Femeia cu Parul Rosu – Povestile si legendele preferate ascund profetii

1142

Noul roman al lui Orhan Pamuk, tradus în limba română de Luminiţa Munteanu, te va face să te simţi măgulit dacă eşti un cititor feroce şi ai o cultură generală complexă, din multe domenii. Face trimiteri la scrierile clasice persane, la psihanaliză, la mitologia şi la teatrul antic grec, la istoria contemporană de la porţile Orientului. Poate fi considerat un tribut adus feminităţii şi literaturii, un requiem pentru Istanbulul apus, o privire necruţătoare aruncată asupra Turciei din prezent sau o reinterpretare a miturilor construite pe rivalitatea abisală dintre tată şi fiu.

Găseşti în Femeia cu Părul Roşu aceeaşi poveste de iubire transformată de Orhan Pamuk într-un cult al memoriei, dar mai descoperi şi talentul prin care unii scriitori ajung să fie consideraţi sofisticaţi, fără a se folosi de acrobaţii flamboaiante la nivelul stilului. Este acel talent de a transforma o poveste atemporală într-un cod sub care stau ascunse mesaje subversive la adresa unei situatii social-politice de actualitate. Sub trimiterile mitice la opere literare scrise în limbi considerate azi moarte se ascund multe referiri metaforice la un prezent cu tulburări mai vii ca niciodată.

Unul dintre personajele secundare, ce are un rol simbolic în descifrarea mesajelor din roman, va ţese prin statutul său o urzeală de semnificaţii profetice. Acestea vor schimba traiectoria existenţială a protagonistului pe nume Cem – un aspirant la statutul de scriitor, însă devenit un antreprenor de succes în Istanbulul boom-ului imobiliar.

Personajul secundar ce-i va hotărâ destinul lui Cem este de meserie fântânar. I se spune Meşterul Mahmut şi este apreciat de noii afacerişti datorită abilităţii de a intui locurile unde se ascund sursele de apă ce alimentează viitoarele fabrici. Nu se teme de adâncimi şi nu se dă bătut când nu găseşte apa imediat. Trece de straturile de roci încăpăţânate şi dure. Ramâne ferm în faţa bogătaşilor sceptici, este cinstit până-n măduva oaselor şi transformă căutatul apei într-o artă. Se odihneşte spunând poveşti cu tâlc precum un înţelept ce a văzut multe, însă este speriat de o poveste relatată de Cem, devenit unul dintre învăţăceii lui în arta dibuirii apei. Pe acest Cem (personaujul central), fântânarul îl luase imediat sub aripa sa protectoare în perioada în care era doar un puşti ajuns la vârsta marilor iniţieri, dar şi greşeli ireparabile, ce duc la trezirea conştiinţei şi la refugiul în amnezie când aceasta devine apăsătoare.

Pentru a săpa un puţ, Mesterul Mahmut ajunge să dea la o parte multe straturi din adâncimile întunecate, până ce apa îşi face apariţia bolborosind. Tot de multe straturi trebuie să treacă şi cititorul acestui roman pentru a-i înţelege profunzimile, nuanţele şi legăturile simbolice, ample, încurcate, suprapuse precum nişte ornamente din palatele otomane.

La suprafaţă vei vedea o frumoasă poveste adolescentină, cum era în alte timpuri. O poveste în care dau năvală acele trăiri şi senzaţii năucitoare, asociate primei experienţe sexuale. Este povestea lui Cem, un băiat de 17 ani, pasionat de lectură, şcolit şi cu visuri universitare. Cem se hrăneşte lacom cu toate iluziile vârstei, dar şi cu deznădejdea, fiind dezamăgit de tatăl care l-a părăsit. El devine ucenicul fântanarului zis şi Mesterul Mahmut, deaorece este hotărât să facă rost de banii ce i-ar permite să urmeze cursurile unei facultăţi din Istanbul. În timp ce fântânarul vrea să găsească apa cu orice preţ, Cem nu speră decât să se poată întoarce la Istanbulul visurilor sale, din care a plecat împreună cu mama lui, după ce au fost lăsaţi de izbelişte de către tată, un activist afemeiat, urmărit de autorităţi şi închis în urma numeroaselor tulburări politice.

Meşterul Mahmut devine pentru Cem nu doar un şef tipicar şi exigent, ci şi un tată suportiv, având un rol de călăuză. Relaţia dintre ei va lua o turnură neaşteptată, marcată de revoltă şi gelozie, atunci când protagonistul se va îndrăgosti de vedeta unui teatru ambulant, pe care o numeşte Femeia cu Părul Roşu. Ea devine şi vedeta fanteziilor sale, întruchipând toate calităţile unei apariţii feminine ce înfierbântă imaginarul unui adolescent. Este şarmantă, misterioasă, ademenitoare, copleşitoare prin amânarea întâlnirilor precum o seducătoare unsă cu toate alifiile, dar şi ocrotitoare pentru cel aflat la începutul marilor descoperiri ce vin odată cu prima atracţie răvăşitoare. Mai în vârstă decât Cem, Femeia cu Părul Roşu întreţine un joc al privirilor derutante, la finalul căruia se află promisiunea unei iniţieri erotice la care acesta visase din momentul în care o zărise pe străduţele orăşelului unde lucra Meşterul Mahmut.

Ai fi tentat să consideri Femeia cu Părul Rosu acel gen de roman scris cu nostalgie şi tandreţe despre maturizarea survenită în anii în care sexualitatea atrage după sine primele revelaţii la nivelul conştiinţei. Acele revelaţii despre natura umană, feminitate şi masculinitate, idealul de frumuseţe, libertate şi destin, percepţia socială asupra unor gesturi sau decizii îndrăzneţe, asumarea senzualităţii într-o lume a prejudecăţilor, capcane şi deziluzii. Dar nu este un roman tipic al iniţierii lubrice. Sub acest strat – al primei relaţii amoroase marcante – se ascunde ghemul de furie, temeri, sfidări, frustrări şi revolte mute din relaţia tată-fiu, marcată de un abandon ce atrage după sine obsesia găsirii unui loc în lume, a unei identităţi masculine clare, adesea confirmate de o prezenţă feminină disponibilă.

Relaţia lui Cem cu figura paternă este una dificilă şi neclară. Tatăl i se înfăţişase, în copilărie şi adolescenţa timpurie, în ipostaza unui rebel ce se înfruptase fără pic de regret din amantlâcuri şi nu ratase nici un prilej de a protesta împotriva regimului, petrecându-şi timpul între buduoarul amentelor, farmacia pe care o deţinea şi beciurile poliţiei. Cem îl urăşte, dar îl şi admiră pe tatăl său. După apariţia Femeii cu Părul Roşu, îl transformă într-o fantomă ce îl intimidează atunci când îşi pune întrebări legate de propria capacitate de a seduce o femeie cu experienţă şi mulţi admiratori. În mintea lui Cem, tatăl ce şi-a abandonat de atâtea ori familia devine simbolul unei virilităţi neîngrădite de cutume. Fascinat, revoltat şi ezitant în faţa reputaţiei de afemeiat rebel de care se bucura tatăl sau absent, Cem îşi caută o figură paternă care să fie prezentă, mai accesibilă şi mai securizantă, care să-l ghideze. O găseşte în persoana Meşterului Mahmut, faţă de care începe să manifeste, la un moment dat, nişte sentimente contradictorii, specifice adolescentului ce vrea să înfrunte autoritatea paternă, dar care mai are nevoie de apărare.

Alături de meşterul fântânar, Cem descoperă, pe lângă tainele căutarii apei, şi farmecul unei legături masculine solide, al camaraderiei bazate de pe devotament şi încredere. Pe măsură ce adâncimea puţului creşte, iar straturile solului devin din ce în ce mai capricioase în calea găsirii unei surse de apă, straturile naraţiunii devin din ce în ce mai pline de simboluri şi alegorii, ce duc tot spre adâncuri, de data aceasta spre adâncurile psihicului uman. Orhan Pamuk va lega toate aceste simboluri de moştenirea culturală a Turciei aflate între Orient şi Occident, între legendele anticilor greci şi poveştile dramatice venite din marile opere ale Persiei.

Pe măsură ce descoperă legendele vechii Persii, pe care le expune astfel încât să ghiceşti o critică a situaţiei politice din Turcia anilor ’70-’80, puse în scenă de Femeia cu Părul Roşu în orăşelul înţesat de militari ce îi arunca priviri pofticioase, Cem devine fascinat, dar şi cutremurat de lumea adâncurilor pe care o explorează alături de fântânar. Din când în când, acest ucenic având aspiraţii universitare îşi ia inima-n dinţi şi coboară în puţ, în locul meşterului ce îi spune vorbele încurajatoare pe care le aşteptase mereu de la tatăl său. În acelaşi timp, Cem atinge şi adâncurile propriului suflet, unde ajunge să dea peste un şuvoi de trăiri arhaice, impetuoase, printre care gelozia faţă de o figură autoritară omnipotentă, cu mai multă experienţă de viaţă aventuroasă, încredere în sine şi pricepere în relaţia cu femeile, ura pentru tatăl critic, dezvoltată în paralel cu nevoia de apărare, teama difuză, precum şi toate acele trăiri greu de înţeles, de exprimat şi de asumat.

Cititorul ar fi putut  urma calea unei explorări psihanalitice, doar că lui Orhan Pamuk îi place să adâncească sensurile şi trimiterile culturale, apoi să le abată de ispita unei direcţii clare. Asemenea fântânarului, preferă straturile greu accesibile, care îl forţează pe cititor să caute informaţii despre istoria sau miturile civilizaţiilor vechi. Începe cu trimiteri la povestea lui Oedip, pe care le va leaga de abordarea occidentală modernă a relatiei tată-fiu, aşa cum o descopereau psihanaliştii. Însă nu rămâne blocat în interpretarea occidentală.

În reflecţiile personajului său, imaginea oedipiană a tatălui ucis de fiul triumfător, ce-i preia locul privilegiat, duce, prin străbaterea unor straturi ale culturii orientale, spre una dintre capodoperele artei universale – Cartea şahilor de Ferdousi, celebră şi datorită exemplarelor vechi de sute de ani, ale căror pagini sunt decorate cu unele dintre cele mai frumoase picturi miniaturale. Aceste vechi exemplare din Cartea şahilor ajung să-l obsedeze pe Cem, pe de-o parte datorită picturilor de o frumuseţe rară, pe de altă parte datorită unor similitudini descoperite de el între tatăl oriental care îşi omoară fiul, neştiind că el este de fapt acel fiu abandonat cu mulţi ani în urmă, şi tatăl din mitologia occidentală, care se teme de ce îi poate aduce existenţa fiului din cauza unei profeţii.

Prin comparaţii erudite uimitoare, care apropie istoria veche de prezent, şi prin reflecţiile despre diferenţele dintre Orient şi Occident, Pamuk leagă povestea de iubire dintre Cem şi Femeia cu Părul Roşu de abisurile inconştientului colectiv, de simbolurile asociate personajelor mitice. Deschide astfel o cale uitată, ce duce spre  redescoperirea capodoperelor asiatice în oglinda oferită de cele europene, adoptate de turcii cosmopoliţi şi emancipaţi. Orhan Pamuk merge şi mai departe cu asemănările dintre mit şi realitate, fără a le face să pară forţate. Ramificaţiile crimelor stârnite de rivalitatea masculină, incestul şi temele din Cartea şahilor sau din legendele persane se infiltrează profetic în vieţile turcilor din prezent, în serialele privite de aceştia, în ştirile şocante din ziarele de scandal, despre abuzurile din familie sau testele de paternitate.

Dacă personajele din piesele anticilor greci nu puteau fugi de profeţia nefastă, conaţionalii lui Pamuk nu pot scăpa de fatalitatea întreţinuta de un model cultural descris cutremurător într-un gand al lui Cem, prin care poţi găsi concentrate mai toate cauzele tulburărilor politice, sociale şi familiale ce au zdruncinat malurile Bosforului, din perioada otomană până la noua dictatură ce este pe cale să se instaureze: La sfârşitul poveştii de sorginte orientală însă, tatăl nu era pedepsit, iar noi, cititorii, nu făceam altceva decât să ne lăsăm cuprinşi de amărăciune. Oare părintele acela din Orient n-avea să fie pedepsit de nimeni?

Aşa cum fântânarul credea că poate găsi în sfârşit sursa de apă, tot aşa cititorul are convingerea, după anumite pasaje, că poate trece de toate straturile romanului. Iniţial, va considera obsesia pentru povestea lui Oedip şi cea din Cartea şahilor o dorinţă (mascată erudit) a fiului nesigur de a-şi găsi un loc în societatea masculină, printre bărbaţii ce i se par mult mai experimentaţi, mereu nişte rivali, de a-şi dovedi propria virilitate cucerind o femeie inabordabilă, ce i-ar fi putut atrage atenţia şi tatălui său. Legătura dintre visul de a o poseda pe Femeia cu Părul Roşu, prezenţa când intimidantă, când securizantă a Meşterului Mahmut şi dorinţa de a-şi dovedi priceperea în faţa noului său mentor declanşează o întâmplare dramatică, menită să-l bântuie pe Cem peste timp, apoi să răstoarne deznodământul romanului cu 360 de grade.

Această întâmplare nefastă din adolescenţa lui Cem va mai da la o parte alte straturi ale interpretării, sub care stau ascunse alte mesaje oferite de Orhan Pamuk. Aceste mesaje te determină să cauţi semnificaţii cu tentă critică legată de actuala situaţie politică din ţara lui şi de obsesia poporului din care face parte pentru imaginea unui conducător ferm, care să-l ghideze spre schimbare, urmând fi venerat precum un tată. Aceste semnificaţii apar în cuvinte şi fraze simple, apoi capătă înţelesuri devoalate într-o manieră stupefiantă ce-ţi dă fiori sau te face să simţi acea stranietate atemporală ce învăluie redescoperirea într-o altă lumină a unei opere literare preţioase pentru înţelegerea culturii orientale de la graniţa Europei.

Deşi are nişte dimensiuni reduse în comparaţie cu alte romane cult ale scriitorului, Femeia cu Părul Roşu îţi dă impresia că ai parcurs peste 600 de pagini. Are consistenţa unui bildungsroman în care protagonistul trece prin multiple metamorfoze ce-i zdruncină conştiinţa. Te face să călătoreşti între prezent şi atemporalitate, uimind prin amploarea simbolică pe care o poate lua un detaliu banal. Fiecare nou pasaj citit te determină să te întrebi dacă nu cumva precedentele erau de fapt nişte coduri descifrate în paginile următoare sau nişte profeţii caustice. Fiecare detaliu îşi are un rol bine stabilit şi drămuit în urzeala ce leagă destinele individuale de arhetipurile inconştientului colectiv, de care nici un personaj nu poate îndepărta, oricât de modernă ar fi viaţa lui. Într-un fel, modul în care Orhan Pamuk foloseşte mitul pentru a critica prezentul ţării sale bântuite de ororile comise de nişte despoţi sau de fantoma satrapului oriental aminteşte de romanele istorice ale lui Ismail Kadare, care ascund nişte împletituri de poveşi stranii, în care un tiran contemporan cu scriitorul ia masca unuia din alte secole.

Dincolo de povestea de iubire şi de rivalitatea dintre tată şi fiu se ascunde tragedia colectivă a unei naţiuni în care multora le este frică să-i ceară socoteala tatălui autoritar, să-i conteste legitimitatea. Mai descoperi şi o imagine dezolantă a unui Istanbul magic, asaltat de noile construcţii monstruoase, ce îl mutilează şi îi distrug identitatea, istoria şi frumuseţea. Există multe pasaje în care găseşti un regret după vechiul Istanbul şi o caricatură a snobilor lacomi, îmbogăţiţi prin speculaţiile imobiliare.

Femeia cu Parul Rosu - copertaEditura Polirom, 2017

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU