A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

388

Pentru cititorii din România, unul dintre cei mai mari autori contemporani, Jose Eduardo Agualusa, a devenit cunoscut datorită romanului Vânzătorul de trecuturi, singurul tradus (la Editura Leda). Cei impresionaţi de acest roman, care pot citi şi în alte limbi, au la dispoziţie şi câteva romane traduse în limba engleză, printre care şi recentul A General Theory of Oblivion, inclus, în 2016, pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Man Booker International Prize.

Romanul scris de Agualusa este o lectură ispititoare pentru cei dornici de călătorii în zone îndepărtate. Însă, în romanele autorului, departe nu se referă (doar) la sensul geografic, încărcat de exotism, ci mai mult la universul psihologic al personajelor, situat între o realitate istorică, dovedită prin informaţii clare, şi una ireală, a insolitului, a miturilor şi a moştenirii oferite de un folclor tribal. Totodată, biografiile personajelor sale devin un amestec extravagant de contradicţii, obiceiuri şi influenţe etnice, fiind suspendate între identitatea clară şi cea aparţinând unui timp dilatat, colectiv. Există un cordon ombilical între individual şi pulsaţia inconştientului colectiv african în cărţile sale, resimţit perfect în existenţele personajelor din acest roman.

Ai fi tentat să-l consideri pe Jose Eduardo Agualusa unu clasic sud-american din perioada boom-ului literar al anilor ’60. Unul dintre cele mai bune romane ale sale, A General Theory of Oblivion (titlul dat traducerii în limba engleză), îmbină perfect istoria zbuciumată a unei ţări care abia şi-a câştigat independenţa, istoria personală şi realismul magic având rădăcini puternice în miturile exotice şi în superstiţiile reinterpretate pentru a expune metaforic fapte abominabile din cotidianul însângerat. Asemenea unui clasic sud-american care se respectă, Agualusa plasează biografiile personajelor într-o nebuloasă de fapte şi întâmplări neverosimile pentru a topi certitudinile. Totul este adus în zona enigmelor şi a suspansului asociat unui thriller năpădit de halucinant, spre satisfacţia cititorului avid mai ales de poveştile misterioase cu interferenţele demne de un ritual în care miturile se regăsesc la graniţa dintre tâlcul oferit de luciditatea polifonică a memoriei colectivă şi abisul înfricoşător al unei amnezii forţate.

Alţii l-ar crede mai degrabă un lusitan rătăcit într-o fostă colonie africană, coleg de suferinţă cu Lobo Antunes, datorită acelui talent de a scufunda toate amănuntele brutale ale realităţii într-o nostalgie intraductibilă, dar care se infiltrează mut în fiecare dintre cei ajunşi în faţa acestor pagini, printr-o poezie vizuală. Asemenea unui portughez, Agualusa este capabil de a filtra lumea exterioară pentru a o transforma într-o procesiune de trăiri afective răvăşitoare şi reflecţii despre viaţă, moarte, iertare, memorie, pierdere şi regăsire, pe fundalul unor perspective asupra oraşului traumatizat şi deopotrivă adulat, redat în lumina unor apusuri ce-ţi taie răsuflarea. Dar Agualusa nu s-a născut nici pe continentul lui Marquez, nici în Lisabona lui Pessoa, cu a ei saudade, de nedefinit în cuvinte, dar simţit în fiecare moment ce respiră trecutul într-un prezent volatil. El vine tocmai din Angola capricioasă în relaţie cu neiniţiaţii sau cu moştenitorii coloniştilor, dar cât se poate de generoasă cu toţi cei dornici de a-i asculta poveştile, de a-i prelua în planul imaginar spasmele, prezentul şi trecutul, enigmele şi legendele, iar acest roman tocmai lor li se adresează.

A General Theory of Oblivion este un tablou deopotrivă candid, sentimental şi crud al unei Angole pline de culoare. Găseşti un tărâm care palpită cu toate sevele mitului ce a supravieţuit prezentului aplatizant, o fostă colonie trecută prin supliciile unui război civil şi multe istorii de viaţă ce îţi dezvăluie o lume ispititoare şi înfricoşătoare, unde uitarea este sora geamănă a unei memorii prea încărcate. Ca mai toate ţările asociate în imaginarul colectiv cu abudenţa şi fiinţele colonizate, însă niciodată îmblânzite sau dresate, cu prezentul tulbure şi viitorul incert, Angola din acest roman înseamnă o aglomerare de perspective subiective, de biografii captivante, de legende cu detalii şi ritualuri excentrice.

Romanul oferă acea lectură intensă, plină de culoare, şi datorită polifoniei. Această polifonie îi dă cititorului impresia că se amestecă vocile unor personaje din prezent cu ale unor fiinţe din altă lume, oferindu-i savoarea deseori atribuită unui realism magic prin care sunt furnizate nişte concluzii lucide acaparante pentru constiinţă, dar fără a te copleşi prin sordid, prin cruzimea unor imagini ce descriu o societate scindată după alungarea coloniştilor. Dispariţiile misterioase ale unor personaje, împletite cu detaliile privind evoluţia politică din perioada luptei pentru independenţa alimentează consistenţa narativă a unui roman care îi poate atrage şi pe cei dornici de a regăsi atmosfera întunecată şi plină de suspans a unui thriller având o intrigă poliţistă, şi amănuntele unui mister opac având premisele spectaculoase derivate din ritualuri şi credinţe locale stranii. Anumite pasaje imită stilul unui film noir în decoruri tribal-exotice, în care misterele dispariţiilor şi crimelor se încâlcesc printre miturile şi înfricoşătoarele superstţtii ce le dau fiori străinilor, încă prezente în cotidianul angolezului modern.

Modul în care Agualusa prezintă, prin ochii unui personaj (aparent) izolat şi detaşat, o lume care se destramă visceral în haosul urmat eliberării de sub jugul colonial, din care încep să răsară brusc toate urmările nedreptăţilor, inechităţii şi prăpastiei dintre clasele sociale, dar mai ales dintre europeni şi băştinaşi, ce au dus la rasism, aminteşte de romanele scrise de Coetzee, alt autor puternic marcat de traumele continentului african. Îţi vin în minte imagini din romanul Epoca de fier, încât ai impresia că l-a apucat pe Coetzee dorinţa de a scrie precum un autor african de limbă portugheză ce îmbină luciditatea cu melancolia poetică adusă din Lisabona tocmai în impetuoasa Angolă.

În acest roman vei găsi acea relaţie simbiotică, fecundă pentru naraţiune (şi) datorită simbolurilor ancestrale, între personajul central şi evenimentele ce se succed într-un ritm trepidant după câştigarea independenţei şi prigonirea coloniştilor portughezi. Pentru a spori farmecul atemporal, mitic, dătător de nostalgii, Agualusa îşi alege un personaj-martor ales din rândul celor bizare. Ludo (Ludovica), personajul central, o femeie dependentă de sora ei, îşi părăseşte ţara natală, Portugalia, pentru a locui în capitala Angolei, Luanda. Ajunge în capitala africană cu puţin timp înaintea independenţei şi găseşte un oraş al contrastelor, unde cumnatul ei, implicat în afaceri cu diamante, deţine un apartament luxos în edificiul exclusivist poreclit Clădirea invidiaţilor, în care locuia noua burghezie a coloniştilor. Încă de la începutul romanului, Ludo este descrisă de parcă ar fi o colecţie de angoase, frici stranii şi fobii ale căror origini se pierd în timp, încât nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă sunt reale sau inventate de autor pentru a exprima simbolic traumele unei lumi. Ludo nu iese din casă, iar dacă o face, este nevoie de multe încercări de convingere, şi nu fără a fi însoţită de sora ei, de aceea şi acceptă să renunţe la ţara natală pentru Angola, patria cumnatului ei de profesie inginer specializat în exploatarea minieră, care îi convinge sora să-l urmeze în Africa.

Ludo se teme de lumea exterioară, aşadar apartementul cumnatului său devine un spaţiu securizant, într-o Angolă din ce în ce mai nesigură pentru cei veniţi din Portugalia. Pentru ea, realitatea angoleză se rezumă la imaginile dramatice privite de pe terasa apartamentului cochet din cel mai scump bloc al capitalei. De pe terasa cocoţată la ultimul etaj, unde cumnatul ei a vrut să amenajeze un rai vegetal înmiresmat, Ludo asistă la primele revolte şi la agitaţia ce degenerează în lupte de stradă odată cu primele zile ale independenţei. Când lumea străzii transformate într-un câmp de bătălie devine ameninţătoare, Ludo se baricadează, mai bine de trei decenii, în acest apartament, asistând neputincioasă la dispariţia vecinilor, a surorii sale şi a cumnatului vânat din cauza preţioaselor diamante ascunse în biroul său. Valul emoţiilor colective stârnite de independenţa Angolei şi de tentativele marxiştilor fanatici de a veni la putere se propagă până la apartamentul ei ce parea suspendat deasupra capitalei dezlănţuite. Asaltul schimbărilor brutale o determină să se autoizoleze, construind un zid care să despartă apartamentul de restul clădirii părăsite de locatarii înstăriţi şi vânate întâi de cei săraci, pripăşiţi în camerele abandonate, apoi de noii rechini imobiliari ai capitalismului sălbatic.

Motivul baricadării în singurul apartament locuit de un portughez într-o cladire a trecutului colonial, dar cucerită în noul prezent de angolezi, este legat de amestecul dintre teama paralizantă (re)declanşată de haosul şi de luptele de stradă pentru controlul asupra capitalei. Ludo este înspăimântată de cei dornici de a prăda, prin mijloace atroce, locuinţele portughezilor înstăriţi, consideraţi asupritorii poporului. Dispariţia surorii şi a cumnatului, precum şi telefoanele de ameninţare ce au legătură cu activitatea din mina de diamante, îi alimentează decizia extremă de a se îndepărta de lumea înghiţită de violenţă şi instabilitate. Devine astfel o relicvă din clădirea emblematică pentru fastul colonial de altădată. Asistă din umbră la evenimentele tragicomice din viaţa noilor locatari veniţi dintr-o Angolă necunoscută, pentru care sunetele din apartamentul Ludovicăi au explicaţii furnizate doar de gândirea magică. Proprietarii celorlalte apartamente se vor schimba odată cu trecerea anilor, la fel şi apartenenţa lor socială şi etnică. O lume diversă, plină de contraste şi credinţe ce ţin de tradiţiile africane arhaice, acaparează clădirea unde s-a ascuns Ludo în primele zile ale independenţei, după ce un grup de răufăcători infiltraţi în clădire au speriat-o. După acest episod înfricoşător, ea a recurs la un gest necugetat pentru a se apăra, apoi, pentru a înlătura orice dovadă a prezenţei ei în acea clădire, a găsit o metodă neconvenţională de supravieţuire extremă şi, totodată, ingenioasă, patologică pentru unii, dar firească pentru direcţia neobişnuită pe care o ia naraţiunea romanului.

Ludo va sta câteva decenii închisă în apatamentul cumnatului său după ce dispar toţi oamenii dragi ei, refuzând orice relaţie cu exteriorul reprezentat de noua Angolă. Îşi păstrează însă capacitatea de a supravieţui, tendinţa de a se pierde în lungi momente de reverii sau autoreflecţii şi pasiunea pentru lectură. Reuşeşte să supravieţuiască fizic prin metode inedite de a face rost de hrană, şi psihic, folosind pereţii apartamentului pentru a-şi imortaliza gândurile şi a păstra citatele preferate din sutele de cărţi păstrate din bibliotecă.

În ciuda preferinţei pentru o protagonistă care alege să se izoleze de cei din jur, Agualusa ţi-a pregătit o naraţiune abundentă, multistratificată şi plină de ramificaţii stranii ce leagă universul urban, devenit noua junglă a oportuniştilor, de adâncurile sălbatice ale continentului, unde zac mocnit obiceiurile strămoşilor. Vei asista la o desfăşurare neobişnuită de fapte şi biografii captivante, dornice să-ţi sporească interesul pentru ţara lui Agualusa. Ţi se vor perinda prin faţa ochilor un alai de personaje care intrigă, unele sumbre, altele de o duioşie ireală într-o lume decimată de luptele pentru supremaţie. Două prezenţe ce par să răsară de nicăieri vor pătrunde în lumea paralelă construită de protagonistă. O femeie din Portugalia revine în viaţa ei pentru a-i reaminti de un secret dureros din trecut, iar un copil orfan, care se caţără până la terasa apartamentului pentru a fura, îi arată prezentul.

Povestea Ludovicăi nu îţi creează o stare de sufocare. În locul unei prizonierat dezolant şi monoton găseşti viziuni poetice desprinse parcă din romanele portugheze în care melancolia şi reflecţia zguduitoare capătă fluiditatea liniştitoare, deşi la început promit să te răvăşească. În ciuda statutului de personaj central, Ludo nu acaparează prin singurătatea ei angoasantă universul expus în acest roman prin amestecul dintre celebrarea frumuseţii umane şi deconspirarea infamiilor ce devin un labirint al subteranelor hâde, bântuite de acei demoni scoşi la iveală în momentele de anarhie dublată de tentatia puterii despotice.

Încă de la primele pagini descoperi că protagonista nu este decât o picătură în oceanul uman din Angola, o insulă într-un arhipelag de istorii ademenitoare, dar care îţi dau şi fiori pe şira spinării. Coerenţa narativă liniară a istoriei sale este segmentată de apariţia unor personaje secundare. Fiecare dintre acestea simbolizează o faţetă a ţării africane. Din varietatea unor tipologii umane se disting: oportunistul cameleonic, gata să treacă de la comunism la capitalismul feroce, torţionarul camuflat în cetăţean respectabil şi îndrăgostit visător, omul anonim din Angola arhaică, boemul revoluţionar şi victimele colaterale ale jocurilor de putere.

Toate drumurile personajelor secundare duc, într-un fel sau altul, spre lumea din apartamentul în care s-a refugiat Ludo, iar Agualusa promite să fie un povestitor ingenios care să păstreze misterul deconspirând în acelaşi timp şi câteva dintre legăturile secrete ce sudează aceste destine aparent paralele. Mai întâi le expune în capitole separate, cărora le dă consistenţa unei proze scurte, amintindu-ţi de stilul povestitorilor sud-americani precum Borges, Bioy Casares, Roa Bastos ori Alberto Mussa. După ce prezintă biografiile trepidante ale fiecărui personaj secundar, în care idealurile, tenebrele, inocenţa şi pervertirea în numele unei cauze nobile sunt împinse într-o zonă a realismului halucinant, Agualusa decide să le aducă împreună prin evenimente decisive pentru deznodământul neaşteptat al poveştii celei baricadate într-un apartament.

A General Theory of Oblivion poate fi considerat un exerciţiu de împăcare a extremelor. Găseşti în lumea personajelor şi candoare luminoasă, dar şi amănunte dezgustătoare. Terifiantul şi speranţa îşi dau mâna şi par să se împace într-un mod greu de înţeles pentru cei din afara continentului unde Ludovica se redescoperă. Iar opoziţiile nu sunt legate doar de lumea personajelor sau de portretele psihologice. Le identific şi la nivelul stilului narativ. Agualusa este el însuşi un autor ce migrează uluitor de simplu şi de firesc între alert şi contemplativ, între suspansul care îţi accelerează pulsul şi acalmia unei reverii ce are forţa unui analgezic literar. Cu talentul unui povestitor ce a oscilat între Africa natală şi America de Sud, având în sânge şi nostalgia unui lusitan, Agualusa împacă două ritmuri narative diferite într-un roman despre vindecare, ispăşire şi dragostea faţă de umanitate, redescoperite în condiţii deloc prietenoase.

A General Theory of Oblivion - coperta

 

NICIUN COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU