I, Daniel Blake – Un Trofeu Palme d’Or pentru victimele sistemului

189
imagine: film-na-dan.blogspot.com

Câştigătorul trofeului Palme d’Or în 2016 I, Daniel Blake, este genul de film care le dă dreptate celor ce afirmă că Statul urăşte cetăţeanul (ala fără bani). Că Statul nemernic abia aşteaptă să găsească noi tertipuri şi noduri în papură pentru a refuza să-i dea ajutorul social şi pentru a-l umili prin intermediul unor funcţionari cu limbaj de lemn, comportament lipsit de empatie şi rea-voinţă.

Regizorul filmului, Ken Loach, este un cineast stângist asumat, militant până la marxism, care a încercat să facă din arta cinematografică un protest împotriva sistemului. Dacă în precedentul film prezentat la Cannes, Jimmy’s Hall, stângismul convingea datorită luptei împotriva unor clerici fanatici şi corupţi, şi unui personaj charismatic, progresist, dornic să se implice în emanciparea comunităţii sale oferind lecţii de dans, în I, Daniel Blake, această perspectivă poate fi convingătoare doar pentru un anumit gen de spectator, datorită vremurilor actuale, în care mulţi cetăţeni europeni cred că există o falie între generaţii, o segregare economică născătoare de ură, nedreptate şi frustrări, iar ei nu mai sunt ascultaţi. Pentru spectatorul neangajat politic şi fără simpatii marxiste, I, Daniel Blake este o călătorie prin lumea britanicilor care au permis Brexitul. Găseşti acel amestec dintre şomaj, igorare a cetăţeanului ajuns în situaţii vulnerabile, dispreţ pentru modernitate, viziunea limitată asupra vieţii din cauza sărăciei cu nuanţe fataliste şi educaţie precară, toate acoperite cu un strat gros de ură ce ar fi devenit inflamabilă dacă Lenin ar fi înviat.

imagine: www.filmcomment.com/blog
imagine: www.filmcomment.com/blog

Asemenea unui stângist militant care se respectă şi care este înzestrat cu talentul unui artist ce ştie cum să învârtă cuţitul în rana disperării, Ken Loach (aproape că) te convinge să-i dai dreptate. Preia o parte din estetica neorealistă prin care expune autentic, până la zguduirea spectatorului, dramele oamenilor săraci din clasa muncitoare, care se percepe ca fiind marginalizată de către autorităţi. Se foloseşte de un actor capabil să facă din cetăţeanul Daniel Blake un personaj credibil, nedreptăţit de sistem până la ticăloşie şi abuz. Din perspectiva justiţiei sociale, povestea lui devine un scenariu coerent şi inflamabil precum un semnal de alarmă care ne cheamă pe toţi la trezire, solidaritate şi la revolta legitimă. Fiecare dintre noi poate fi viitorul cetăţean Daniel Blake, strivit de birocraţia indolenţilor ce nu îşi pot asuma responsabilităţi, ei fiind nişte rotiţe obediente ale sistemului, care deja nu mai simt milă faţă de omul venit să le ceară ajutorul la ghişeu, chit că nepăsarea lor poate fi criminală. Daniel Blake este un cetăţean-model, harnic şi plin de compasiune. A lucrat o viaţă în câmpul muncii, este un dulgher talentat şi sensibil, care din când în când mai ciopleşte şi peştişori pentru copiii nevoiaşi. Este demn, nu se sperie în faţa unei fătuci angajate pe post de funcţionară care decide, în funcţie de simpatii şi linguşeli, cine are dreptul să primească ajutorul social. Deşi ajunge la capătul, Daniel puterilor, îi mai ajută cu o vorbă bună şi pe vecinii debusolaţi, nevoiţi să facă bişniţă cu adidaşi chinezeşti pentru a supravieţui.

Interpretarea actorului Dave Johns este impecabilă şi plină de expresivitate. Trece dincolo de ecran, prin amestecul echilibrat dintre neputinţă, disperare, umor, duioşie parentală, rezistenţă caustică, sfidare şi protest. Aşadar, nu la capitolele interpretare şi veridicitate suferă acest film. Problema este legată de orientarea politică a mesajului, care îţi aminteşte de timpurile în care arta (mai ales cinematografică) era confiscată de manifestul socialist. Pe scurt: cetăţeanul Daniel Blake ajunge victima perfectă a societăţii capitaliste incapabile să-i aprecieze pe oamenii muncitori, ci doar pe ăia din birouri, nişte asupritori care freacă menta pe banii contribuabililor din fabrici şi uzine. Dar acest revoluţionar aproape ieşit la pensie, care mai găseşte energie pentru a scrie mesaje de protest cu spray-ul de grafitti pe zidurile instituţiilor publice, nu îţi poate stoarce lacrimile necesare convertirii la marxism, dacă te-ai născut în estul Europei. El nu este un oropsit dintr-o gubernie aflată la capătul îngheţat al Rusiei sau vreun personaj învins din Umiliţi şi obidiţi. Unora le poate părea mai degrabă un moş ţâfnos, cu accent de ţărănoi, care nu a putut ţine pasul cu Europa civilizată şi este mândru de acest lucru. Aşadar, este nevoie de încă un personaj care să îţi arate că de fapt nimic nu e ceea ce pare în această Europă civilizată, unde tu, imigrantule, vrei să gaseşti câinii plini covrigi în coadă.

imagine: variety.com/2016/film/reviews
imagine: variety.com/2016/film/reviews

În timp ce Daniel, muncitorul care a lucrat cu sârg o viaţă întreagă, făurind lucruri frumoase cu mâinile sale, încearcă să le explice funcţionarilor grei de cap situaţia lui, de cardiac având interdicţie de a mai face efort, astfel încât să devină eligibil pentru ajutorul social după ce a fost nedreptăţit de puştoaică pe care a jignit-o la telefon, o altă victimă a statului încearcă să se facă auzită. Este o mamă tânără cu doi copii, gata să fie expediată de funcţionarii nesimţiţi deoarece a întârziat câteva minute. Daniel îi ia apărarea şi ajung să îşi unească tristeţile şi revolta, în sensul în care el îi repară casa repartizată de stat şi îi găseste o preocupare constructivă băiatului ei greu de stăpânit.

Acest personaj feminin interpretat la fel de credibil de catre Hayley Squires este ceea ce Daniel Blake nu poate fi în ochii anumitor spectatori: învinsul total. Şi pentru a te face şi pe tine să le simţi revolta celor ce urăsc sistemul din ţările civilizate, pe care le consideri un exemplu, Ken Loach îţi arată o scenă cutremurătoare despre mama care îşi ia de la gură pentru a le da copiilor ei să mănânce, până ajunge în pragul leşinului, încât ai impresia că s-a mutat în Marea Britanie periferia românească din zonele în care s-au închis toate fabricile (iată o idee pentru un nou film semnat de Ken Loach). Iar efectele sărăciei cauzate doar de stat, niciodată de alegerile cetăţeanului, merg şi mai departe, cu opţiunile degradante necesare supravieţuirii, ce ar fi transformat-o pe această amică a lui Daniel Blake în varianta actuală a Soniei din Crimă şi pedeapsă.

imagine: www.festival-cannes.com
imagine: www.festival-cannes.com

Alăturarea mamei singure, de care Statul îşi bate joc pentru a respecta nişte proceduri birocratice alienante şi a muncitorului cinstit şi bun la suflet, căruia i se refuză dreptul de a beneficia de ajutorul social după ce i s-au depistat nişte probleme cardiace, a dus la scene revoltătoare, având un mesaj social expus veridic, mai ales datorită interpretarii actoriceşti. Doar că filmul regizat de Ken Loach, deşi poate stoarce lacrimi de furie şi revoltă, trezind încă de la primele cadre empatia spectatorilor sensibili, nu îi poate convinge în totalitate decât pe cetăţenii ţărilor occidentale. Noi, aştialalţi, din partea orientală a Cortinei de Fier, nu prea mai avem încredere în marxism. Nici în lamentările unui personaj care poate trece drept un recalcitrant ce are impresia că totul i se cuvine, şi nici în ale prietenei sale, care a renunţat la şcoală pentru a fi alături de iubitul ei, apoi de un altul, care s-a dovedit a fi la fel de toxic, fără a se gândi cum să evite o sarcină, într-o ţară unde informaţiile despre contracepţie sunt mult mai accesibile. Şi aici este şi hiba unui astfel de scenariu făcut să te revolte, mai ales când priveşti cu suspiciune toate situaţiile extreme din film dacă îţi pui întrebarea Care sunt simpatiile politice şi background-ul de valori ale cineastului?

imagine: www.laviedesidees.fr
imagine: www.laviedesidees.fr

Dacă ştii mecanismele propagandei de stânga (acea stângă dusă la extrem), filmul nu te convinge până la capăt, deşi empatizezi cu ambii protagonişti, cărora le dai dreptate. Te fac să vezi lumea prin ochii lor, mai ales birocraţia din perioada marii austerităţi britanice, în care sistemul de ajutor social devine un malaxor kafkian al destinelor, iar functionarul este înfăţişat asemenea unui nazist care alege cine primeşte dreptul la viaţă…încă o lună de acum în colo. Le înţelegi ura faţă de funcţionarii care pun la cale un joc biroctratic absurd pentru a-i epuiza psihic astfel încât să-i determine să renunţe la a mai cere ajutorul social cuvenit. Te enervezi alături de ei când vezi cum Daniel Blake sună pentru aflarea unor informaţii utile, dar ascultă zeci de minute vocea unui robot care îi spune să aştepte deoarece toţi operatorii sunt ocupaţi. Îţi vine să loveşti ecranul pentru a o pune la punct pe şefa singurului funcţionar milos, certat deoarece consuma timpul ineficient încercând să-i arate contribuabilului venit cu capsa pusă cum să folosească un computer, când ar fi putut să citească el însuşi mai bine instrucţiunile necesare completării unei cereri în format electronic. Dar, în cazul în care vezi anumite detalii care îţi scapă atunci când ajugi să te identifici cu personajele sau să le preiei punctul de vedere, ajungi să le compari dramele cu situaţia oamenilor care nu au avut norocul de a se naşte într-o ţară occidentală, iar problemele prin care trec Daniel Blake şi mama singură din acest film ţi se vor părea exagerate după ce ai văzut Ma’Rosa, filmul regizorului filipinez Brillante Mendoza, care a dat şi premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes, în 2016, sau filmul The Woman Who Left, al regizorului filipinez Lav Diaz, care a primit Leul de Aur. Realitatea personajelor de la periferia Manilei sau povestea femeii închise din cauza intrigilor unui bărbat influent ţi se vor părea mai demne de un film cu iz marxist, deşi regizorii filipinezi, spre deosebire de occidentalul Ken Loach, nu urmăresc acest lucru, ci arta, mai presus de militantism (şi bine fac!)

În cazul în care ai văzut cum poate fi tratată, din perspectiva cinematografiei de artă, drama cetaţeanului ameninţat (la propriu) de sistem, în filmul Aquarius – un rival din competiţia de la Cannes – filmul câştigator al marelui trofeu Palme d’Or, I, Daniel Blake, te va impresiona mai mult datorită interpretarii lui Dave Johns. Cât despre povestea personajelor, ea devine credibilă doar în ochii spectatorului care încă mai are aşteptări de la Stat. Pentru cei din lumea a III-a, ce şi-au pierdut încrederea în statul social şi care au plecat să lucreze în ţara lui Daniel Blake la negru, pentru mai puţini bani decât el, sau pentru studentele din ţările sărace ajunse în UK, pregătite la 18 ani pentru a-şi împărţi viaţa între jobul part-time şi biblioteca facultăţii, în loc să renunţe la studii de dragul hormonilor, personajele filmului vor părea nişte oameni incapabili de a-şi asuma greşelile. Pentru săracul unei ţări din Est, dezabuzat până la limita anulării dreptului la demnitate, Daniel Blake poate fi un ciufut, împotmolit în ura sa faţă de progres, care, trâind într-o ţară civilizată, nu are nicio scuză pentru a nu şti cum să folosească un computer, pentru a fi recalcitrant şi pentru a intra într-o bibliotecă publică abia la pensie, când are nevoie să acceseze un formular online.

În România, I, Daniel Blake a putut fi văzut, în premieră, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU