Sarpele in iarba - Gradina primejdiilor ascunse

1sarpele.jpg

La sfârșitul lunii noiembrie a avut loc la Teatrul Bulandra premiera oficială a spectacolului Şarpele în iarbă, adaptat de Emil Hoştină după piesa dramaturgului contemporan Alan Ayckbourn. Expresia englezească  Snake in the grass - aleasă ca titlu - redă cu acurateţe ideea piesei, cea a unei persoane alunecoase și viclene. Piesa este de fapt un joc de-a șoarecele și pisica între trei femei și încearcă să expună în mediul teatral suspansul unui thriller cinematografic.

Deși cu doar trei personaje, spectacolul reușește să construiască tensiune într-o oarecare măsură datorită jocului actrițelor și apropierii fizice de locul acțiunii (piesa se joacă în mica Sală Atelier a Teatrului Bulandra, actorii aflându-se la zeci de centrimetri de spectatori). 

După mai bine de 15 ani Annabel (Ioana Abur) şi Miriam Chester (Anca Androne) se reîntâlnesc în grădina din spatele casei părinteşti, realizând o incursiune în trecut. Cea mai tulburătoare este amintirea tatălui care, deşi a încetat din viaţă, continuă să le provoace suferinţă. Figura paternă este asociată cu un lung şir de experienţe traumatice, pe care cele două personaje le vor dezvălui pe parcursul piesei în monologuri emoţionante.

Annabel destăinuie cum tatăl obişnuia să o bombardeze cu mingi de tenis, reproşându-i în permanenţă “neajunsul” de a se fi născut fată. Când viaţa îi oferă ocazia, ea părăseşte casa părintească şi se mută în Tazmania alături de soţul ei. Rămasă singură, Miriam este nevoită să îl îngrijească pe bătrân de una singură, sacrificându-şi astfel o mare iubire.

Odată fixate aceste elemente, una din asumpţile fundamentale ale piesei devine mai uşor de acceptat: pentru a scăpa de abuzuri, Miriam îşi ucide tatăl, administrându-i o doză letală de calmante. Un rol important îl are aici fosta asistentă a familiei, Alice (Iulia Lumânare), care ajunge să le şantajeze pe cele două surori cu dezvăluirea crimei.

Forţa piesei nu rezidă neapărat în povestea ca atare, cât în trăsăturile ei de dramă psihologică. Mai precis spus, de dramă feminină, căci de oriunde ai privi lucrurile, se degajă o imagine a femeii-victimă. Efectul este unul de compasiune, iar jocul actriţelor merge tocmai în această direcţie - determinarea publicului să empatizeze cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Strategie care le-a reuşit.

Esenţială, cum spuneam, este şi acumularea progresivă a tensiunilor dintre cele trei personaje. În decursul timpului frustrările s-au tot adunat, iar multe lucruri au rămas nespuse. Toate acestea vor escalada la sfârşit, într-o rezolvare neașteptată.