Youth – Nu este La Grande Bellezza

Conştient de impresia estetică pe care a lăsat-o în urmă filmul ce i-a adus şi un Oscar în palmares, Paolo Sorrentino te face să speri, la începutul filmului, că vei avea parte dacă nu de o continuare, măcar de câteva elemente comune, readuse în Youth sub o altă formă. Şi reuşeşte să te păcălească…până la un punct. Îşi începe noul film tot cu o petrecere, dar una mai cuminte, potrivită unor cheflii ajunşi la un sanatoriu de lux unde trebuie să accepte binefacerile unui repaos prelungit într-un spa, să se culce la ore fixe, iar, la final, dacă sunt cuminţi şi îşi iau toate medicamentele, au parte de reprezentaţia unui fachir, a unei dive cu paiete şi cearcăne şi a unui cover după unul dintre hiturile aflate în repertoriul Florence and The Machine, cântat de vocea suavă a unei soliste ce aduce mai mult cu o şcolăriţă plină de agrafe şi accesorii florale. Nu a uitat nici de acele dialoguri despre viaţă şi moarte, despre ocazii pierdute, compromisuri şi artă, regerete şi iubiri neîmplinite – evocate prin replicile savuroase schimbate între Michael Caine şi Harvey Keitel– şi nici de contrastul între decrepitudinea unui corp masculin şi trupul de zeiţă voluptuoasă pe fundalul unui palat renascentist, de data asta din Veneţia (este singura scenă ce aminteşte de strălucirea din La Grande Bellezza, adaptată la o fantezie nocturnă în Piazza San Marco, devenită o feerie traversată de silueta precum un nud antic a Mădălinei Ghenea, în rest, teaserul ce promitea un fundal desprins din magia Serenissimei se dovedeşte a fi înşelator). Totuşi, un element rămâne consecvent – acea sincronizare muzicală sub forma unor sunete ambientale şi frânturi de compoziţii stranii care străbat întregul film, amintindu-ţi de simfonia ce unea simbolurile Romei într-o coregrafie vizuală inundată de lumină, aparent fără o mare legătură de tip narativ între ele, din La Grande Bellezza, doar că în locul scenelor cu obiective faimoase, ajunse veritabile repere istorice, sunetele din Youth devin fundalul unei perindări de trupuri îmbătrânite, dar nu deposedate de forţa estetică, de o anume sensibilitate şi expresivitate ce însoţesc degradarea fiziologică fără a o face însă degradantă. Este genul de sensibilitate compasivă, dar care nu umileşte, pe care Paolo Sorrentino ajunge să o transmită subtil, transformând-o dintr-un studiu vizual ce ar fi putut fi inspirat din schiţele unui pictor despresiv, care vrea să arate efemerul universului carnal, în solemnitatea unei procesiuni filmate în aşa fel încât lentoarea şi tăcerea personajelor dezolate să fie aduse în pragul unei lumi onirice, rămânând, totuşi, cât se poate de realistă.

În cazul în care acesta este primul film regizat de Paolo Sorrentino pe care îl vezi şi tu cauţi o poveste, nefiind interesat de unghiul de abordare al unui critic exigent, Youth se va dovedi a fi liniştitor şi luminos mai ales dacă faci parte dintre cei înspăimântaţi de reprezentarea imaginară a propriei persoane ajunse la vârsta a treia, dar şi amuzant -replicile demne de umorul sec (tocit în unele scene) storc râsete discrete, mai mult datorită spontaneităţii mimate credibil de personajele centrale, interpretate de Michael Caine, în rolul lui Fred, un dirijor ieşit la pensie şi rugat de trimisul reginei Marii Britanii să o mai încânte măcar o dată printr-un concert oferit în cinstea prinţului consort, şi de Harvey Keitel în rolul lui Mick, un cineast dornic să-şi ia adio de la tinereţe printr-un testament cinemotigrafic. Ai fi tentat să afirmi că protagonistul, interpretat de Michael Caine, a îmbătrânit frumos. Are în spate o carieră de mare dirijor ce îşi permite să se lase îndelung curtat de regina Marii Britanii, care îl vrea doar pe el pentru a-i ura un La mulţi ani! meloman soţului ei, fiica lui grijulie, interpretată de Rachel Weisz, are grijă să îl trimită la un complex de lux din alpii elveţieni, nu ca alţi copii ingraţi, care l-ar fi lăsat singur la un hotel plin de igrasie de la Haerculane, băgându-şi restul de bani în buzunar pentru a-i sparge la Mamaia, şi în piscina înconjurată de păşuni şi munţi, ca-n reclamele pentru ciocolată, îşi petrece timpul depănând amintiri alături de cel mai bun prieten, care îi este şi cuscru, în timp ce priveşte trupul de actriţă siciliană al Mădălinei Ghenea. Mai că-ţi vine să-l blamezi pentru mina depresivă cand are atâtea.

Totuşi, înainte de a-şi recupera pofta de viaţă, ajungând la acele concluzii înţelepte despre frumuseţea efemeră a existenţei ce trebuie gustată până la ultima picatură chiar şi atunci când mâinile care oferă cupa deliciilor au cute şi vene de rău augur, concluzii pe care le va reda prin sunete, neînţelegând binefacerile pălăvragelilor menite să le ridice moralul celor din jur, Fred îşi aminteşte de o soţie căreia nu îi mai dusese flori de zece ani, de neîmplinirea unei dorinţe sexuale în compania unei femei ce-i bântuie amintirile despre îndepărtatele rateuri ale tinereţii, bănuindu-l pe cel mai bun prieten ca i-ar fi suflat-o, beneficiind doar el,pe furiş, de tot ceea ce lui i se refuzase, şi se trezeşte împuns de reproşurile acide scoase la suprafaţă de fiica pregătită să-i amintească de suferinţele mamei înşelate şi ale copiilor ignoraţi în favoarea carierei muzicale, după ce află că a fost înşelată, la rândul ei, de soţul ce a preferat-o pe nimeni alta decât pe celebra Paloma Faith, care ştie cum să-şi joace propria versiune caricaturală, autoironia fiind credibilă, nicidecum o altă apariţie discordantă, cum se întâmplă în cazul multor cântăreţe rugate să-şi joace propriul rol şi care ajung să-şi transforme (foarte) scurta apariţie dintr-un film într-un moment de glorie penibil. Paloma Faith nu este doar o apariţie de umplutură, ea reuşind, prin umor, să se prezinte într-o ipostază în care nu ţi-o închipuiai, parodiind acele videoclipuri pop cu tentă pornografică.

Odată confruntat cu propria apatie în demersul de căutare a unui sens în ceea ce se anunţă a fi ultima perioadă a vieţii sale, personajul central îşi îneacă teama de moarte în umorul necruţător îndreptat în primul rând spre el însuşi, pentru a masca o rezervă inepuizabilă de compasiune gata să-i dezvăluie latura vulnerabilă. Va fi nevoit să iasă din carapacea detaşării erudite şi a ironiei rafinate pentru a-şi consola fiica părăsită de soţ, dar şi cel mai bun prieten abandonat de muza ingrată pe care vrea să o distribuie în filmul de adio. Dincolo de replicile seci, se ivesc fie imagini, fie momente ce taie prelungita apatie a personajelor depresive pentru a le determina să vorbeasca despre visuri, despre speranţe, despre iubirea marcată de pierdere, despre separare, despre frici nerostite şi, mai ales, despre iubirea pe care un părinte nu a ştiut cum s-o exprime la momentul potrivit.

Youth nu este un film despre cei care nu îşi acceptă vârsta, terorizaţi de cutele epidermei, nici despre foamea de tinereţe potolită cu orice preţ, ci despre setea de trăiri, de emoţii capabile să acopere, măcar pentru puţin timp, urmările frivolităţilor din trecut. Din păcate, nostalgia luminoasă, rememorarea trecutului printr-un existenţialism deghizat într-o seninătate uşor sarcastică, dar palidă, nu reuşesc să-ţi inducă toate acele stări afective persistente pe care nu le poţi numi, dar la care te întorci,de parcă ar fi primul răsărit adolescentin după o noapte de libertate, atunci când te sperie proiecţiile imaginare legate de propriul corp ajuns la vârsta marilor despărţiri anunţate de apropierea vârstei a treia, a marilor pierderi bruşte, luate peste picior prin optimismul unor bătrânei cu simţul umorului, spirituali, cum s-ar zice. Replicile filmului ar fi rămas nişte tentative nereuşite de a-i face pe spectatori să râdă în hohote, dar interpretarea actorilor ajunge să le pună în valoare, salvând un scenariu previzibil, ce pare îndopat cu ajutorul unor dialoguri perfecte pentru a furniza citate bune de a fi date mai departe pe Facebook . Dacă Jep Gambardella (din La Grande Bellezza) era un personaj ce salva filmul şi îţi transmitea starea lui de inepuizabilă uimire în faţa experienţelor estetice devenite un sens al existenţei, personajului interpretat de Michael Caine nu i s-a dat voie să-şi ducă reflectările ironice într-o zonă mai profundă, încât revelaţiile privind sensul vieţii şi al evenimentelor din trecut pomenite vag nu ajung la consistenţa dorită de regizor, care l-ar convinge pe spectator că poate exista viaţă şi dincolo de vârsta la care întreaga fiinţă îţi aminteşte că eşti trecător, perisabil. Nu vei avea un spectacol exuberant al vieţii, dar nu vor lipsi în schimb gândurile învelite într-o nostalgie reconfortantă precum recitalul discret ţinut în foişorul unei grădini de vară.

Youth, prin obsesia lui Paolo Sorrentino de a nu se dovedi fi crud în expunerea vizuală a nudurilor ce au lăsat anii tinereţii în urmă, ia forma unei promisiuni legate de savurarea pe îndelete a fiecărei clipe ce te va aduce mai aproape de bucuria de a trăi atunci când trupul îţi va îmbătrâni, dar, amintindu-ţi de La Grande Bellezza, tot ajungi în postura celui care se trezeşte cerând insistent bisul unei vechi piese de succes, tocmai la concertul prin care artistul preferat vrea să îşi promoveze noile creaţii.