Barbatul care nu voia sa se dea jos din pat si alte povestiri – Umorul lui David Lodge este o arta

436

Surprinzătoare precum o farsă inteligentă, insolite precum o poveste absurdă sub care se ascunde o lucidă observaţie asupra unor probleme apăsătoare, dar care duce la o soluţie aberantă, validată de turnura halucinantă a lumii ce se ia după ideile unui personaj excentric, incitante precum o parodie la adresa cutumelor înţepenite în ipocrizia falşilor puritani şi provocatoare precum o invitaţie la nesupunere morală adresată cu tactul exersat al unui gentleman care vrea să evite vulgaritatea, urmărind mai mult farmecul unei alternative sofisticate la o realitate fadă, aplatizantă, aceste proze scurte ar fi rămas în umbra altor cărţi scrise de Lodge. Norocul cititorilor seduşi de stilul lui David Lodge a fost interesul unui designer de mobiler, inspirat de povestirea Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat, ce tratează într-o cheie absurd-suprarealistă epuizarea psihică a omului modern din societăţile civilizate.

Fascinată de povestirea care dă şi titlul acestui volum, artista Philipinne Hamen a realizat o piesă-hibrid – un pupitru-şezlong – construind un dialog între design şi literatură, care s-a transformat într-o expoziţie inedită organizată la Ikon Gallery din Birmingham (oraşul în care locuieşte autorul). Cu ocazia expoziţiei, au intrat în atenţia marelui public şi alte proze publicate în ediţie limitată, în anii ’90.

 Cele opt povestiri incluse în volumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat sunt o gură de aer proaspat într-un cotidian al problemelor complicate. Stăpânind ironia rafinată, spiritul de observaţie înţepător şi caricatura sofisticată, cu linii relaxate, David Lodge îţi dă posibilitatea de a te detaşa de amănuntele ce te fac să te perpeleşti zi de zi, deşi nu te invită să le ignori. Tratează cu mult umor spumos, dar în acelaşi timp discret, câteva teme incomode precum inechitatea socială (Prima mea slujbă), capcanele ispitei infiltrate în căsnicia de cursă lungă, ipocrizia burgheză, despresia dintr-o viaţă fără perspective, mimetismul social, pauperitatea (Zgârcitul) sau diferenţa dintre fantezie şi posibilităţile oferite de realitate (Hotel des Seins), vechi de când lumea, dar care îţi dau impresia acutizării în ultimele decenii.

David Lodge are calităţile unui scriitor capabil să ofere acea privire satirică necruţătoare care să curprindă toate straturile societăţii din care face parte, în mai puţin de 30 de pagini, fără a face rabat de la profunzime sau mesaje care să incite la nişte reflecţii incisive în rândul cititorilor. Totodată, poate gestiona tentaţiile care îl atrag pe autorul caustic, atenuând remarcile necruţătoare prin acea prospeţime elegantă a ironiei britanice. Are simţul proporţiei şi al ritmului narativ ce asigură succesul unei poze scurte, deşi te face să ţi-l imaginezi aruncându-se asupra foii de scris cu spontaneitatea nonşalantului care scrie ce şi cum vrea, fără a se sinchisi de canoane, opinii şi reacţii şi fără a şlefui finalul care devine vârful plăcerii oferite de ironie.

Cu excepţia primei, care transforma realitatea cenuşie într-un protest halucinant cu tentă macabră, fiecare dintre aceste povestiri îşi atinge scopul: acela de a te înviora prin umor, pe măsură ce te face să vezi cum nu se poate mai bine problemele şi metehnele occidentalului, în general, şi ale britanicului din clasa mijlocie sau de la graniţa cu zona traiului auster, în special. Te vei înfrupta din deliciul satirei la adresa obsesiei pentru aparenţe (O nuntă de ţinut minte), a puritanismului ce se încăpăţâna să reziste în anii eliberării sexuale (Pastorala, Unde clima-i tropicală), a snobismului ce începea să contamineze şi clasa de mijloc în Anglia deceniilor ce promiteau revenirea economică după război (şi) prin amanciparea feminină. Dintre toate iese cel mai bine la suprafaţă ironia la adresa unei vieţi planificate şi bazate pe încrederea oarbă în modelul de succes vândut de ceilalţi. Vei admira tactul unui autor care ştie să calculeze proporţiile acestei satire, încât să nu-şi doboare personajele sub greutatea propriilor greşeli şi tentaţii pentru a nu-ţi lăsa un gust amar prin dramele acestora.

David Lodge fărâmiţează problemele Angliei postbelice în felii de viaţă în care hazul este dublat de atracţia personajelor pentru soluţiile absurde. Este înţepător, dar şi îngăduitor cu personajele sale, ale căror defecte sunt prezentate inofensiv. În galeria lui David Lodge, ridicolul nu ajunge să umilească, iar marile concluzii despre contradicţiile ascunse în fiinţa umană, dezvăluite în relaţia de cuplu sau în interacţiunea cu noutatea, capătă uşurătatea inofensivă a unei trândăveli cu ocheade timide şi ademeniri erotice de care au parte nişte englezi cuminţi nimeriţi sub soarele mediteranean.

Într-o Anglie încă ţintuită în prejudecăţile de clasă dinainte de schimbările survenite începând cu anii ’50, toate personajele sunt egale în faţa ispitei de a ceda unor experienţe şi plăceri incompatibile cu datoria impusă de mediul căruia îi aparţin. Şi micul burghez respectabil, păcălit de valorile puritanilor, şi tinerii de familie bună, cu studii la universităţi bine cotate, influenţaţi de normele care pun castitatea feminină mai presus de orice, mai ales înaintea mariajului, şi amărâtul ce nu are prea multe căi de a fugi din calea rutinei cenuşii ajung să fie egali. Ce îi aduce la acelaşi nivel? Incapacitatea de a se sustrage din cercul vicios al unui model social impus, ale cărui hibe încep să se arate zeflemitor, când e prea târziu pentru curajul de a încerca o schimbare.

Atunci când nu mai au curajul de a risca pentru a-şi procura nişte plăceri fireşti, dar blamate de normele sociale, sau de a schimba cursul unei situaţii ruşinoase, personajelor nu le mai rămân decât soluţiile absurde, dar care prezintă cât se poate de realist capcanele unor defense folosite de fiecare pentru a ieşi din decorul mediului său fără a lăsa impresia că se dezice de el. Poate un dramaturg nordic sau un italian pasionat de psihanaliză ar fi colecţionat obsesiv aceste defense folosite de personajele care fug de urmările propriilor iluzii şi le-ar fi transformat în tragedii ultrasofisticate, cu patologii şi acele jinduiri transformate în suplicii asociate cu plăceri greu de înţeles. Însă David Lodge ştie să rămână sofisticat precum un lord englez care îşi păstrează stilul discret chiar şi atunci când îşi permite curajul de a umbla incognito îmbrăcat în haine lejere pentru a se perinda nestingherit pe malul unei piscine în care se înghesuie turiştii din popor, ajunşi într-o staţiune meridională. Cu alte cuvinte, Lodge poate jongla elegant cu teme vandabile reuşind să evite superficialitatea când scrie despre un cuplu ce îşi consumă vacanţa costisitoare discutând aprins despre dreptul sau mai bine zis, obligaţia femeii de a defila topless în ţările însorite, dar şi fatalismul şi patetismul atunci când abordează maladiile sufleteşti ale omului modern.

Descoperi în aceste proze cu turnuri şi finaluri uimitoare cum Lodge poate concentra în câteva pagini toate schimbările unei societăţi căreia i s-au dedicat sute de pagini. Temele autorilor britanici contemporani suferă aici nişte contorsiuni originale, accesibile şi, în acelaşi timp, erudite. Profunzimea erudită nu exclude hohotele de râs în lumea lui David Lodge, care poate jongla cât se poate de elegant cu dezolarea fără a da în grotesc sau cu dezamăgirile sentimentale fără a le transforma în melodramă.

Barbatul care nu voia sa se dea jos din pat - copertaEditura Polirom, 2017

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU