Am văzut aseară în avanpremieră The Zone of Interest, un film care te face să te simți ca într-o cameră de gazare de la Auschwitz. Cu ce am greșit ca să merităm asta?
Pare că în sine, pentru că suntem oameni, suntem capabili de rău, deci vinovați apriori și trebuie să fim pedepsiți.
Regizorul Jonathan Glazer spune că avem cu toții această capacitate de a fi violenți, că e comod să încercăm să ne distanțăm de evenimente precum Holocaustul, fiind convinși că noi n-am putea să ne comportăm ca naziștii, dar crede că ar trebui să fim mai puțin convinși de asta. Ne spune că a încercat să ne arate mai degrabă conexiunile cu oamenii care au aplicat “soluția finală”, mai degrabă decât diferențele. Distribuitorul de asemenea ne spune că The Zone of Interest este despre banalitatea răului.
Dar banalitatea răului nu înseamnă că oricine poate ajunge autorul unor atrocități. Hannah Arendt, cea care a “inventat” conceptul de banalitate a răului, urmărind procesul nazistului Adolf Eichmann la Ierusalim, nu e de acord cu această interpretare. Eichmann a făcut o alegere morală și cu toții avem capacitatea de a judeca moral.
Așadar nu toți oamenii pot fi judecați apriori ca fiind capabili de atrocități, deci nu înțelegem de ce trebuia să fim pedepsiți cinematografic într-o măsura atât de drastică.
Într-adevăr, filmul face pe plac zeitgeist-ului, în care pare că toți trebuie să ne simțim vinovați pentru aproape orice. Dar The Zone of Interest, încercând să demonstreze acest lucru, reușește să demonstreze contrariul. Ceea ce tot e o realizare.
Arătând viața aparent idilică a familiei comandantului nazist Hoss, care trăiește într-o vilă gard în gard cu lagărul de exterminare de la Auschwitz, Jonathan Glazer se concentrează pe momentele obișnuite ale familiei (soția, cei 5 copii, comandantul).
Glazer nu arată nicio atrocitate din lagăr, dar nu e nimic subtil în această abordare. Nu e nimic diferit față de filmele în care violențele sunt grafice. Auzim împușcături, auzim strigătele ofițerilor și rugămințile prizonierilor, vedem fumul cuptoarelor care ard trupurile lor și hainele foștilor deținuți pe care și le împart cei din casă.
Devine evident, poate nu de la prima sau a doua scenă, dar rapid, că adulții familiei Hoss au făcut o alegere morală și o fac apoi în fiecare zi, de mai multe ori. În mod special, soția lui Hoss, Hedwig, este de-a dreptul fericită să facă această alegere mereu și mereu, în sunetele atrocităților.
Așteptam cu interes The Zone of Interest, pentru că ne-a plăcut Under the skin, al aceluiași regizor. Dar filmul nu funcționează cum ne-am fi așteptat. Ca să funcționeze, producția ar fi trebuit să vină cu o mai mare rigurozitate conceptuală, pe care nu am simțit-o nici în film, nici în explicațiile regizorului.
Filmul intră în cinematografe în acest weekend.
