Weekendul comediei scurte (a doua zi) – Bruce Lee joaca badminton, dictatorul rade si pastila fericirii te razbuna

0
557

A doua zi a evenimentului ShortsUP Weekendul comediei scurte (ediţia 2014) are două extreme: peliculele foarte light, care te înviorează, dar nu te pun pe gânduri, şi filmele care devin memorabile, încât simţi nevoia să postezi trailerele pe Facebook.

Din prima categorie face parte Un film cu Brigitte Bardot (2011), al regizorului dornic să parodieze curentul Nouvelle Vague, Emanuel St.-Pierre Beaulieu. Spectatorii ce-au participat şi la prima seară l-au considerat o continuare a scurtmetrajului Un film cu Jean Paul Belmondo. În acest episod al parodiei, neconsolata Brigitte îşi caută partenerul ideal, dar îi ies în cale numai exemplare cu tabieturi enervante. Filmul răstoarnă simbolurile cinematografiei franceze postbelice, fără a da cu ele de pământ.

Dacă aș compara unele comedii de la ShortsUp cu înghețata, organizatorii mi-ar da şi ei dreptate prin includerea scurtmetrajului Îngheţata (Nicholas Santos, 2012), ce se vrea de fapt o comedie neagră despre doi tăntălăi care vor să ascundă un om găsit fără suflare, până când unul dintre aceştia termină de lins (aţi ghicit!) o îngheţată. Ar fi putut suna la 911, ca-n filmele americane, dar cei doi au talentul de-a complica totul, de teamă să nu fie acuzaţi de crimă.

Pentru cei speriaţi de calorii, salata de fructe ar fi o alegere, mai ales dacă se adaugă şi o banană. Protagonista din scurtmetrajul realizat de Aaron Rosenbloom sigur nu include şi acest fruct în dieta ei. De fapt, îl urăşte, iar filmul Banane(2013) prezintă câteva argumente, care mai de care mai năstruşnice, pentru condamnarea acestui fruct la uitare. Trimiterile psihanalitice şi cele puerile, dar oferite în combinaţiile potrivite, alcătuiesc un dressing ideal pentru salata bună pentru a-i fi servită unui fan al umorului american…fără plăcinte.  

Tot umorul de tip american face legea şi-n scurtmetrajul Un prim contact (2010), deşi este regizat de neozeelandezii Simon Riera şi Nick Ward. În imaginaţia celor doi, extratereştri care vor să intre pe sub pielea unor pământeni împrumută glumele din filmele cu adolescenţii dornici să-mpărtăşească experienţele jenante, aşadar poate fi considerat un fel de American Pie intergalactic.

Cine nu-şi mai aminteşte de prima frângere a inimii din perioada fluturaşilor în stomac? Filmul Băieţelul din balon ( 2011) este o animaţie duioasă-n care tipul frumuşel, dar timid, se trezeşte într-o bulă de sticlă, după apelarea la soluţia vrăjitorescă nepotrivită. Bula de sticlă ar fi trebui să-l apere de lumea din jur, devenită ostilă fără colega visurilor sale, mai ales după ce ajunge ţinta băieţilor răutacioşi din şcoală. Când alţii îşi îneacă amarul renunţând la baladele de iubire pentru muzica lui Marilyn Manson, băiatul cuminte se întoarce la cărţile despre vampiri şi magie. Regizorul Kealan O’ Rourke ne zgândăreşte nostalgiile, chiar dac-am preferat alte medicamente sufleteşti decât romanele horror.

Tot despre o iubire la vârsta primelor rateuri este vorba şi-n filmul regizat de Corrie Chen, doar că tipul amorezat se teme să nu se facă de râs la campionatul de badminton chiar în finală, unde adversara lui este vecina cu ochi migdalaţi şi fustă mini. Deşi multi îi dau de-nţeles că n-are corpul potrivit pentru victoriile sportive, adolescentul din filmul Şi Bruce Lee joacă badminton (2011) are planuri mari în acest domeniu. Când este demoralizat, se închide-n camera tapetată cu portretele marelui luptător chinez, despre care i s-a zis că iubea, la rândul său, badmintonul (considerat un sport prea feminin). Aflat în faţa ispitei din ţara lui Bruce Lee, se va concentra asupra competiţiei sau îşi va lăsa privirea distrasă de adversară?

Printre comediile uşurele, s-au strecurat câteva scurtmetraje bune de ţinut minte. Unul dintre acestea este şi animaţia Din dragoste pentru divinitate (2007), o blasfemie plină de umor negru prin care se ironizează bigotimsul. Personajul central şi-a petrecut viaţa sub papucul mamei, o cotoroanţă habotnică, proprietară a unei librării catolice din cartierul înţesat de sex shop-uri şi cluburi de noapte. Sătul de acea însingurare austeră, tristul personaj mai are o singură dorinţă, una bizară de tot, ce-l va ghida spre o prezenţă feminină specială. Care prezenţă? Găsiţi filmul regizat de Joe Tucker!

Şi bărbatul din Sfârşitul (2012) este sătul de viaţă, dar metodele alese pentru a-i pune capăt nu-şi fac efectul. Pare un banc despre sinucigaşul care sună la protecţia consumatorului pentru a reclama firma ce-a scos pe piaţă o frânghie prea subţire, nu? Ei bine, pentru autodistructivul perseverent, finalul mult aşteptat vine din alte lumi. Regizorul Cameron McHargare o imaginaţie bogată şi plină de cinism, fără pic de milă pentru eroul său, plimbat de la un act sinucigaş nereuşit la altul, testându-i astfel rezistenţa la stress, deoarece atâta vreme cât îşi iese din sărite, omul este încă viu.

Una dintre cele mai bune comedii proiectate în acest weekend este Dictatorul (2013), un omagiu adus nesupunerii prin artă. Andreas Henn reinventează istoria prin gestul necugetat de curajos al unui partizan sârb care, în timpul ocupaţiei naziste, înlocuieşte rola cu filmul de propagandă, ce urma să-i mobilizeze psihic pe soldaţii germani pentru victorie, cu alta. În loc să afişeze ostentativ tăcerea în faţa unui film naţionalist grav, soldaţii au zguduit sala prin râsul molipsitor, urmărindu-l pe Charlie Chaplin în rolul unui Hitler caricaturizat, enervat de răţuştele ce nu se lasă prinse, uitându-se apoi tâmp spre camera de filmat. Când să i se taie filmul de către plutonul de execuţie, partizanul sârb descoperă un admirator neaşteptat.   

Cireaşa de pe tort a venit din România. În a doua seară din Weekendul comediei scurte, Pastila fericirii (2012) şi premiatul Călătorie la oraş au strâns cele mai multe hohote de râs. Pastila fericirii, filmul regizat de Cecilia Felmeri, este o satiră excelentă la adresa emisiunilor care mimează grija pentru cetaţean. Pastila fericirii este o astfel de emisiune, care le promite oamenilor jigniţi de semenii lor mai puţin politicoşi o răzbunare mulţumitoare. În rolurile “vinovaţilor” care o păţesc şi ale victimelor sunt distribuiţi nişte actori, astfel încât, la final, nimeni să nu aibă de suferit în timpul demersului justiţiar. Totul merge perfect, atât publicul, cât şi beneficiarii sunt încântaţi, audienţa explodând. Din păcate, o doamnă se arată nemulţumită de pedeapsa dură inventată de producători special pentru o casieriţă de la R.A.T.B., care şi-a sfătuit clienta să ia un taxi dacă tot are o bancnotă preţioasă, deşi politicoasa clientă invocase acel drept inalienabil de-a primi rest. Tania Popa, Dana Voicu şi Adina Cristescu sunt credibile, încât ai posibilitatea unei defulări imaginare, lipsită de  riscuri.

O altă satiră este şi filmul Călătorie la oraş (2003), care vorbeşte despre aventura unui învăţător dintr-un sat, care trebuie să aducă un computer din capitala de judeţ. Discrepanţa dintre mediul rural şi cel urban, mitocănia oficialilor puşi în slujba cetăţeanului, ploconirea în faţa primarului sau îmbuibarea din bani publici sub pretextul simpozioanelor transformate în petreceri lăutăreşti sunt asezate sub lupa hazului de necaz, delicios pentru spectator, dar şi răscolitor, după un anumit prag. De remarcat este interpretarea actorului Constantin Diţă, care iese din tipologia şmecherasului-fante din satul în derivă pentru a intra foarte bine în rolul unui dascăl timid, amintindu-ţi de sfioşenia anumitor personaje interpretate de Mircea Diaconu la începutul carierei. Filmul i-a adus lui Corneliu Porumboiu marele premiu la Festivalul Karlovy Vary (2004) şi premiul al doilea la secțiunea Cinefondation Award, din cadrul Festivalului de la Cannes.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here