Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteste despre Sahara tuaregilor

527

O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginaţiei cu o anumită realitate, situând-se între aceste două lumi. Călătoria iniţiată de Eric-Emmanuel Schmitt în Sahara, acum un sfert de secol, îţi satisface imaginarul impregnat de exotismul înmiresmat cu aburii ceaiului de mentă îmbogăţit cu mirodenii şi arome copleşitoare, gata să te dea pe spate mai ceva ca un vin de clasă, cu nomazi care vând pumnale migălos lucrate şi bijuterii cu motive decorative opulente, oaze şi fortăreţe rămase în desert ca mărturii fantomatice ale unor oraşe vechi, străbătute de căpoşii dromaderi cu siluete daliniene.

Peste imaginile suprarealiste ale deşertului african din imaginarul colectiv exploatat în industria suvenirurilor ce imită pitorescul şi autenticul, Schmitt suprapune realitatea unei culturi unice. O cultură dintr-o lume unde bărbaţii domesticesc pustiul torid, fac o pâine delicioasă îngropând aluatul sub nisip şi te uimesc oferindu-ţi licori cu arome nebănuite, iar femeile văzute mai puţin de ochii străinilor au o reputaţie ce le-ar face invidioase pe multe occidentale emancipate deoarece deţin funcţiile nobile, sunt păzitoare ale legilor, preotese ale scrisului, paznici ai culturii.

În Noaptea de foc, totul gravitează în jurul unei culturi enigmatice, bine conservate în dogoritoarea Sahara algeriană. Este vorba despre cultura tuaregilor, dezvăluită europenilor cu aproape două secole în urmă de misticul Charles de Foucauld. Iniţial un soldat de nădejde în aparatul colonial, apoi căutător al lui Dumnezeu, Charles de Foucauld s-a stabilit printre tuaregi nu pentru a-i lepăda urgent de păgânism, asemenea unui europocentrist ignorant, ci dimpotrivă, pentru a le imortaliza cultura în surse scrise, nealterând-o.

Pe urmele acestui Foucauld şi a micii sale fortăreţe pe care şi-o transformase în lăcaş de cult a plecat Eric-Emmanuel Schmitt alături de prietenul său dornic de a realiza un documentar despre această personalitate occidentală captivată de universul tuaregilor. Schmitt îşi dorea să găsească în austeritatea mistică a deşertului nişte răspunsuri cu ajutorul cărora să se poată regăsi, pentru a şti ce să aleagă odată ajuns la răscrucea dintre calea academnică, aşteptările conformiste ale societăţii occidentale faţă de un doctorand eminent şi aventuroasa carieră literară. Nu numai că ajunge să găsească răspunsul privind viitorul său profesional, ci şi acela strâns legat de relaţia cu transcendenţa, cu divinitatea, cu dualitatea raţiune-credinţă, dar nu sub forma unui misticism patologic, apărat cu fanatism. Divinitatea găsită în Sahara, ce i se strecoară brusc în propriul univers atunci când o rătăcire prin deşert era să-i fie fatală devine de fapt o apropiere de alteritate, o conştientizare a nevoii de ospitalitatea securizantă a semenilor, revelate în pasaje în care frica de moarte, angoasele copleşitoare şi beatitudinea dătătoare de speranţă se contopesc.

În expediţia sahariană, Eric-Emmanuel Schmitt a fost însoţit de un tuareg care ghida un grup de turişti occidentali, fiecare având bagajul său greu de idei false despre deşert, dar şi un scop ce putea umbri adevăratele învăţături pe care le poate oferi un relief ostil, dar cu oameni primitori. Unul dintre participanţi, un profesor universitar şi om de ştiinţă dedicat, îşi petrecea timpul inventariind rocile şi alte forme de viaţă din deşert. Urmărindu-i hărnicia de contabil zelos, autorul se întreba dacă nu cumva omul de ştiinţă dorea să verifice dacă Sahara cea reală, de la faţa locului, mai respecta adevărurile din cărţile dedicate ei, de parcă trebuia să se prezinte impecabil în faţa unui inspector exigent. Un astfel de inspector exigent poate fi şi cititorul dornic să regăsească în descrierile lui Schmitt peisaje cu dune şi expuneri ample ale unor obiceiuri excentrice. Aceste obiceiuri lipsesc, în schimb apare imaginea unor străini ce te fac să îţi recapeţi încrederea în umanitate, în cazul în care anumite ştiri despre oamenii altor culturi ţi-au zdruncinat-o.

Totuşi, din cartea lui Schmitt nu lipseşte poezia. Vei avea parte de un pasaj în care tuaregul aprig ce ghida expediţia îşi manifestă afecţiunea faţă de o păstoriţă în prezenţa căreia mimează indiferenţa precum un adolescent ezitant deghizat în războinic. Îţi vei dori să reciteşti acest pasaj la nesfârşit şi să opreşti secundele pentru a sta şi timpul în loc astfel încât să nu dispară niciodată acel amestec între ademenire şi inocenţă, între cutezanţa masculină şi pudoarea mascată de cele mai frumoase veşminte ale tuaregului, prin care oferea forţă vizuală ritualului de curtare devenit o relicvă din alte secole.

Ce-i drept, expediţia lui Schmitt pleacă de la peisaje recognoscibile, dar iese din tiparele pitorescului vandabil. Sahara lui nu vrea să ţi se prezinte într-un mod previzibil. Nu-i pasă de raportul unui inspector deghizat în turistul care abia aşteaptă să ajungă la destinaţia confortabilă. Modul în care Sahara tuaregilor i se dezvăluie viitorului scriitor plecat pe urmele lui Charles de Foucauld scapă de sub tutela clişeelor picturale şi ale familiarului văzut cu ochii minţii. Este mai degrabă o Sahară evanescentă, a unui misticism precum o transă ce acaparează simţurile în situaţiile riscante, o lume ce iese din sfera palpabilului imediat, în ciuda nisipului care îl ia cu asalt în acea noapte a rătăcirii.

Cei obisnuiţi cu mesajul pacifist şi optimismul prin care Schmitt omagiază alteritatea şi tratează marile drame ale omenirii, vor găsi în aceste destăinuiri un Eric-Emmanuel Schmitt prins în chingile unor angoase pe care un tuareg reuşeşte să le desfacă şi să te convingă să cauţi un volum scris de Charles de Foucauld. Vei dori să citeşti o carte dedicată acestor oameni ai deşertului algerian situat între oraşul Tamanrasset, muntele Tahat şi schitul din Assekrem.

Noaptea de foc - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU