte de viziunea transgeneraţională a unui arheolog venit să desluşească nişte texte vechi de mii de ani pentru a rezolva o problemă contemporană, dar având rădăcini atemporale, mitice. Are talentul unui chirurg, chemat nu datorită priceperii de a face incizii ferme pentru a extrage răul, ci datorită migalei îndelung exersate a degetelor demne de un caligraf sau miniaturist oriental abil, ce nu mai poate şterge răul deja găsit în manuscrise, dar poate înveli cicatricile în linii şerpuitoare ce pot abate atenţia de la ispita acestui rău, prin adâncimea unor desene alambicate precum nişte arabescuri, ce prezintă simbolic adevărul.

Iuda este un roman despre cei ce nu au participat la istorie prin decizii, dar au cunoscut urmările vărsării de sânge ca nimeni alţii. Printre victimele istoriei decise de cei care invocă legitimitatea unor idei vizionare se numără şi cei doi locatari enigmatici ai unei case înconjurate de chiparoşi, de zidurile vechiului Ierusalim şi de ramurile unor smochini umbroşi. Aceştia publică un anunţ neobişnuit. Anunţul este citit de visătorul ce făcea parte din Cercul de Renaştere Socialistă, nimeni altul decât protagonistul romanului, pe nume Shmuel Asch, un student nevoit să întrerupă studiile după falimentul tatălui trădat de partenerul său de afaceri. Shmuel dorea să se refugieze în izolare tot după o trădare, una amoroasă în cazul lui. El a fost părăsit de iubita ce a luat brusc decizia de a se mărita cu un bărbat pragmatic.

Ce apărea în anunţul consderat de acesta irezistibil? O bizară ofertă de lucru part-time, adresată unui tânăr ce are o erudiţie enciclopedică, pusă în slujba unor dialoguri cu miez spiritual prin care să i se mai îndulcească singurătatea unui bătrân. Salariul era unul modest, dar i se oferea şi un bonus avantajos: cazare şi masă. Dar nu o cazare într-un loc oarecare, ci unul desprins din visurile oricărui tânăr boem: mansarda unei case vechi. Doar că mansarda nu era una din filmele cu amorezaţi parizieni ce chicotesc pe întuneric lângă o sticlă de vin, ci dntr-o casă un pic stranie, aflată departe de inima agitată a oraşului şi a cafenelelor stundenţeşti. Mansarda era perfectă pentru cineva aflat în plină criză existenţială vecină cu depresia, şi pentru care liniştea unei case vechi seamănă cu ascunzătoarea unui suflet bătrân şi obosit, asemenea unei vietăţi marine ce şi-ar dori să se adăpostească în liniştea de pe fundul unui ocean.

În cazul în care îţi imaginezi o casă dezolantă şi mohorâtă ca un bârlog dickensian, vei avea o surpriză plăcută precum o reîntâlnire cu încăperile fabuloase descrise de Mircea Eliade. Casa aminteşte mai degrabă de un paradis fabulos de pe strada Mântuleasa, în mansarda căreia un cititor pasionat de misterul atemporal camuflat de Eliade în profan şi-ar dori să se rupă de lumea dezlănţuită, refugiindu-se alături de romanele şi vinilurile preferate, pe care să le savureze alături de o sticlă de vin în această singurătate voluptuoasă a regăsirii de sine. Aici locuia un bătrânel cu memorie de savant şi plăceri demne de un cărturar poliglot cu ştate vechi. A văzut multe şi a înţeles despre natura umană cât alţii în două-trei existenţe, demonstrând că în imaginarul omului şcolit evreul rătăcitor cutreieră de fapt printre cărţi şi dialecte, ce-l ajută să se înţeleagă cu toate popoarele.

Ca în orice casă ruptă de lume, dar care se vrea un loc al descoperirilor şi al maturizării emoţionale masculine precum o trecere spre alt nivel, se ascunde o femeie. Mai bine zis, o văduvă care ispiteşte şi apoi respinge. Stă retrasă în camerele interzise străinului, însă prezenţa i se simte peste tot în reşedinţa a cărei anticameră stranie precum un pasaj de trecere iniţiatică pare să fie curtea umbrită de smochini. O cheamă Atalia. Este nora bătrânelului care îl angajează pe Shmuel pe post de interlocutor cu studii înalte şi nimeni alta decât fiica unui erou căzut în dizgraţie şi acuzat de simpatii arabe nocive de către sioniştii trecuţi de partea lui Ben Gurion.

Nu se putea o casă mai bună, înconjurată de tăcerea ademenitoare a secretelor ce înconjoară casele conspirative şi aşezată acolo unde se termină Ierusalimul şi începe o întindere stâncoasă pustie. Pentru Amos Oz este spaţiul ideal în explorarea unei istorii zbuciumate. O istorie în care timpul concret şi cel mitic se suprapun într-o dramă a evreilor care îţi cere o vastă cultură universală pentru a o înţelege fără judecăţi pripite. Desprinsă de realitate precum o bibliotecă plutitoare într-o atmosferă creată mai degrabă de un scriitor sud-american, casa cu smochin, secrete politice având mai degrabă misterul specific unor legende încâlcite şi mansarda ce îndeamnă le reflecţii despre sensul vieţii îi ofera lui Shmuel două tipuri de revelaţii. Una este individuală, strâns legată de timpul prezent, de erotism şi de înţelegerea feminităţii nesupuse, inaccesibile, simbolizate de văduva Atalia. După ce şi-a pierdut soţul în conflictul dintre evrei şi arabi, ea a devenit crudă cu bărbaţii care o doreau, preferând compania muzicii, a filmelor şi a cărţilor. Din când în când, le mai făcea unor curtezani perseverenţi o concesie senzuală, mai mult din milă.

Cealaltă revelaţie îl conectează pe Shmuel, dar şi pe tine, dragă cititor, la înţelegerea istoriei universale, în care Iudaismul şi Creştinismul sunt împăcate de însuşi trădătorul suprem-Iuda. Despre Iuda, evreii s-au ferit să vorbească, ne spun personajele, trădarea lui căpătând un mesaj distorsionat folosit pentru incitarea la antisemitism timp de secole. Dar prezenţa lui fantomatică leagă istoria bătrânului continent european de cea a ţinutului biblic şi de controversatele iniţiative ale unor politicieni, devenite argumentele celor care au atacat ideile sioniste. Iuda apare în ipostaza celui mai iubitor discipol al lui Iisus, pe măsură ce Shmuel devine fascinat de legătura dintre răstignire, imaginea unui mântuitor blajin, apartenenţa acestuia la poporul evreu şi ostracizarea lui de către liderii iudeilor cu două mii de ani în urmă, pusă de fapt în cârca tuturor evreilor de care mulţi creştini se temeau, închipuindu-şi că le vor ameninţa lumea şi credinţele.

Unii l-ar putea acuza pe Amos Oz de blasfemie, dorind să-l apere pe Iuda pentru a-l achita de fapt pe evreul rătăcitor. Dacă au totuşi răbdare şi citesc romanul, fanaticii vor descoperi un Amos Oz ce ar putea deveni incomod în primul rând pentru ai săi, deoarece personajele lui, evrei din Ierusalim, evocă obsesiv exilul şi tragediile din rândul populaţiei arabe izgonite din ţinuturile ocupate de cei care au dorit înfiinţarea statului israelian. Şi uite aşa oscilează personajele dintr-o tabără în alta, printr-un exerciţiu empatic finalizat cu dialoguri vindecătoare pentru interlocutori, dar având concluzii explozive odată extrase din context. Aceste dialoguri memorabile precum o învăţătură vizionară l-ar face chiar şi pe un creştin fanatic să recitească aceste pagini scrise de un iudeu, cu fervoarea indusă de nişte pasaje biblice regăsite de cinefili în Evanghelia după Matei ecranizată de Pasolini, şi l-ar face mai degrabă pe acel palestinian supărat pe liderii evrei să jubileze de încântare decât pe confraţii lui Amos Oz. Dar când îl transformi pe Iuda într-o metaforă a condamnatului fără vină, a neînţelesului rătăcitor, a dramelor colective, a motivelor absurde care au provocat conflictele sângeroase repetate cu fiecare nouă generaţie de parcă umanitatea ar fi captivă într-o eternă reîntoarcere a ororilor ce scot ce este mai urât în om, ajungi în postura celui care le oferă tuturor porţia meritată din marea dreptate, niciodată în posesia unui singur om, ca într-un banc vechi. Iar cel ce le dă glas tuturor, înlocuind sentinţele şi pedepsele cu mărturisirea unor adevăruri copleşitoare şi pentru învingători (mai ales pentru ei, în acest roman) se trezeşte singur.

Lucidul pacifist este întotdeauna marginalizat, însingurat în Ierusalimul din Iuda. În schimb, este compensat de întâlnirea cu fiinţele ce îi alină, la final, izolarea şi îi ascultă povestea. Interpretarea personală a lui Shmuel dată mesajelor cristice şi crucificării este ascultată de bătrânul care îl găzduieşte. La rândul său, Shmuel ascultă povestea spusă de femeia misterioasă, care te ademeneşte şi pe tine în lumea ei, a durerilor clocotitoare şi nealinate. O lume unde încerci să înţelegi istoria modernă a evreilor. Istoria cu idealurile sioniste, fragmentate în nuanţe, unele contestate de o parte dintre ei. Cu fondarea statului israelian după trauma Holocaustului. Dar mai ales, istoria cu deciziile unor lideri precum Ben Gurion şi ale unor pacifişti acuzaţi de trădare şi lăsaţi să predice în pustiu (ne dă de înţeles romanul), precum o parte dintre sioniştii simbolizaţi de personajul Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, intrat în coflict cu Ben Gurion.

O poveste despre iubire şi despre regăsirea de sine, cât un manual de istorie, şi un manual de istorie cât un pansament care să-i ajungă întregii omeniri, şi care va obloji răni chiar dacă nu promite să impiedice repetarea unor greşeli. Un proces de achitare a trădătorului cu intenţii neînţelese şi o zonă liberă unde se poate dezvălui ceea ce butaforia în care s-a transformat falsa corectitudine politică aflată sub imperiul neasumării unor consecinţe şi frica nu mai pot. Acestea sunt câteva dintre metamorfozele prin care trece în mintea cititorului un roman cum este Iuda lui Amoz Oz.

Iuda - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Saracutul lui Dumnezeu – Zorba in Assisi

Adriana Gionea
-
0
Saracutul lui Dumnezeu – Zorba in Assisi

Nikos Kazantzakis a scris un roman (şi) pe placul celor neduşi la biserică, dornici să regăsească lumina şi să-şi cunoască aproapele dănţuind precum Zorba pe un ţărm însorit şi plin de exuberanţa spectacolului uman. Nici sfântul din Sărăcutul lui Dumnezeu nu stă prea mult în biserici, preferând cântecul rândunelelor în locul discursurilor papale, iar căutarea mântuirii devine pentru el un road trip ce porneşte din Assisi, trece prin văi seci şi pustiuri bântuite de tâlhari, printre ruine acaparate de plante înmiresmate, pe fundalul unor apusuri ce amintesc de priceperea marilor pictori italieni. Cei pasionaţi de arta renascentistă şi de cultura europeană şi-au seama cine se ascunde în spatele titlului. Numai Sfântul Francisc putea lăsa în urmă o cetate precum Assisi pentru a-l căuta pe Dumnezeu printre vieţuitoare, oameni care îi huleau pe asceţi, dormind la finalul zilei printre acele seve liniştitoare sub forma vegetaţiei ce le oferea culcuş pribegilor într-o lume dezbinată de conflicte între oraşele-state, între confesiuni, între cavalerii cruciaţi şi oastea lui Saladin, pentru tărâmul Sfântului Mormânt.

Kazantzakis vorbeşte despre vechea dispută a sufletului cu trupul, prin descrieri picturale şi umor cu tâlc angelic, oferindu-i austerităţii îmbrăţişate de călugării franciscani o aureolă solară. Nu vezi bărbi ce ascund mimici pricinoase şi nu auzi sudălmi şi afurisiri slobozite de popii supăraţi pe cei care preferă o viaţă dedată plăcerilor. Deşi se teme de confortul unei stofe puse peste rănile picioarelor desculţe, refuză mesele copioase, renunţă la tânăra căreia îi dedicase zeci de serenade în tinereţe, îşi părăseşte mama şi tatăl îngâmfat ce dorea să facă din el un negustor, lasă în urmă viaţa fără griji alegând să îndure frigul şi lipsurile, acest Fracisc de Assisi regăsit de Kazantzakis ar fi putut fi un discipol al lui Zorba, iar Zorba, unul dintre fraţii săi întru credinţă.

Francisc este un sfânt care preferă să propovaduiască dansând. Cântă versurile trubadurilor în timp ce văruieşte pereţii unei bisericuţe lăsate în paragină şi primeşte cu smerenie mesajele divine trimise prin imagini picturale, prin care era dojenit pentru neîncrederea în demnitatea femeii. Chemarea către o smerenie ascetică nu are întunecimea fanatismului ce ia forma grandioasă a unei catedrale medievale înspăimântătoare din piatră rece. Se manifestă mai degrabă prin autoironie şi îndemnarea la veselie. Dumnezeul lui Francisc mărturisit de Kazantzakis se găseşte în celebrarea solară ce-i oferă credinţei nuanţele unei secene bucolice, nicidecum întunericul unor pivniţe medievale unde mişunau clericii transformaţi în inchizitori.

Fiecare pasaj este plin de poezie, de peisaje învăluite de pace şi de acea lentoare nepământeană în care se scurge timpului celui rătăcitor, în culorile vii ale unui tablou renascentist. De fapt, aplecarea spre vizual, spre pictural, a lui Kazantzakis te duce cu gândul la un manuscris ilustrat de Giotto, în care apar dintr-o dată personajele solare din lumea lui Zorba, rugate, din când în când de Francisc să facă puţină linişte pentru a-şi auzi mai bine glasul interior al revelaţiilor.

Povestea lui Francisc nu este relatată sub forma unei mărturisiri a regăsirii credinţei. Nu Francisc este cel care ne vorbeşte, ci primul său discipol, pe care îl numise fratele Leo. Acesta vrea să lase moştenire povestea sfântului, cuvintele senine pline de un duh al blândeţii şi peripeţiile întru credinţă ale trubadurului ce alesese să propovăduiască iubirea într-o rasă călugărească foarte aspră, dar fără zelul grotesc al autoflagelării. Îl vedem pe Francisc în ipostaza de tânăr neastâmpărat, îndragostit de trupul Clarei, îmbătat prin tavernele scufundate în muzica lăutelor şi chinuit de refuzul tinerei care tot amâna bezelele trimise de la balcon celui care îi cânta înflăcărat serenade, încurajat de pe margine de prietenii cheflii din familiile bune ale Umbriei. Apoi îl ragăsim în scenele în care alege să-i fie gazdă unui amărât înfometat, nimeni altul decât fratele Leo, pe care îl transformă în martorul revelaţiilor sale, revelaţii expuse în cuvinte şi metafore care făceau din contestatarii batjocoritori cei mai ataşaţi adepţi franciscani şi îi speriau pe clericii din Asissi, Totuşi, Sărăcuţul lui Dumnezeu nu cheamă la convertire, doar la o lectură liniştitoare, în care se vorbeşte despre speranţă, iubire de aproape, împăcare cu sine prin comuniune cu natura şi bucuria solidarităţii.

Nu citeşti romanul scris de Kazantzakis pentru a găsi un refugiu în austeritatea monahală, ci pentru a vedea cum se manifesta un triumf al blândeţii într-o epocă zbuciumată, într-o Italie feudală neunificată, fărâmiţată în mici stătuleţe învrăjbite de conflicte şi războaie (aşa cum era în epoca lui Francisc, la trecerea de la Evul Mediu la Renaştere) şi într-o societate în care exista o discrepanţă ipocrită între mesajul preoţimii ce propovăduia smerenia, dar era mult mai apropiată de ostentaţia materială a stăpânului feudal. Francisc renunţă la traiul îndestulat pentru a îmbrăca hainele celui rămas fără nimic pe lume, întâmpinat cu rânjete umilitoare, ciomege pe spinare şi nepăsare. Călătoria lui seamănă mai degrabă cu forfota picturală a unei galerii în care sunt expuse tablourile lui Bruegel. Portrete expresive, unele senine, altele roase de boală şi de ură, scene vii cu saltimbanci, meşteşugari şi muzicanţi, nobili în stofe cu brâuri de mătase, plebei gălăgioşi, prostime asmuţită asupra celui al cărui mesaj nu îl pricepe şi oameni miloşi. Această babilonie pestriţă de chipuri şi reacţii este lumea cutreierată de Francisc din Assisi fără teamă sau dezgust, în care până şi râsul umilitor al celor ce se distrează aruncând în el cu pietre sau coji de lămâie este întâmpinat cu zâmbet şi umor autoironic, încât pare un smintit cu suflet naiv.

Pentru cei care preferă lectura într-o cheie laică, toată călătoria lui Francisc în căutarea lui Dumnezeu prin iubirea faţă de aproape şi prin solidaritatea cu marginalizaţii devine de fapt o trecere prin infernul de care au parte cei lispiţi de apărare într-un moment de criză, de vulnerabilitate afectivă. Toată această călătorie a personajului său blajin şi plin de acea poftă de viaţă transformată într-o comtemplare a spectacolului uman în faţa căruia se arată îngăduitor, nicidecum un călugăr aspru ce-i dojeneşte pe cei dedaţi pulsaţiei senzuale, simţurilor însetate, ia forma unei lecturi vizuale pe care o ai aproape dacă îţi plac drumetiile în mijlocul naturii sălbatice, după-amiezile solitare într-o livadă de măslini sau îţi vine să-ţi iei picioarele în spinare pentru a vedea lumea făcând autostopul. Sărăcuţul lui Dumnezeu este şi pentru cei care preferă liniştea unei chilii monahale, şi pentru admiratorii beatnicilor, care au trasformat cărţile lui Hesse şi ale lui Kerouac în adevărate biblii ale regăsirii de sine prin rătăcire, departe de societatea de consum.

Dacă nu ar fi existat, Francisc din Assisi ar fi trebuit inventat de Kazantzakis pentru a înveli smerenia în jubilaţia poftei de viaţă, de cântec şi de beţia prin dansul frenetic. Nu este deloc o abordare blasfemică a vietii de ascet. Acest Francisc imaginat de un grec dornic să îi atribuie cuvinte şi versuri neconsemnate de călugării însoţitori ca fiind rostite de sfântul din Assisi este neomenesc de răbdător, de blând şi de smerit, dar cât se poate de aproape de nădejdea fiinţei umane, care speră în existenţa un om capabil de a se detaşa de orgolii, de vanităţi şi de lăcomie pentru a le întinde o mână celor din jur sau o ureche ascultătoare, fără a le cere nimic în schimb, nici măcar convertirea la crezul său.

Saracutul lui Dumnezeu - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half – Mitul sufletului-pereche intr-un musical punk intrerupt de stand-up tragedy

Adriana Gionea
-
0
Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half – Mitul sufletului-pereche intr-un musical punk intrerupt de stand-up tragedy

Ce se poate întâmpla când începi să decupezi mitul căutării jumătăţii-lipsă de la începutul unui dialog platonician şi îl arunci în lumea unui artist neînţeles din Berlinul de Est, care îşi caută jumătatea ignorând graniţele biologice dintre feminin şi masculin? Sau, mai bine zis, ce poate ieşi din experienţele unui copil rătăcit în căutarea afecţiunii, care devine fascinat de mitul despre originea iubirii expus în Banchetul lui Platon şi repovestit într-un apartament sărăcăcios de o mamă zgârcită în dezmierdări, urmând a fi sedus, la finalul adolescenţei, de un soldat american? Un musical rock, gata să trateze într-o cheie glam-punk trashy, ce aminteşte de estetica filmelor cu adolescenţi germani răzvrătiţi din anii ’80, o poveste de iubire controversată, din lumea unui star transsexual. Spectactacolul de la Point (Str. General Eremia Grigorescu, Nr.10) aduce în România un musical faimos, apreciat de fanii unor de artişti precum David Bowie, Lou Reed sau Iggy Pop şi care a deschis multe drumuri, dincolo de controverse.

Versurile lui Stephen Trask şi cartea lui John Cameron Mitchell, inspirată dintr-o poveste reală, au facut din Hedwig and the Angry Inch deja un clasic al genului ce îmbină glamul strident, rock-ul abraziv, mesajele subversive ale unui manifest transpus în planul relaţiilor interumane, dramele contemporane şi maladiile afective ale omului modern, printre care însingurarea, abuzul emoţional, criza identitară expusă la nivel corporal, tulburările de ataşament reflectate în relaţiile toxice şi excluderea celor consideraţi a fi diferiţi. Viziunea regizoarei Iris Spiridon adaugă titlului original şi continuarea The Missing Half, mutând atenţia de la mesajul social, despre care habotnicii ar putea spune că este un prozelitism gay îmbrăcat în hainele exibiţionismului blasfemic (sub forma tricourilor şi accesoriilor rock având chipul lui Iisus, ca replică la emfaza cântecelor de preaslăvire ostentativă), către dimensiunea interiorizată a nevoii de mituri securizante despre găsirea sufletului-pereche. Nu este o cădere în melodramă a mitului, nici în băşcălia prin care este ironizată agresiv lumea transsexualilor, ci în melancolia luminată de nuanţele puternice dintr-un mare oraş. Ţi-ai putea închipui de fapt un basm cântat, în care puritatea este ascunsă într-un parc de rulote peste care luceşte stridenţa neoanelor în aşteptarea interminabilă rezervată doar celui abandonat şi însingurat.

O căutare a jumătăţii poate părea un demers amuzant precum mimarea timidităţii de către o starletă unsă deja cu toate alifiile, nerealist, aberant şi chiar blasfemic în mintea unor homofobi puşi în faţa unor personaje machiate şi îmbrăcate strident, dezvăluind nişte trăiri la fel de ţipătoare atunci când vorbesc despre tristeţea exasperantă a unui cuplu format dintr-un rocker ce şi-a făcut cândva o schimbare de sex cu sechele vizibile, pentru a deveni soţia unui soldat ce i-a promis că îl va scăpa din Berlinul de Est, ca apoi să fie uitat într-o rulotă din Kansas, şi o tânără speranţă care a devenit partenerul său nefericit, după ce a cântat în deschiderea unui concert ţinut de acesta în Zagreb. Între timp, dezvăluirile ce alternează musicalul pe acorduri de punk şi confesiunile intime specifice unui one man show ce ia calea unui stand-up comedy cu decizii finale sfâşietoare, amintesc şi de un al doilea eşec sentimental din existenţa zbuciumată a protagonistului Hedwig, în compania unui puşti dintr-o familie habotnică, sedus de starul rock şi devenit apoi călăul sentimental ce-i fură versurile şi faima celui ce l-a corupt. Căzut în uitare pe măsură ce ascensiunea celui ce i-a furat versurile poate fi considerată fulminantă, rockerul transsexual începe să-şi spună povestea în prezenţa ultimului său partener, ce îşi arată revolta şi gelozia, aceştia schimbând ironii dureroase, aluzii, bruscându-se, rănindu-se, apoi regăsindu-se.

Ce părea a fi o un performance plin de autoironia îmbrăcată în extravaganţa trashy gata să ducă estetica glam-punk într-un derizoriu burlesc parodic la adresa travestiţilor devine treptat o reflecţie melancolică strigată de sunetele chitărilor de pe fundal, mânuite live de Ştefan Mustaţă, Alexandru Pop şi Adrian Cotoară  şi de versurile care descriu într-o gamă tragicomică nevoia de afecţiune după o privare timpurie de iubirea maternă. Este acea reflecţie veche de când lumea, pe cât de exibiţionist expusă (precum un punker aflat în transa concertului), pe atât de intimă, despre căutarea şi regăsirea corpului, despre migrarea identitară într-un alt corp, despre feminin şi masculin, despre teama de respingere asociată eşecului, dezolării morbide şi fricii de moarte. Toate aceste probleme ale personajelor prinse într-un vârtej al căutării şi al părăsirii, al urii de sine şi al acceptării sunt prezentate la graniţa dintre umor şi tragedie. Dar este umorul unor protagonişti ce au învăţat să supravieţuiască propriilor drame şi abandonuri virând spre autoironie când tragicul devine acaparant, iar glumele acestora, chiar şi cele având tentă sexuală, evită vulgaritatea pornografiei şi trimiterile facile.

În loc să cadă în băşcălia sclipicioasă a celor ce imită gesturile şi mimica unor travestiţi într-o notă umilitoare, replicile pline de umorul amar al părăsitului ajuns la capătul epuizant al căutării accentuează şi mai mult profunzimea dramelor dincolo de ţinutele unui kitsch asumat şi atent drămuit, specifice unei vedete căzute în dizgraţie şi obligate să ţină un spectacol de mâna a doua, în faţa unor spectatori ce l-ar fi preferat pe rivalul ce i-a furat compoziţiile, dar care le cere un preţ mult prea piperat. Abia când observi umanitatea, firescul dintr-un contrast adesea catalogat ca nefiresc, între amărăciunea ce invită la introspecţia exteriorizată printr-un monolog discret şi energia molipsitoare degajată de cele două personaje care sar precum nişte liceeni pe ritmuri punk, se agită şi se dezlănţuie pe sunetele celor trei chitarişti, flirtează neruşinat cu un al treilea personaj având rolul de spectator invitat pe scenă, apoi îşi împart replici fără perdea şi îşi fac mărturisiri explozive, începi să le iei în serios dramele expuse pe un ton comic la început.

Deşi a fost un succes pe Broadway şi pe scena londoneză, musicalul a fost conceput pentru scenele unui club undergorund, astfel încât să fie redată cât mai fidel atmosfera efervescentă a primelor concerte punk-rock, nicidecum pentru spectaculosul Broadway, cu puneri în scenă extravagante. Scena de la Point, cu decoruri minimaliste şi dimensiunea ce îţi aminteşte de concertele rock din adolescenţă şi din studenţie, de la subsolurile Centrului Vechi, precum şi interpretarea actorilor Istvan Teglas şi Răzvan Krem Alexe recreează intimitatea anarhică din timpul unei confesiunii rock dezlănţuite. Istvan Teglas interpretează rolul principal îmbinând melancolia sfâşietoare, histrionismul seducător din timpul unui concert în care diva rock îi aruncă nişte ocheade cu subînţeles chitaristului şi dezinhibarea specifică unei mărturisiri de tip one man show, în care umorul spontan şi tragedia sunt duse la limita unei autopsii emoţionale tratate cu detaşarea mimată de autoironicul ajuns într-un impas existenţial şi la capătul epuizării. În schimb, Răzvan Krem Alexe, afişând când aerul unui puşti rebel scăpat de sub ghearele autorităţii parentale dictatoriale şi fanatice, pentru a cunoaşte faima unui rocker, când nesiguranţa unui partener copleşit de gloria şi personalitatea personajului central sau mimica şarlatanului versat pregătit să corupă, sare de la un personaj la altul, având vârste diferite şi un background cultural incompatibil, cu minime schimbări vestimentare. La un moment dat susţine interacţiunea afectivă dintre protagonist şi public, preluând rolul celui care întreţine atmosfera în momentele în care personajul Hedwig este nevoit să rămână în carapacea tristeţii dezolante. Tensiunea reflectată în modul în care personajul secundar susţine performance-ul protagonistului rănit, cu fidelitatea unor backing vocals şi răzvrătirea amânată a unui partener trădat, permite desfăşurarea poveştii tumultuoase într-un spaţiu experimental, concentrând o dramă întinsă pe două continente într-un spaţiu minimalist.

Viziunea regizoarei Iris Spiridon reuşeşte să ignore graniţa dintre trăirile contradictorii, oferidu-i umorului o umbră melancolică, tristeţii, o nota comică (un comic amar, ce-i drept) destul de bine dozată, cât să nu perturbe drama apăsătoare, iar burlescului în hainele glam rock, nimbul unei căutari mitice, a unei rătăciri precum un periplu iniţiatic prin care personajele sunt salvate de la degradarea ce-i înhaţă pe cei împinşi în groapa marginalilor, ce sfârşesc în rulotele pline de rămăşiţele ca nişte haine de scenă peticite, dovadă a gloriei de altădată. Între energia unui concert rock underground, într-un spaţiu neconvenţional, şi intimitatea audezvăluirii, Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half îi dă voie spectatorului (indiferent de orientarea sexuală) să-şi privească în faţă visurile sentimentale naive despre căutarea sufletului-pereche fără a se învinovăţi de patetismul decrepitului nimerit în mijlocul unui dezmăţ punk.

 

 

5 trucuri pentru o prezentare de succes

Elena Badea
-
0
5 trucuri pentru o prezentare de succes

Probabil că imediat după ce ai citit titlul articolului în mintea ta au început să se deruleze imaginile acelor prezentări pe care le-ai ținut și care, ori au mers foarte prost, ori au mers foarte bine.

De aceea m-am gândit să-ți propun 5 trucuri pentru o prezentare de succes. Dincolo de faptul că sunt extrem de practice și le vei putea aplica imediat, ele vor avea efectul de a diminua starea de anxietate a începutului unei prezentări și vor aduce rapid reacții pozitive din partea audienței. Există totuși un singur aspect important care rămâne la aprecierea ta, și anume modul în care îți vei da permisiunea de a folosi aceste 5 trucuri de acum înainte.

1. Folosește verbe vizuale, auditive, kinestezice în primele 2-3 fraze.

original-11880-1434982498-4

Sursa: Buzzfeed

Este cunoscut deja faptul că fiecare dintre noi are un canal senzorial preferat pentru primirea informațiilor. Știm că unii dintre noi sunt preponderent vizuali, iar alții sunt auditivi sau kinestrezici. Cel mai probabil într-o audiență vom avea 35% vizuali, 15% auditivi și 50% kinestezici. Ca urmare, îți recomand ca în primele 2-3 fraze să folosești verbe pentru fiecare dintre aceste categorii de oameni din audiență.

Iată un exemplu: “Bună dimineața tuturor! În cele 10 minute care urmează veți vedea cum au crescut vânzările departamentului în primele două luni ale anului și ce factori au contribuit la acest rezultat. Apoi vom auzi noutățile pe care ni le aduc directorii regionali din teritoriu. Sunt convinsă că simțiți deja că am demarat excelent anul 2016 și vreau să vă felicit pentru asta!”

Înainte de fiecare prezentare scrie și învață un mic text în care să te asiguri că ai pus verbele vizuale, auditive și kinestezice care să câștige atenția tuturor celor din sală.

2. Controlează-ți limbajul corpului în primele 3-5 minute.

Body language

Se spune că nu durează mai mult de câteva minute pentru ca cei care te privesc când îți susții prezentarea să decidă dacă alocă resurse pentru a asculta ceea ce ai de spus sau direcționează acele resurse către butonarea telefonului mobil (sic!).

Exact când aplici ceea ce ți-am spus deja la punctul 1 de mai sus, este important să îți controlezi și limbajul trupului pentru a beneficia de efectul cumulat al celor două trucuri. De aceea ai grijă să menții postura dreaptă (dar nu rigidă) a corpului, să ai bărbia ușor ridicată (2-3 milimetri), să zâmbești și să faci gesturi deschise în primele minute ale prezentării. Evident nu este simplu să îți monitorizezi limbajul trupului pe toată durata prezentării și nici nu îți spun asta.

Dacă o vei face însă în primele 3-5 minute subconștientul celor din audiență va concluziona că ești stăpân pe situație, că ai ceva relevant de spus și ca urmare va aloca resurse ca să te asculte. Această decizie inițială nu se va schimba decât dacă apare o diferență semnificativă între modul în care ai început prezentarea și modul în care ajungi să o livrezi la un moment dat (de ex. dacă ajungi să vorbești din ce în ce mai monoton). Dar cum mai am și alte trucuri pentru tine, în mod sigur va fi totul bine până la capăt.

3. Nu intra direct în subiect. Folosește un moment de tranziție spre tema prezentării.

c13e4854370adfa8bdd7f5a724cc00d0 (1)

Time is money. Da, cu toții știm asta. De aceea acest truc va avea nevoie doar de 1 minut din timpul tău de prezentare. Hai să recapitulăm ca să îți dai seama că e totul ok cu timpul. Ai nevoie de 10 secunde pentru trucul 1 și de încă un minut pentru trucul 3. În tot acest timp (de 70 de secunde), dar și în cele 3-4 minute următoare, iți vei controla limbajul trupului așa cum am stabilit la trucul 2.

Ce ai de făcut ca să aplici acest truc? Vreau să îți dau câteva exemple ca să fie mai ușor de înțeles. Poți să începi spunând în glumă: “Am două vești pentru voi. Una bună și una proastă. Pe care o vreți prima?”. Sala spune: „Pe cea bună.”. Tu: „Vestea bună e că nu am decât 10 silde-uri în prezentarea de azi.” Sala (hahaha!): „Și cea proastă?”. Tu: „Pe cea proastă nu o avem pe agenda zilei de azi.”

Un alt mod de a nu intra direct în subiect este cel pe care mi l-a recomandat cineva foarte important pentru mine și anume să le spun celor din sală: „Când am de făcut o prezentare mă gândesc la ce zicea Winston Churchill, că e bine să fie ca fusta unei femei: suficient de lungă ca să acopere subiectul, dar îndeajuns de scurtă ca să trezească interesul.”

Nu rămâne decât să descoperi care este cel mai potrivit mod pentru tine de a nu intra direct în subiectul prezentării. Sunt o mulțime de „ziceri” pe care le poți folosi ca în exemplele de mai sus. Procedând așa îți vei favorabiliza audiența prin descărcarea de oxitocină pe care starea de bine o produce la nivel neuronal.

4. Stabilește-ți un ritm al prezentării și păstrează-l până la capăt.

bistro 2 Picture1

În momentul în care începi să rulezi slideurile și să prezinți ceea ce ai pregătit pe fiecare dintre ele este bine să iți stabilești un ritm pe care să îl păstrezi până la capătul prezentării.

Poate că ai fost în audiență la o prezentare când pe un anumit slide se stătea 1 minut și pe următorul 7-8 minute (și tot așa). Chiar dacă din punct de vedere al conținutului ar fi justificată o astfel de abordare, din punctul de vedere al audienței o astfel de metodă duce la decuplarea atenției. De aceea, atunci când îți pregătești prezentarea, împarte informația în așa fel încât să petreci cam 2-3 minute pe un slide, după care să treci la următorul.

Deoarece creierul nostru este foarte interesat de descoperirea modelelor, a patternurilor, imediat după ce a înteles că îi dai un slide nou la fiecare 2-3 minute va ști cum să porționeze și să aloce resursele necesare pentru a parcurge întregul conținut. (Ajută foarte mult și să scrii în partea de jos a slideului: pagina 3 din 12.) Nu este acesta singurul truc legat de partea de livrare a prezentării, însă stabilirea unui ritm și menținerea lui de la slide la slide este ceva simplu de făcut. Plus că aduce rezultate rapide și excelente.

5. Nu te considera centrul universului. Fă prezentarea din perspectiva celor din sală.


484024b76d49d69be03d538d3ea7ce9c

sursa: Buzzfeed

Poate că ai observat cât de repede ajung cei care susțin prezentări să povestească despre ei, despre cum s-au gândit ei să aducă acel proiect sau client în companie, despre cum propun ei să se facă lucrurile pe mai departe, etc. Cum te atrage o astfel de prezentare? Nu prea, nu-i așa? Pentru că nu este vorba despre tine, sau „și despre tine”. De aceea ultimul truc este și cel mai relevant. Ține prezentarea punând mereu accentul pe modul în care ceea ce spui tu este semnificativ pentru cei din sală.

De exemplu scoate în evidență care sunt lucrurile bune pe care ei le-au făcut sau le pot face pentru a implementa acel proiect, sau cum pot contribui ei în mod esențial la creșterea rezultatelor. Dacă o astfel de abordare nu este relevantă sau posibilă, folosește întrebările retorice. „În acest tabel vă prezint etapele necesare implementării noului soft de facturare. Nu credeți că avem multe câștigat din această schimbare? Haideți să descoperim pe următorul slide ariile de eficiență pe care ni le va aduce.”

The Angelic Conversation – Cat de avangardist poate fi Shakespeare?

Adriana Gionea
-
0
The Angelic Conversation – Cat de avangardist poate fi Shakespeare?

Mulţi artişti şi regizori au încercat să-l aducă pe Shakespeare în prezent şi să demonstreze cât de apropiate sunt trăirile, dramale şi frământările personajelor sale de problemele omului contemporan. Derek Jarman a dus această revizitare a sonetelor shakespeariene într-o zonă avangardistă şi controversată (pentru unii), încercând să apropie cinematografia experimentală de zona filmelor care explorează din punct de vedere emoţional erotismul gay. Rezultatul? O călătorie vizuală de 78 de minute, în care timpul respiră lent într-o lume ireală compusă din sunetele unei compoziţii eclectice avangardiste şi din nişte detalii cât se poate de banale, dar aruncate într-un joc de lumini, umbre, contururi dizolvate şi imagini suprapuse astfel încât recognoscibilul să devina un alfabet enigmatic al erotismului exprimat prin simboluri ce i se refuză decodificării.

În filmul The Angelic Conversation, regizorul preferă să înlocuiască explicitul cu aluzii vizuale ce trimit spre un simbolism ambiguu şi opac, în care versurile sonetelor recitate de actriţa Judi Dench devin o coregrafie lirică desprinsă mai degrabă din explorările abisale ale psihicului, imprimând cuvintelor despre iubire o gravitate aproape ezoterică, demnă de un ritual introspectiv dublat de o coloană sonoră asigurată de grupul Coil, faimos în Londra anilor ’80 datorită mixului avangardist de sound-uri electronice industriale, cu intruziuni neoclasice, psihedelice şi electropop, căreia i se adaugă muzica de cor (corul şi orchestra The Royal Opera House Covent Garden) şi The Sea Interludes (compuse de Benjamin Britten). Chiar dacă nu suporţi sau nu accepţi realitatea unor persoane având o altă orientare sexuală decât a ta, filmul nu îţi provoacă greaţă, ci, dimpotrivă, demonstrează universalitatea versurilor despre iubire, căutare, melancolie şi tânjire după o prezenţă ideală, spectrală în lumea imaginarului.

Regizat în anii ’80, The Angelic Conversation este un poem cinematografic apreciat mai ales de cei îndrăgostiţi de filmul experimental (fanii BIEFF sunt vizaţi în primul rând), de juxtapunerile vizuale dintr-o instalaţie video plasată într-o galerie de artă contemporană, de relaţia dintre stranietatea inconştientului ca sursă a enigmelor traduse în limbaj erotic şi arta fotografică, de jocurile postmoderniste la care instigă reinterpretarea unui text clasic, de exprimarea estetică a temelor considerate nişte tabuuri de nerostit. Deşi porneşte de la tema sexualităţii reprimate în societatea tradiţionalistă, The Angelic Conversation este mai degrabă o călătorie vizual-senzuală suavă. Expunerea intimităţii emoţionale printr-un flux de imagini onirice realizate prin suprapuneri fotografice alb-negru sau sepia, străpunse din când în când de o pată de culoare stridentă, îi dau sonetului shakespearian solemnitatea mistică a unei rugi adresate iubirii eterne. Între subtil şi tânjirea intensă, filmul capata profunzimea unei venerări în limbajul universal al expresivităţii vizuale, care, însoţită de o coloană sonoră potrivită, transformă incandescentul în simboluri şi reverii ermetice precum o fantezie indescifrabilă, mărturisită doar prin metafore.

What is your substance, whereof are you made,

That millions of strange shadows on you tend? (Sonetul LIII)

Amintind mai degrabă de primele filme experimentale suprarealiste din perioada interbelică datorită apropierii de jocurile fotografice ale lui Man Ray prin contrastul dintre lumină şi opacitatea stranie ce acaparează obiectele şi personajele, The Angelic Conversation transformă ecranul într-un test proiectiv, capabil de a-l face pe spectator să exploreze stări adânci greu de pus în cuvinte, să exprime insolitul, emoţiile eclectice descoperite în imaginar, în plan fantasmatic, să evoce propriile relaţii prin imaginile succedate în slow-motion, ce amintesc de intensitatea perceperii fiecărui detaliu de la începutul îndrăgostirii, de nostalgia primei iubiri, când tensiunea afectivă şi euforia îşi făceau de cap şi permiteau expandarea amănuntelor neînsemnate (sonetele recitate sunt compatibile şi cu trăirile heterosexuale). Printr-o alternanţă a compoziţiilor muzicale recognoscibile, închegate, şi a fundalului sonor bizar, desprins parcă dintr-un experiment audio unde sunt amestecate şi prelucrate fragmenar, în tonalităţi stridente, sunetele mării şi cele ambientale încât să pară distorsionate, şi printr-o suprapunere fotografică a detaliilor ce par decupate din compoziţii separate, regizorul transformă atracţia, mimica languroasă a personajelor şi aluziile erotice într-o reverie care permite o distilare şi o sublimare a sexualităţii transpuse în ceea ce pare a fi mai degrabă o realitate interioară. În trecerea de la cotidian la oniric, această realitate a intimităţii emoţionale este căptuşită cu imaginile în care obiectele simple, banale, şi detaliile industriale se regrupează în compoziţii care îşi pierd coerenţa, iar timpul şi spaţiul devin volatile.

Modul în care sunt îmbinate detaliile vizuale derulate extrem de lent de parcă mişcările s-ar fi împotmolit într-o vâscozitate ce permite trecerea în spaţiul interior oniric securizant, precum o rupere de nivel între banal şi nelumesc, şi bizara sincronizare între imagine, versuri şi sunet îţi transmit, încă din primele minute, că trebuie să te desprinzi de explicaţiile raţionale. Ordinea cotidiană este suspendată în lumea personajelor din acest film, care nu îşi vorbesc, stabilind în schimb o interacţiune exclusiv tactilă, dar exprimată mai mult simbolic, prin mişcări ce par mai degrabă un dans contemporan. Este o lume având stranietatea unui vis, a unei fantezii vaporoase, în care toate imaginile obiectelor din real sunt dezmembrate şi reasamblate într-un poem fotografic ce permite volatilizarea contururilor, având atemporalitatea unor poze alb-negru şi fluiditatea spectrală a unor fantasme neclare după disiparea libertăţii absolute din timpul unui vis.

When most I wink, then do mine eyes best see,

For all the day they view things unrespected; (Sonetul XLIII)

Oniricul înlocuieşte continuitatea narativă, permiţând glisarea într-o lume a erotismului ce nu vrea să se desprindă brusc de aluzii şi metafore, preferând carapacea misterului, a nerostitului ce îşi găseşte refugiul în psihismul adânc şi accesibil doar prin experimentele artistice de avangardă lăsate moştenire de suprarealişti, ce înlocuiau explicaţiile clare şi ordinea morală cu visul, afectivitatea ostentativă, cu enigma unui ritual aparent absurd şi remuşcarea pentru explorarea abisală, cu arta. La fel face şi Derek Jarman, ajutat de un Shakespeare care, datorită misterului infuzat în sonetele sale, a devenit un Caron pe apele inconştientului.

Weary with toil, I haste me to my bed,

The dear repose for limbs with travel tired (Sonetul XXVII)

Reuşind să pună sub semnul unei ambiguităţi totale lumea personajelor, a căror identitate se rezumă la jocul fotografic prin care surprinde reveria erotismului introspectiv, regizorul obţine un efect invers: solidificarea vizuală a umbrelor, a insolitului şi a nuanţelor emoţionale vagi. Simbioza dintre sunet şi imagine specifică unui film experimental în care narativul şi concretul sunt dizolvate până la anihilare permite o trecere de la o stare la alta. Angoasa, refugiul în vis, în lirismul erotic, nostalgia, memoria fragmentată, căutarea şi abandonul în fluxul unor stari ce devin confuze dacă sunt profanate prin scoaterea la suprafaţă şi analizate după regulile concretului vor căpăta consistenţa prin coloana sonoră şi prin contrastele dintre lumină şi obscuritate, dintre depărtare şi apropiere prin expandarea detaliilor şi prin succesiunea tonalităţilor, de la cele grave desprinse parcă dintr-o călătorie subterană, la cele senine şi nostalgice, precum o după-amiază pe malul mării.

The Angelic Conversation - scoicaÎntre estetica unui film experimental old school, de la începuturile avangardei, şi inovaţiile vizual-auditive specifice unei instalaţii de artă contemporană, The Angelic Conversation este o pledoarie vizuală stranie şi poetică pentru expresivitatea sublimului misterios din sonetele lui Shakespeare, canonizate într-un limbaj artistic prin care simbioza dintre erotic şi emoţie transcede vulgarul şi segregarea pe baza orientării sexuale, într-o universalitate a experienţei afective.

Versurile recitate în acest film sunt:

Sonetul LVII:

Being your slave, what should I do but tend

Upon the hours and times of your desire?

Sonetul XC:

Then hate me when thou wilt, if ever, now,

Now, while the world is bent my deeds to cross,

Sonetul XLIII:

When most I wink, then do mine eyes best see,

For all the day they view things unrespected;

Sonetul LIII:

What is your substance, whereof are you made,

That millions of strange shadows on you tend?

Sonetul CXLVIII:

O me, what eyes hath love put in my head,

Which have no correspondence with true sight!

Sonetul CXXVI:

O thou, my lovely boy, who in thy power

Dost hold Time’s fickle glass, his sickle hour,

Sonetul XXIX:

When, in disgrace with fortune and men’s eyes,

I all alone beweep my outcast state,

Sonetul XCIV:

They that have power to hurt and will do none,

That do not do the thing they most do show

Sonetul XXX:

When to the sessions of sweet silent thought

I summon up remembrance of things past,

Sonetul LV:

Not marble nor the gilded monuments

Of princes shall outlive this powerful rhyme,

Sonetul XXVII:

Weary with toil, I haste me to my bed,

The dear repose for limbs with travel tired

Sonetul LXI:

Is it thy will, thy image should keep open

My heavy eyelids to the weary night?

Sonetul LVI:

Sweet love, renew thy force; be it not said

Thy edge should blunter be than appetite,

Sonetul CIV:

To me, fair friend, you never can be old,

For as you were when first your eye I ey’d


LYTE video

 

A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

Adriana Gionea
-
0
A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

O veche vorbă spune că petrecerea întregii vieţi într-un paradis tropical îţi poate arăta de fapt iadul cuprins de boli febrile, umezeală peste limitele suportabilului sau animale veninoase ascunse în nisipul alb. În Jamaica lui Bob Marley, care i-a adus lui Marlon James mult-râvnitul Man Booker Prize, ridicat la rangul de Oscar al literaturii în limba engleză, nu ajungi să dai de sălbăticia periculoasă, cel puţin nu de cea necuvântătoare. În schimb, ai parte din plin de senzaţiile tari ale ghetoului de unde a venit şi profetul Rastafari ce propovăduia pe ritmuri de reggae, de intrigi politice în care se ascunde o alegorie a societăţii contemporane şi de gangsteri din lumea a treia care negociază cu partidele politice pe de-o parte, care le promit canalizare şi locuinţe decente, şi cu şefii unor celule aparţinând serviciilor secrete internaţionale, de cealaltă parte, care le furnizează arme pentru a-i convinge să-i vină de hac lui Bob Marley, bănuit de idealuri comuniste de către cei zguduiţi de criza rachetelor cubaneze.

Şi nu întâmplător am spus că Man Booker Prize acordat în 2015 lui Marlon James pentru cartea A Brief History of Seven Killings poate fi echivalentul unui Oscar în plan literar. Romanul furnizează toate ingredientele unui film de artă cu success de box office: un pitoresc terifiant care îl atrage pe occidentalul din clasa medie spre un turism periculos ce-i ofera un sejur (măcar imaginar) în ghetourile exotice, furnicarul colcăitor plin de personaje memorabile (până şi cei mai neînsemnaţi protagonişti au consistenţă şi rolul lor bine definit în arhitectura complicată), imaginile toride în exces, care amestecă sexul, mizeria şi traiul pe muchie de cuţit încât ai impresia că s-au rătăcit Bruegel şi Bosch în mahalaua caraibiană, la care Marlon James adaugă ingenios şi credibil în oala sub presiune, în care fierbe umanitatea ghetoului, toată acea spectaculozitate a teoriilor conspiraţioniste înţesate de agenţi secreţi, planuri obscure, doni ai cartelurilor sud-americane, astfel încât să nu pară nişte artificii penibile ale unui scenariu vandabil, ci mai degrabă un tablou pe cât de halucinant, pe atât de realist, precum un reportaj ce te trimite direct în inima iadului exotic. În loc să te pună pe fugă, acest marasm grotesc plin de scene viscerale şi replici abrazive pentru stomacurile şi urechile sensibile te ţine captiv printr-o abundenţă narativă în care farmecul aparte al englezei jamaicane şi ritmul delirant al acţiunii îţi satisfac pofta pentru poveşti autentice, suculente şi pline de revelaţii despre natura umană şi despre o societate aflată la oceane şi mări distanţă.

Într-o perioadă în care publicarea unui roman-cărămidă, având aproape 700 de pagini cu litere de mărinea furnicii, pare o extravaganţă riscantă precum o plimbare pe înserat prin ghetoul jamaican din anii ’70, A Brief History of Seven Killings te face să-ţi doreşti ca exemplarul cumpărat să fie unul cu defect, rătăcit la standul plin de reduceri ce anunţă lichidarea de stoc şi căruia îi lipsesc multe capitole. Încă din primele zece-douăzeci de pagini îţi dai seama că toate acele cuvinte precum magnificent, brilliant, extraordinary, pescuite din recenziile publicate şi folosite de cei de la marketing încât să eclipseze titlul de pe copertă, nu sunt nişte clişee. Acest conaţional al lui Bob Marley le are cu proza acaparantă demnă de o viitoare ecranizare şi de un manual alternativ pentru orele de sociologie urbană, în care ai vrea şi nişte ilustrări expresive pentru termenii abstracţi.

Nu deschizi bine romanul că te şi pomeneşti aterizând pe aeroportul din Kingston, preluat de băieţii răi şi purtat într-o cursă infernală din centrul plin de baruri unde frumuseţile autohtone vânează expaţi albi din corporaţiile venite să ia ce-i mai bun din orgia (şi urgia) caraibiană, până la periferia desprinsă dintr-un film în care Tarantino şi autorul romanului Oraşul Domnului, Paulo Lins, au bătut palma. Doar că personajele lui Tarantino din vremurile bune, în care facea vâlvă Reservoir Dogs (de care unii critici au legat acest roman) ţi se vor părea naive ca un puşti cuminte ce se dă gangster în timp ce vizitează barurile din Kingston până să înceapă concertul ţinut de Bob Marley, cu bilet cumpărat de tatăl ce speră să-şi scape odrasla de coşuri într-o ţară unde până şi o abjectă desfătare este permisă dacă ai dolari.

Ei bine, cu atâtea detalii menite să te introducă în atmosferă te întrebi care este până la urmă povestea? Dar pentru o poveste în sensul clasic îţi trebuie nişte protagonişti scoşi în relief. Nu găseşti aşa ceva în romanul scris de Marlon James, unde nici măcar Bob Marley nu are voie să eclipseze vizibilitatea şi faima personajului real: ghetoul jamaican, devenit simbolul unei umanităţi damnate, în care individualitatea şi demnitatea se topesc într-o polifonie a dezolării, întreruptă de gloanţe, cuvinte prea tari, ameninţări şi poveşti în care violenţa îţi taie răsuflarea. Până şi acele personaje ce par să iasă din anonimat rămân la stadiul de purtători simbolici ai unor poveşti colective. Toate aceste poveşti se întretaie precum străzile unui cartier improvizat haotic. Singura hartă pentru acest oraş marginal devenit un labirint al prezenţelor spectrale din mizerie, ce-şi strigă povestea de viaţă înainte de a fi îngurgitate de ghetou, este lista personajelor de la începutul romanului, unde sunt menţionale rolul şi funcţia lor în ghetourile faimoase, printre care Trech Town, West Kingston, Copenhagen City şi Eight Lanes, sau în ierarhia serviciilor secrete ce au grijă să stopeze ascensiunea partidelor de stânga în Caraibe şi în America de Sud.

La început ai impresia că urmăreşti un colaj nesfârşit de imagini nefiltrate surprise de un cameraman rătăcit prin Kigston, atât de puternică poate fi redarea autenticităţii care te face să te crezi un martor ce se ascunde pentru a capta cât mai bine imaginile din mijlocul acţiunii folosind o cameră ascunsă, aşa cum şi-ar fi dorit unul dintre personaje, un jurnalist al revistei Rolling Stones, nimerit în locul nepotrivit, dar la momentul potrivit, atunci când era împuşcat Bob Marley. În acest haos polifonic, al experienţelor subiective ce reunesc toate categoriile sociale din Jamaica, nepuse cap la cap într-un reportaj coerent, se disting şi câteva personaje care, deşi nu deţin monopolul asupra rolului principal, încep să te ghideze prin acestă aventură literară de zile mari, norocul tău că eşti doar cititor, şi încă unul aflat departe de lumea dezlănţuită de la periferia unui paradis însorit.

În această îmbinare dintre polifonia precum o agitaţie browniană la nivel fonic şi temele social-politice rămase încă valabile şi în zilele noastre se vede cel mai bine talentul prin care Marlon James organizează acţiunea într-o poveste colectivă stratificată, astfel încât să nu disturbe pitorescul zgomotos, greu digerabil, al periferiei jamaicane. Dincolo de imaginile vivante până la limita suportabilului, romanul se poate citi urmârind trei mari direcţii.

Bob Marley, concertul, pacea între ghetouri şi contextul politic

 În 1976 Bob Marley a organizat un concert prin care  a vrut să trasmită un mesaj pacifist în plină campanie electorală pentru a mai potoli spiritele încinse. Marlon James ne dă de înţeles că era o campanie murdară întinsă până în mizeria ghetourilor care fremătau sub presiunea liderilor autoimpuşi în cartierele sărace prin forţa găştilor manipulate. Aceşti lideri deveniseră agenţii electorali ale celor două forţe politice aflate la cuiţite (şi la propriu)-People’s National Party şi Jamaica Laibour Party, iar o parte dintre supuşii lor primiseră ordinul de a-l lichida pe Bob Marley înainte de a urca pe scenă, bănuit fiind de unele simpatii comuniste gata să facă din Jamaica o altă Cubă. Un agent de origine siriană, un american din serviciile secrete aflat în plină criză conjugală, o fată din clasa de mijloc nimerită în haremul de o noapte al lui Bob Marley, un don al ghetourilor ce i-a fost alături lui Bob Marley în copilărie şi bun sfătuitor în perioada de glorie, fantoma unui politician omorât şi puştii orfani luaţi sub ocrotirea capilor din ghetouri înainte de a-i înlocui se întâlnesc într-un Kingston ce pare să o ia razna. Tensiunea este alimentată şi de poveştile fiecăruia dintre aceşti puşti bătrâni, victime ale unei politici segregaţioniste neasumate, care împărţea capitala între săracii fără şanse de a-şi depăşi condiţia şi locuitorii din middle şi high class-ul poziţionate în zona albilor, ce aveau poliţia de partea lor, gata să facă exces de zel când vedea un adolescent cu trăsături africane din ghetou rătăcit prin centrul orasului, chiar dacă avea scopuri inofensive. Toată această presiune social-politică infiltrată în biografii pline de traume atinge punctul culminant atunci când un grup descinde în vila deţinută de Bob Marley şi îl transformă în ţinta unei rafele de gloanţe. Artistul supravieţuieşte, iar făptaşii nu sunt prinşi. Tentativa de asasinat capătă simboluri culturale gata să te ducă în inima Jamaicăi, deşi cultul Rastafari este prezentat printr-un ritual ce pare mai degrabă a parodia o adunare de copii de bani gata deghizaţi în hippioţi amatori, iar urmărirea făptaşilor pe străzile ghetourilor şi pe ţărmurile mai puţin umblate îţi oferă un bun exerciţiu de virtuozitate în efortul de a reda gândurile unui om hăituit în pasaje introspective alerte precum un film de acţiune şi care să aibă sens chiar şi în absenţa semnelor de punctuaţie ce ar fi putut distruge efervescenţa slang-ului exploziv, dezlănţuit de adrenalină.

Psihologia colectivă a ghetoului în societatea schizofrenă

 Cine nu îşi închipuia că aglomerarea unor figuri groteşti dedate unui dezmăţ purulent imaginat de Bosch poate exista în realitate, să viziteze cloaca de la periferia jamaicană, unde Grădina desfătărilor şi infernul lui Dante se întâlnesc, dacă ar fi să ne luăm după spusele unuia dintre personaje, un reporter acaparat de un Kingston ce-i devine călău şi amantă devoratoare. Acest personaj, venit să redea escapadele decadente ale vedetelor americane ajunge până la urmă să descrie cel mai bine ghetourile din Kingston, despre care spune că nu se pot face subiectul unui fotoreportaj, deoarece o imortalizare vizuală ar îndulci supliciul existenţei în acele zone. Nu poţi face o galerie de fotografii din Trech Town sau din Copenhagen City deoarece s-ar putea să-i dai realismului imposibil de îndurat o lumină estetică suportabilă, mincinoasă. Ghetoul trebuie înţeles cu primul simţ ce i-a permis unei fiinţe primitive să cunoască lumea şi să se apere prin mecanisme la fel de primitive: mirosul. I se adaugă şi auzul care poate capta zgomotul gloanţelor, dar şi gustul drogurilor, al cocainei, mai exact, ce plasează ghetoul pe harta prosperităţii ilicite odată ce gangsterii mărunţi încep să colaboreze cu şefii cartelurilor din Columbia pentru transforma Jamaica în zona de tranzit ce face legătura ntre furnizorii din America Latină şi consumatorii din Miami sau New York. Prin introducerea acestor traficanţi sud-americani, Marlon James mută acţiunea în Brooklyn şi Bronx, dându-le marginalilor din Kingston soarta, dar şi moartea grandioasă a celor aflaţi în centrul universului, fie şi unul subteran, plin de umbre.

Poţi considera acest roman drept o epopee hardcore a ghetourilor, dar nu din cauza pornografiei (autorul o evită chiar şi în imaginile explicite), ci a violenţei necenzurate. Pană şi poveştile unor borfaşi mărunţi ce s-au trezit cu arma în mână iau o amploare homerică deversată într-o melodie cu versuri grele, bune de ascultat la orele în care se abordeaza teoriile referitoare la dezvoltarea şi reprezentarea urbană. Înveţi de la Marlon James ce nu ţi se spune la multe cursuri despre vechea relaţie dintre urbanism, politică, psihologie colectivă şi efectele scindarii etnice. Realitatea brutală insalubră iese prin gura unor personaje traumatizate şi traumatizante la rândul lor, evadate dintr-o cutie a Pandorei de unde ies mişunând spasmodic toate scursurile din umbra societăţii, carora le găsesti alibiuri morale după ce le auzi poveştile, în ciuda dezgustului pe care îl stârnesc.

 Demitizarea unui monstru sacru

Din păcate pentru fanii lui Bob Marley, această lectură nu-i va face să se mişte în ritm de reggae sau să jubileze auzind printre pagini ecourile unor melodii precum One Love, Iron, Lion, Zion sau Could You Be Loved, ce le amintesc de zilele în care alergau pe plaja din Vamă după sesiune. Mitul lui Bob Marley este făcut harcea-parcea de oamenii din rândul cărora provenea şi la care făcea referire în multe dintre versurile sale, dar de care s-a îndepărtat după ce a devenit un brand ce vindea bine tocmai în rândul băieţilor de familie bună care o ard rebel în timp ce rulează un joint la un concert, întorcându-se apoi în camera lor, unde îi aşteaptă o instalaţie muzicală scumpă. Unele personaje se uită la el precum oropsiţii la icoanele cu Iisus, altele îi cer îndurare mărturisindu-şi păcatele din noaptea tentativei de asasinat. Liderii ghetourilor semnează tratate de pace în vila sa, în timp ce agenţii secreţi se tem de el ca de Marx sau Lenin reveniţi sub forma unor duhuri ce-şi fac prozeliţi prin Caraibe. Zeul muzicii reggae nu vorbeşte, nu apare sub forma unui personaj, ci este o prezenţă îndepărtată numită The Singer, aflată undeva deasupra tuturor precum un afiş expandat şi atârnat de o clădire înaltă, prin care se face reclamă unui nou album. Totuşi, în timp ce mass-media îl tranformă într-un zeu, superstarul venit din inima ghetoului este demitizat tocmai prin vizibilitatea excesivă ce-i răpeşte autenticitatea unui artist ieşit din underground, iar în cartea lui Marlon James nu mai rămâne din Bob Marley decât un poster imens dat jos la finalul unui concert despre o pace ireală precum o utopie delirantă în Kingston-ul anilor ’70, măcinat de xenofobie, criminalitate, inechitate socială şi o divizare urbană care aminteste de segregarea din perioada Apartheid-ului şi de lumea interlopă a favelelor din Brazilia sau din mahalalele Asiei.

A Brief History of Seven Killings, care urmează să fie transformat într-un serial produs de HBO (dar mai bine citiţi-l înainte de a vă bucura de ecranizare) are forţa unei revelaţii pentru cei interesaţi de culturile îndepărtate, de Jamaica, de geopolitică. Te trimite să cauţi informaţii şi te învaţă cum să accepţi o estetică a violenţei, greu digerabilă, sub care găseşti sensibilitate, compasiune pentru cei născuţi la marginea societăţii şi o poezie a suferinţei înghesuite în margherniţele dintr-un ghetou. Este o experienţă literară globală, alertă şi fabuloasă, care face cât o incursiune fără ghid într-o lume neîmblânzită, unde ferocitatea ascunde şi o mare sete de candoare, greu de potolit în lupta pentru supravieţuire. Îţi arată cum tocmai personajele gonite din lumea civilizată sunt de fapt cele care ajung să-ţi stăpânească închipuirea şi curiozitatea, ajungând să te bântuie prin întrebările despre o ţară unde găseşti cele mai frumoase peisaje, dar şi cele mai urâte chipuri ale sărăciei.

Romanul A Brief History of Seven Killings a fost oferit de libraria Okian.

A Brief History of Seven Killings - coperta

 

feature image: Peter Still/Redferns via Rolling Stone Magazine, www.rollingstone.com

 

 

Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

Adriana Gionea
-
0
Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

Dacă îţi plac filmele ce au definit cinematografia italiană postbelică, asociată Neorealismului, vei aprecia toate cele paisprezece proze incluse în volumul Noapte de sărbătoare şi alte povestiri, prin care Pavese poate fi considerat un vizionar ce a prezis prin temele sale noua direcţie a regizorilor din ţara lui. Îmbinarea dintre mizerie şi melancolie, dintre poezia fragilităţii umane şi disperarea izolării, scenele de la periferia zgomotoasă, contrastul dintre solitudine şi vitalitatea frenetică de pe malul sudic, plin de bărci vechi şi cherhanale, unde mişunau bărbaţii mânaţi de instincte, singurele ce-i supravieţuiesc lipsei de speranţă, şi femeile ce se fofilau în faţa unei posesivităţi patriarhale, şi unde vilele cu vedere spre mare, necontaminate de mirosul peştelui, ascundeau tragediile celor înstăriţi, iar cocioabele cu pereţii coşcoviţi scuipau afară protagoniştii unor himere adeverite sau, dimpotrivă, esuaţii propriilor iluzii, se reunesc în aceste povestiri având consistenţa psihologică a unui microroman şi dinamismul îmbibat în culoarea locală a scenelor vivante specifice unui film pe care îl vezi şi îl revezi la cinematecă.

Fiecare dintre cele paisprezece proze ar fi putut deveni un punct de plecare pentru scenariul unui film neorealist, iar personajele, cărora greutăţile, dezolarea, micile speranţe, singurătatea sau melancolia le oferă expresivitatea stridentă a marginalilor sau a burghezilor depresivi, par desprinse dintr-un film regizat de Vittorio De Sica, Pasolini, Fellini sau Antonioni. Ai impresia că descoperi tipologii umane ce aveau să devina memorabile în filme precum Accatone sau Mamma Roma, asociate cu o anumită reprezentare vizuală a unor paria de la periferiile italiene (povestirea Lanul de grâu), a săracilor din sudul tradiţionalist şi machist (Pământul exilului, Închisoarea) şi a celor din înalta societate, forţaţi să se aventureze în mediile străine lor (Sinucideri) sau să devină captivii propriei melancolii, ceva mai senine şi lipsite de izul strident (Vila de pe colină).

Povestirile scrise de Cesare Pavese au toate ingredientele unui tablou social, dar personajele sale au parte de suficiente explorări interioare care să le individualizeze, încât să nu rămână la stadiul de simple tipologii reprezentative pentru vocea colectivă. Deşi începe prin a fixa detaliile sociale şi atmosfera în care sunt ţintuite personajele sale, ancorate într-un anumit mediu din care nu mai pot ieşi, Cesare Pavese face suportabile detaliile specifice unei dezolări sufocante prin introspecţii duioase, printr-o ambiguitate vaporoasă a deznodământului şi prin reacţiile sentimentale nebănuite într-un mediu apăsător. Scriitorul italian reuşeşte să evite realismul brutal sau naturalismul în disecarea instinctelor fetide, printr-o pâcla nostalgică precum o reverie picturală în mijlocul unor sate sau mahalale îmbibate în mirosuri grele aduse de peştele săracilor şi de igrasie. Personajele sale se zbat să reziste în faţa abrutizării chiar dacă spre final unele dintre ele se lasă târâte de instinctele ce le mână spre acte impetuoase (auto)distructive. Mediul lor nu este unul plin de orizonturi claustrate din anumite romane scrise de Zola, ci mizeria dă întotdeauna spre un cer larg, orbitor precum cel dintr-o aşezare siciliană cu tărâmuri bătute de soare, sau plat şi întins precum un câmp, unde au supravieţuit cocioabele de la marginea unui oraş industrial. Sub acest orizont din care vine lumina peste micile bucurii ale săracilor şi peste tristeţile celor prinşi între periferie şi vilele dichisite de pe coline ajungi să simţi printre pagini când acea pulsaţie a furnicarului atât de bine redat într-un film neorealist, când liniştea inundată de lumina unei priveslişti de care unele personaje ajunse clandestin pe terasa unei reşedinte cochete se bucura pe ascuns (Aventura).

Povestirile din acest volum formează contraste. Este contrastul între masculin şi feminin, din vremea în care bărbaţii făceau caz de virilitatea primitivă şi posedau, iar femeile se răzvrăteau pe ascuns în escapade ce nu ţineau cont de termenul emancipare, ci de mici flirturi cu iz libertin care sfârşeau în doznodământul gradios al tragediei cauzate de gelozie (Jacheta de piele). Este contrastul dintre lumea săracilor din Sud, care începeau să-şi caute norocul în fabricile din Torino sau pe docurile de peste ocean, şi calmul monoton al celor mai norocoşi, ce ajungeau să cunoască mizeria doar din postura de observatori ce se puteau întoarce oricând la terasele vilelor înconjurate de grădini înmiresmate. Este contrastul dintre foşgăiala celor mânaţi de plăcerile simple, ce alină pântecele sau ostoiesc foamea instinctuală, şi zbaterea depresivului ce alunecă în febrilitatea dezolării estivale (Familia). Este constrastul dintre francheţea primelor explorări frenetice, asociate unor plebei rudimentari, şi evitarea austeră ce ia forma unor superstiţii deloc favorabile abandonului în obiceiurile laice puse pe seama nopţii în care este celebrat Sfantul Roco (Noapte de sărbătoare). Este contrastul dintre naivitatea copilăriei (Marea, Vise în tabără) şi primele descoperiri erotice voyeuriste (Prima iubire). Şi mai este contrastul strâns legat de structura povestirilor, dintre cele în care dramele sunt apăsătoare şi cele în care narativul este anulat în favoarea unor scurte pasaje introspective ce alunecă în reveria nostalgică, derulând o retrospectivă luminoasă a copilăriei înaite de invazia senzuală (Sfârşit de august) sau o viziune sentimentală asupra universului masculin, puternic îmbibat în machism, dar care, prin evocarea unei camaraderii senine, a unui peisaj marin şi a unor tristeţi sfâşietoare înecate în melancolie îţi amintesc de personajele masculine din lumea descrisă de Hemingway în prozele din volumul Men Without Women. Cesare Pavese a fost printre primii care au promovat cărţile scrise de Hemingway în Italia, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva stilul ce îmbină concizia observaţiei, destăinuirea la masculin şi tonul nostalgic prins între lirismul expansiv şi expunerea lapidară, în acele povestiri ce nu depăşesc douăzeci de pagini (unele nici măcar cinci), a fost puternic influenţat de prozele scrise de Hemingway, căruia a vrut să-i adauge melancolia din jinduirile meridionalului .

În aceste povestiri, Cesare Pavese a reunit umanitatea Italiei sudice, realismul apăsător şi evadarea în melancolia solitarului neîmplinit, apoi le-a trecut prin sita prozei moderniste descoperite la autorii anglo-saxoni traduşi înainte de a deveni marii clasici ai secolului trecut. Personajele sale trăiesc expansiv şi pătimaş fiecare tragedie şi experienţă, năpustindu-se în exterior cu hotărârea celui pentru care numai emoţiile tari şi copleşitoare au dreptul să existe, retrăgându-se apoi în carapacea reveriei nostalgice asediate de mirosulul mării devenit sufocant şi al umezelii prăvălite peste amărăciunea unui sat meridional sărac. Personajele însingurate ale căror tristeţe depresivă şi disperare mascată de porniri năvalnice ascundeau nişte motive aparent absurde şi greu de explicat prin firul cauză-efect se încriau perfect în noua viziune a scriitorilor italieni din decolul trecut, ce au ştiut să exploreze prin descrierea stranietăţii emoţionale, sub care se ascunde bisturiul analizei psihologice, toate acele stări aparent inexplicabile în cuvinte. Între pofta de viaţă şi epuizarea existenţială ce duce la paralizia unei decizii finale, la contradicţii interioare vecine cu alienarea sau la amânarea nevrotică a unei acţiuni, Cesare Pavese nu vede nişte simptome ale bolii, pe care să le trateze într-o cheie patologică lămuritoare precum o deducţie psihanalitică, preferând în schimb misterul stranietăţii ce avea să devină sursa inovaţiei cinematografice în expunerea abisurilor afective, în decada lui Antonioni.

Noapte de sarbatoare - copertaEditura Polirom, 2016

 

10 lucrări interesante de la Art Safari 2016

Dana Nicolae
-
3
10 lucrări interesante de la Art Safari 2016

(Foto: http://www.artsafari.ro/ro/)

Art Safari 2016 este un soi de agregator de expoziții de galerii de artă care sunt înghesuite una lângă alta timp de aproximativ o săptămână. E practic ca o Noapte Albă a Galeriilor sau Weekend-ul Galeriilor, numai că nu trebuie să mergi prea mult între galerii. În general, sunt foarte mulți expozanți și e foarte obositor să te plimbi printre spațiile de expoziție, dar un avantaj enorm pentru iubitorul de artă e că poți să vezi la un loc mai multe galerii și artiști și să înveți foarte multe despre arta comtemporana românească într-un timp foarte scurt. Iată 10 lucrări contemporane care ne-au atras atenția.

  1. Primul artist care ne-a atras atenția a fost Kitra, reprezentat de Galeria Pilat cu o serie de picturi pop aplicate pe niște machete de bloc de locuințe fad, așa cum sunt cele din București și nu numai. Arată atât de fain încât ne pare rău că nu reprezintă realitatea. De la reprezentanta galeriei am înțeles că un vizitator a crezut că acelea sunt machete ale unor blocuri reale din țară. Cineva chiar ar trebui să propună asta primăriilor…

    kitra - blocuri
    Cum ar fi sa joci sotronul in fata unui astfel de bloc? (Foto Pilat Gallery)
  2. Seria Slotermayer e următoarea serie de lucrări faine aparținând artistului Răzvan Cornici, care ne prezintă personaje din istorie precum Hitler, Stalin, Lenin și Mao, reinterpretați ca fiind niște boxeri tatuați care se luptă. Răzvan Corinici s-a inspirat din reviste de benzi desenate pentru lucrări iar acestea sunt basoreliefuri de hârtie decupată, modelată și lipită.
  3. Amorphos de Bianca Mann. Este pur și simplu feminin. Primul lucru care îți sare în minte când vezi lucrarea este că reprezintă un uter realizat dintr-o mulțime de fețe necunoscute. De fapt, este o reprezentare tridimensională a manierei în care artista a interpretat testele petelor de cerneală concepute de psihiatrul H. Rorschach. Formă de bază a lucrării este alcătuită din mai multe măști ale feței artistei mai mult sau mai puțin complete.

    IMG_20120113_134008
    Uter sau test Rorschach?
  4. Lucrări din seria de compoziții vizionare ale lui Petru Botezatu, un artist pasionat de conceptul de multiversuri și Mircea Eliade care pictează un fel de scene care amintesc de icoanele și tablourile religioase din Renașterea Nordică, de tip Bosch – numai că ale lui sugerează că niște extratereștri umanoizi din altă dimensiune și-ar fi pictat credințele religioase care se nimeresc a fi foarte similare cu ale noastre. Sunt foarte simbolice și captivante, și necesită o atenție sporită datorită mulțimii de scene care se desfășoară în ele.
  5. Confusion de Anna Khodorkovskaya. O lucrare foarte jucăușă în aparență, dar cu un concept important în spate. Practic reprezintă mai multe bucăți de jucărioare pentru copii lipite una de alta ce e menită a critica capitalismul ce aduce mulțimea de opțiuni pentru orice obiect de care avem nevoie și pentru a evidenția confuzia anxioasă pe care o simțim cu toții când trebuie să alegem un produs dintre atâtea altele.

    IMG_20120113_143604
    Critica la adresa consumerismului
  6. Modele de mască pentru toți de Ferencs S. Apor. Este ceva la reinterpretarea aceasta neo-pop a unor măști care seamănă cu cele de sudură care ne impresionează. Artistul a realizat patru măști ce reprezintă patru stări umane pe care le găsim în viața cotidiană. Spre exemplu, masca cu imprimeu de leopard face referință la senzualitate feminină, pe când cea cu Spider-Man pe ea, amintește de spiritual ludic uman, veșnic pus pe jocuri.
  7. Seria de hărți cu aspect medieval realizate de artista Vali Irina Ciobanu. Aceasta are trei astfel de lucrări: Sailing Ships, The History of Coffee și Harta Vinului Românesc. Cea care ne-a amuzat și încântat este ultima fiindcă lucrul care sare în ochi în prima fază sunt stemele diverselor zone producătoare de vinuri și îți dau senzația că sunt un fel de case stil „Urzeala Tronurilor”, dar care se luptă pentru cei mai buni struguri. Altfel, harta este foarte distractivă și informativă.
    harta vinului
    Uite idee de traseu turistic (Foto Art Memento)


  8. Exus de Radu Rodideal. Este o lucrare foarte simbolică care ne amintește de „Coșmarul” lui Henri Fuseli, numai ca e o versiune modernă. În lucrare regăsim o femeie inconștientă sau moartă într-o poziție lascivă la cheremul unei figuri misterioase ascunse sub o robă roșie. Ușa către încăperea în care se află cele două personaje este sigilată de o bandă din aceea folosită de poliție pentru a opri accesul undeva. Este o atmosferă apăsătoare și casnică, ce prezintă un cuplu aflat în raporturi de putere opuse, după cum spune autorul.
  9. Henric al VIII-lea de Adrian Laie. O lucrare ludică și adorabilă, care ne prezintă un cățel impunător în rolul regelui englez. Stilul amintește de bine-cunoscutul portret de secol 16 al pictorului Holbein cel Tânăr. Acesta face parte dintr-o serie de mai multe portrete clasice reintrepretate cu capete drăgălașe de animale în locul celor ale personajelor istorice. Noi bănuim că Henric al VIII-lea al lui Adrian Laie e un bull terrier britanic, dar nu suntem siguri.
  10. Porcușorul albastru cu patru ochi al lui Felix Aftene. Nu aceasta e denumirea lucrării – se numește Winged, de fapt. Am mai văzut expoziții ale artistului ieșean și, pe cât de interesante sunt picturile sale, mai antrenante și memorabile sunt sculpturile sale, care par că vin din altă lume – nu din dintr-una fantasy sau spirituală-ci dintr-una a psihicului uman care deformează și amplifică figurile. O altă sculptură foarte cunoscută de-a sa este o pisică albastră înaripată (Pisica Cosmică), care a devenit ulterior mascota unui festival de teatru din Iași. I s-a făcut și un blog adorabil.

    IMG_20120113_142649
    Atat de albastru…

Bonus. Summer Sun de Saddo. Acest tablou suprarealist prezintă un cocoș războinic (sau regal?) antropomorf care nu este altul decat zeul soarelui sumerian. Foarte interesant este că are propria cameră de expoziție cu reflectoare care crează o atmosferă mistică și intimă. Aparține street-artistului clujean Saddo și a trecut pe la o galerie din Germania înainte să ajungă la noi și să primească price tag-ul de € 4.000-6.000.

79_77
Nu degeaba are propria camera (Foto Artmark)

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026