Numele meu este Lucy Barton – Relatiile mama-fiica sunt imperfecte

890

Dacă faci parte din rândul celor pentru care o primă întâlnire cu o nouă carte începe prin deschiderea ei la întâmplare şi citirea unor pasaje, deschizând romanul Numele meu este Lucy Barton s-ar putea să dai peste nişte sentinţe (nu dezvălui pagina) capabile să elibereze un întreg şuvoi de amintiri timpurii, emoţii reprimate (sau prea des exprimate), întrebări ascunse, indignări sau monologuri pline de revelaţii: Asta este o poveste despre o mamă care-şi iubeşte fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toţii imperfect.

Câştigătoarea Premiului Pulitzer în 2009, Elizabeth Strout, a scris un roman pe cât de simplu, pe atât de răscolitor, încât ai spune că face parte din rândul autoarelor capabile să îţi demonstreze că nimic nu este mai răvăşitor decât ceea ce ar trebui să evolueze firesc. Aşa cum este şi relaţia mamă-fiică. Dar pentru Lucy Barton, previzibilul şi normalitatea se abat de la traseul atât de bine stabilit de ea după ce a plecat de acasă pentru a-şi face o nouă viaţă în marele New York. În primul rând, o banală operaţie de apendicită se prelungeşte cu nişte complicaţii peste care va trece, dar care o vor obliga să stea mai multe luni în salonul unui spital. În al doilea rând, prezenţa securizantă a mamei ascunde o relaţie insecurizantă din copilărie, acel gen de copilărie marcat de lipsuri materiale dublate de umilinţele cauzate de marginalizare, dar mai ales de golurile afective, compensate de un mare interes pentru lectura ce permitea o cale de scăpare dintr-un prezent dezolant.

Fără detalii spectaculoase, artificii legate de analiza psihologică sau o naraţiune alimentată de secrete nebănuite, Numele meu este Lucy Barton reuşeşte să te cucerească datorită modului în care autoarea ştie să manevreze ezitările mamei şi amintirile fiicei astfel încât să-l facă pe cititor să trăiască alături de protagonistă, să-i folosească trăirile, gândurile sau flashbackurile pentru a exprima el însuşi tot ceea ce a ţinut multă vreme sub tăcere. De fapt, nucleul acestui roman este legat de cuvintele, reproşurile şi nevoile reprimate în relaţiile familiale. Indiferent de relaţia avută cu părinţii, în special cu mama, fiecare cititor îi va da, în felul său, dreptate protagonistei şi autoarei ei preferate, care o încurajează să urmeze o cariera literară şi care îi demonstrează că toate familiile se aseamănă prin efortul de a ţine unele lucruri sub tăcere, pentru a salva coeziunea, aparenţele sau afectiunea primită de la ceilalţi.

Admiratorii scriitoarei Elizabeth Strout vor vedea, în spatele acestei rememorări catartice a relaţiei dintre Lucy şi mama ei, percepută ca distantă şi obtuză, o analiză necruţătoare a unei anumite părţi din societatea nord-americană, scindată, împotmolită în provincialism şi prejudecăţi cu iz patriarhal. Lucy Barton a copilărit în acel Middle West asociat cu tradiţionalismul şi luat pe nepregătite de mişcările de modernizare şi emancipare din anii ’60-’70. În comunitatea din care făcea parte, copiii din familiile sărace, cum era şi a ei, deveneau ţinta ironiilor şi a dispreţului. Ei i se amintea mereu de apartenenţa la o clasă inferioară, nefiind apărată de răutăţi nici la şcoală, nici la biserică.

Din fericire, atitudinea binevoitoare a unui profesor care i-a trezit apetitul pentru citit i-a schimbat viaţa. Pofta nestăvilită de citit şi orele petrecute în sala de clasă după terminarea programului şcolar, pentru a scăpa de frigul casei sărăcăcioase, au făcut din Lucy o elevă ambiţioasă, apoi un adult gata să ia viaţa în piept, urmând studii universitare, apoi o carieră literară în New York. S-a detaşat de mediul familial rece şi constrângător, dar toate amintirile au invadat-o brutal, odată cu venirea mamei pentru a-i sta alături în zilele petrecute în spitalul de la fereastra căruia Lucy putea vedea impozantul Chrysler Tower, una dintre emblemele New Yorkului pentru aspiranţii la glorie şi ascensiunea socială fulminantă. Acel gen de ascensiune menită să compenseze lipsurile unei copilării apăsătoare şi să vindece rănile discriminării. Să formeze mitul omului invincibil, care se uită înapoi cu mânia transformată în vanitate şi care ar face orice pentru a se debarasa de trecut. Dar, pentru Lucy Barton, trecutul este vital în căutarea inspiraţiei necesare unei cariere de romancieră. Nu caută faima, ci supravieţuirea psihologica prin scris. Nici metropola visurilor măreţe, New York, nu este pentru ea o junglă a vânătorilor de oportunităţi şi de notorietate, ci un loc unde se găsesc poveşti la tot pasul.

Metamorfoza eliberatoare a protagonistei este înlesnită de prezenţa a două femei. Una reprezintă o fereastră spre un trecut dezolant şi un timp despre care nu a putut să vorbească suficient pentru a se elibera. Cealaltă, devenită una dintre scriitoarele ei preferate, este viitorul. Un viitor promiţător, despre care femeia din trecut, mama, nu i-a vorbit niciodată, însă despre care autoarea ce îi dezvăluie secretele relaţiei dintre un autor şi personaje sale nu încetează să-i dea lecţii, pentru a o încuraja să-şi urmeze visurile.

Apariţia acestor două femei semnificative pentru evoluţia protagonistei îţi arată de fapt câte straturi poate avea un roman aparent simplu, dacă autorul ştie cum să jongleze cu tăcerile, cu amânările privind nişte dezvăluiri şocante, cu dialogurile eliptice sau cu detaliile mai mult ghicite decât exprimate clar. Elizabeth Strout opreşte puhoiul amintirilor neplăcute, pe care alţi scriitori le-ar fi închegat într-o dezvăluire şocantă, menită să te bântuie. În schimb, le face loc sugestiei şi misterului ce învăluie anumite amintiri traumatizante, pentru a le domoli efectele.

Numele meu este Lucy Barton poate fi considerat şi un roman despre convieţuirea cu demonii din trecut, ce nu vor să părăsească nici prezentul sau viitorul. Convieţuirea devine suportabilă prin creaţie. Scriitoarea preferată a lui Lucy deviază mesajul romanului spre o meditaţie asupra legăturii omblicale dintre povestea personală şi artă, răsfrântă asupra modului în care secretele şi dorinţa de a-i menaja pe cei dragi îl poate bloca sau inhiba pe autor în faţa personajului său.

Dacă îţi dai seama că protejezi pe cineva în timp ce scrii bucata asta, aminteşte-ţi un lucru: Nu o scrii bine (…) Dacă există o slăbiciune în povestea ta, atac-o frontal, apuc-o cu dinţii şi atac-o, înainte să-şi dea seama cititorul. De-aici o să vină autoritatea ta.

Alături de Lucy, vei descoperi nişte opinii despre arta scrierii unui roman, simplu exprimate, însă complicate prin ecourile avute asupra memoriei şi crezului despre lume şi viaţă.

Vei avea o singură poveste, spusese ea. Îţi vei scrie singura poveste în multe feluri. Să nu-ţi faci niciodată griji în legătură cu povestea ta. Nu ai decât una.

Prezenţa mamei la căpătâiul lui Lucy alimentează povestea ei cu afluenţii aduşi de istoriile celor din locul natal. Timpul ei, redefinit în sofisticatul New York, se întâlneşte cu alt timp, unul colectiv, blocat între modernitate şi primitivism. Mama ei, prin bârfele sale despre vecinele divorţate, rude pricopsite sau cu vieţi eşuate, reprezintă vocea unei societăţi schizoide. Vei descoperi o privire critică asupra unei Americi crude, unde prăpastia dintre cei având o viaţă decentă şi cei săraci naşte replici usturătoare şi ritualuri parşive de marginalizare. Unde pauperitatea este dublată de o perspectivă retrogradă asupra fiinţei umane şi dreptului ei la demnitate şi unde nu poţi evolua decât atunci când reuşeşti sa te desprinzi brusc şi alienant de propriul trecut, preluând scindarea socială pentru a ţi-o implanta, fără să vrei, în propriul psihic.

Numele meu este Lucy Barton pare genul de roman care, deşi nu are o acţiune trepidantă, ci doar un ritm introspectiv, se parcurge pe pe nerăsuflate şi care, în ciuda lecturii foarte rapide, îţi dă impresia că timpul s-a dilatat, permiţându-ţi să te opreşti asupra fiecarei propoziţii, mai degrabă respirată decât citită. Elizabeth Strout invită la empatie, la o autoanaliză dureroasă, însă eliberatoare, dar şi la ieşirea din propriul scenariu de viaţă pentru a înţelege mai bine alteritatea.

Numele meu este Lucy Barton - coperta

Editura Litera, 2017

 

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU