Aloys – Cum sa fii inventiv cand scoti un singuratic din carapacea izolarii

424
foto: www.aterafilms.com

Un bărbat singuratic şi morocănos îşi trăieşte viaţa spionându-i pe cei din jur. Face parte din meseria lui, el fiind detectiv particular, alături de tatăl său. În ziua în care îşi îneacă amarul într-o sticlă de alcool, după ce îşi ia adio de la tatăl mort şi dă în vileag un amantlâc la cererea unei cliente, se trezeşte încuiat într-un autobuz. Casetele cu filmuleţele compromiţătoare destinate clienţilor săi au dispărut. Amănunte legate de acest furt încep să apară treptat, după trezirea lui din mahmureală. I le furnizează o femeie misterioasă, pe care nu o poate vedea, însă îi aude vocea obraznică, senzuală şi în acelaşi timp zeflemitoare când face referire la singurătatea lui.

imagine: worldscinema.org
imagine: worldscinema.org

Alţii ar fi făcut din aceste amănunte ingredientele unui thriller psihologic despre stalkeri, obsesii distrugătoare, singurătate şi disperare, şi în care mintea îi joacă feste sinistre celui implicat în jocul iniţiat de un străin cu tendinţe de psihopat. Însă Aloys îţi livrează (doar) o poveste de iubire plină de originalitate, cum rar ai mai văzut în ultimii ani la un debutant.

imagine: lwlies.com/reviews
imagine: lwlies.com/reviews

Aloys îţi oferă plăcerea unei poveşti în care definitoriu este insolitul. Un insolit nestingherit şi extravagant, fără a ieşi dintr-un decor minimalist. Iar în acest film regizat de Tobias Nolle, insolitul se infiltrează peste tot. Îi simţi prezenţa în calităţile vizuale, cu adevărat demne de un film de artă prezentat la un festival precum cel de la Berlin, şi în cocktailul în care au fost mixate ingenios teme şi maladii sufleteşti actuale, precum solitudinea asociată omului contemporan, nevoia de apropiere şi teama de relaţie.

Îţi vei manifesta entuziasmul faţă de acest film şi îi vei trăi fiecare secundă, atât de bine reprezentată din punct de vedere vizual, dacă eşti o persoană introvertită, pasionată de arta contemporană şi de filmul experimental. Dacă în momente de criză urmate de depresie te-ai întrebat unde se termină lumea exterioară, populată de personaje ce par să facă parte dintr-un alt film decât al tău, şi unde începe lumea interioară, ce pluteşte cu o lentoare nelumească în acvariul introspecţiei din care exteriorul numit convenţional realitate se vede precum o viaţă fragmentată în amănunte filmate cu încetinitorul. În schimb, dacă nu te-ai confruntat cu episoadele despresive până acum şi nu îţi poţi explica de fel cum poate vieţui un introvertit cu sine însuşi fără să-şi strige disperarea, filmul Aloys, dar mai ales protagonistul, ţi se vor părea nişte lumi atipice, bizare.

imagine: www.zajefajna.com/
imagine: www.zajefajna.com/

Pentru mulţi spectatori, Aloys este definiţia pură a nelumescului şi a stranietăţii transpuse impecabil din punct de vedere vizual, într-un film greu de povestit şi mult mai greu de explicat. Un film ermetic precum cauzele din spatele acţiunilor, la fel de ciudate, ale personajelor. De fapt, stranietatea devine adevăratul personaj al filmului, unul invizibil, dar omniprezent, încă de la primele cadre. Este precum o fantomă care începe să locuiască în personaje. Creează un paravan invizibil între ele şi exterior. Le modifică. Le face prizonierele unei realităţi paralele. Le claustrează în propriul univers interior. Le ia vitalitatea asociată omului dezirabil social, validat printr-o percepţie colectivă, şi le le imprimă pe chip o expresie impersonală, a unei fiinţe venite din altă lume. Genul acela de stranietate care poate face dintr-un film unul de referinţă, dacă este bine stăpânită (şi este!), şi care acaparează mişcările camerei, adaptate la ritmul lent şi la focusarea obsesivă asupra unor detalii şi obiecte ce par să fie o prelungire a personajelor, o expresie a stărilor degajate de ele.

imagine: www.blu-ray.com/movies
imagine: www.blu-ray.com/movies

Acest ritm şi obsesie pentru detaliile ce par să vorbească în locul personajelor, gata să exprime stările intraductibile, apropie Aloys de zona filmului experimental şi a imaginilor asociate artei contemporane. Această iluzie a imersiunii într-o lume stranie, asociate unei galerii de artă contemporană sau unui film experimental se datorează modului în care Tobias Nolle alătură obiectele banale, cărora le ataşează un mesaj suprarealist, şi deviază explorarea psihologică a personajelor spre zona ambiguităţii. De fapt, ideea legată de redarea unei poveşti de iubire neobişnuite, glisarea confuză între lumea introspectivă, prin refugiul compensator în fantasmele imaginarului, şi lumea exterioară, din ce în ce mai îndepărtată, nesatisfăcătoare şi străină, ar putea face din unele scene un excelent scurtmetraj proiectat la festivalurile dedicate cineaştilor inovatori sau care pur şi simplu adoră îmbinarea dintre experimentul vizual, folosirea spaţiului geometrizat pentru expunerea unor stări indescifrabile şi explorarea neconvenţională a ceea ce alţii, mai puţin iniţiaţi, cataloghează drept bizar, singuratic, nebun.

imagine: cineonline.fotogramas.es
imagine: cineonline.fotogramas.es

Indiferent de tabăra din care fac parte – a introvertiţilor sau extravertiţilor, a celor pasionaţi de filmul de artă, sau nu – toţi spectatorii vor fi de acord cu un lucru: Aloys este replica lipsită de clişee dată de un excentric inventiv filmelor ce au baza întrebarea Cum scoţi un om izolat, ce îşi ratează viaţa, din propria carapace, pentru a-l face să vadă frumuseţea lumii exterioare, a relaţiilor interumane? Bineînţeles că un psiholog ar nuanţa ceea ce alţii numesc simplist nesociabil, singuratic, timid sau izolat atunci când se raportează la personajul principal al filmului – interpretat impecabil de actorul Georg Friedrich. Ei, cunoscătorii l-ar numi schizoid, acel om care suferă de o tulburare de personalitate ce îl adânceşte în autoizolare, care îl determină să facă orice pentru a fugi de relaţiile interumane ce presupun tocmai scoaterea lui din această carapace a însingurării devenite un element securizant. Peste tulburarea protagonistului se aşterne depresia cauzată de moartea tatălui său, apoi irascibilitatea alimentată de tentativa unei femei necunoscute de a-i schimba viaţa plictisitoare atentând tocmai la ceea ce-i face lui existenţa suportabilă – rutina izolării.

imagine: dfcinema.com
imagine: dfcinema.com

Deşi are toate datele psihologice bine reprezentate în filmul său, regizorul se dezice de analiza psihologică predictibilă. De fapt, ajunge să o ignore total. Scopul său nu este acela de a face un film dedicat special celor pasionaţi de psihanaliză, nici spectatorilor ce vor să vadă o poveste închegată, presărată cu puţin suspans, pe ici pe colo, ambiguitate şi jocuri vizuale halucinante. Nu-ţi trebuie multe scene pentru a-ţi da seama că Tobias Nolle face parte din categoria regizorilor ce preferă acel gen de spectator pentru care este mai important modul în care este reprezentată o poveste decât povestea în sine (un public-ţintă al festivalurilor anti-hollywood). Iar la capitolul cum reprezinţi vizual şi nonconformist o poveste, filmul este cât se poate de satisfăcător. Nimic nu pare lăsat la voia întâmplării în tentativa de a crea o legătură între stările personajelor şi obiectele din jur, decoruri şi mediul urban. Însă este o legătură subtilă, inteligentă, stilizată şi indescifrabilă precum un film experimental în care sunt expuse alienarea, doliul, angoasa, depersonalizarea şi oscilaţia între chemarea nevoii de afecţiune şi conservarea îngheţului afectiv.

imagine: dfcinema.com
imagine: dfcinema.com

Legătura dintre stările personajelor, decoruri şi oraş este redată poetic, avangardist şi răvăşitor prin reprezentarea spaţiului – fie că este vorba despre spaţiul de locuit, unde fiecare detaliu este fructificat într-o manieră ce aminteşte de estetica expresionistă sau de alăturările suprarealiste ale unor obiectete banale demodate, fie că este vorba despre o reperele arhitecturale ale spaţiului urban. Ce te impresionează cel mai mult la modul în care Tobias Nolle transformă în cadre demne de arta fotografică toate acele imagini terne ale unor blocuri şi ale unui spaţiu plat, ce exprimă o banalitate geometrică impersonală specifică unui mare oraş cu locuitori bănuiţi de alienare, este un talent aparte de a scoate spectaculosul din tern, din minimalism. Nu vezi multă varietate cromatică în acest film – cu excepţia unor obiecte sau animale ce aduc o pată de culoare. Scenele par mai degrabă o reprezentare vizuală din mintea unui depresiv cu tabieturile unui obsesiv-compulsiv. Ai fi tentat să afirmi că Aloys ar fi putut deveni varianta occidentală a minimalismului din filmele noului val românesc, dar cu mai multă monotonie şi tăcere, că doar marile drame din societăţile ce nu au cunoscut binefacerile comunimsului se trag din boala omului civilizat – înstrăinarea de sine, dar mai ales de ceilalţi. Doar că Tobias Nolle ştie cum să împingă minimalismul în zona spectaculosului ce nu are nevoie de prelucrări vizuale complicate şi costisitoare, ci doar de un regizor care să ştie cum să creeze magie şi voluptate vizuală doar prin mişcările camerei, aşa cum făceau cândva cineaştii progresişti din anii ’60-’70, ce s-au rupt de canoanele narative în arta filmului.

imagine: worldscinema.org/2016
imagine: worldscinema.org/2016

Un alt atu al regizorului este abilitatea de a transmite candoare şi vitalitate în ciuda preferinţei pentru decorurile terne, captate printr-un ritm al filmării ce te face să te gândeşti la modul în care vede lumea o persoană ce şi-a pierdut orice dorinţă de a trăi, de a se bucura de viaţă. Acest ritm al cadrelor luni, asociat lentorii unui depresiv, ce îmbină insolitul cu minimalismul, ar fi putut trimite Aloys fie în zona filmelor din noul val polonez, fie în zona celor inspirate de viziunea tragicomic-aberantă a lui Roy Andersson, ce degajă acea stranietate captată în culori terne şi derulări absurde ale dramelor unor însinguraţi. Doar că Tobias Nolle nu-şi abandonează personajele într-o lume dezolantă. Prin contraste afective şi cromatice demne de atmosfera oniric-suparealistă, dar şi prin dialoguri despre singurătate, refugiul în voyeurism, nihilism, confruntarea dezamăgitoare dintre imaginar şi real, cineastul îşi readuce la viaţă personajele, ce-i drept, într-un mod atipic.

imagine: homemcr.org/film/ALOYS by Tobias Noelle / Georg Friedrich as Aloys, Yufei Li as Yen Lee ©Hugofilm / Simon Guy Faessler
imagine: homemcr.org/film/ALOYS by Tobias Noelle / Georg Friedrich as Aloys, Yufei Li as Yen Lee
©Hugofilm / Simon Guy Faessler

Pe cât de inexpresive par mimicile personajelor, pe atât de grăitoare devin anumite gesturi prin care protagoniştii încearcă să reia contactul uman, refuzând să se abandoneze total într-o zona a îngheţului afectiv. Există şi dezgheţ, şi zâmbete în acest film, şi exteriorizare, aşa cum există şi pete de culoare menite să tulbure desfăşurarea monotonă dintr-un apartament dezolant şi să exprime o ameliorare a stărilor interioare. Un dezgheţ ce îl trimite pe cel izolat în lumea gălăgioasă a celorlalţi, absorbită de propriile reverii şi fantasme, trimiţându-te şi pe tine, datorită stărilor captate de regizor, în acea zonă securizantă pentru cinefilul dependent de experimentul vizual şi de filmele în care povestea nu este decât un pretext pentru inventivitatea în jocurile imaginilor ce ajung să capete expresivitatea asociată artei fotografice, de multă vreme cotropită de suprarealism şi inefabil.

Citeşte şi The Portuguese Cinematic Miracle, Shirley, Visions of Reality, A Pigeon Sat on a Branch Reflecting On Existence, United States of Love

The Portuguese Cinematic Miracle – Un striptease al detaliilor

Shirley: Visions Of Reality – In cautarea tabloului pierdut

A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence – Vindem umor negru

United States of Love – Patimile femeii neintelese, varianta poloneza

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU